BECALI NU POATE SĂ TACĂ. GÎNDEŞTE

Moraru: Domnu Becali, dacă eraţi prost, dar nu sunteţi, intraţi în rolul de victimă şi declanşaţi o isterie naţională. Dar dumneavoastră sunteţi un om deştept, aveţi o experienţă de viaţă, nu vă lăsaţi influenţat de ăla, de ăla...

Becali: Păi da, domnu Moraru, vezi că forţa mea spirituală nu m-a lăsat. Dacă vedeaţi cum m-am comportat în celulă, vă cruceaţi. E un arest delicat şi-am luat patul de jos, lîngă fereastră, ca să am aer. Dar cînd am intrat în celulă, am zis,: Chiar în ghearele morţii de mă veţi duce, dacă Domnul e cu mine, de cine mă voi teme? Şi era un traficant de droguri, unul de ţigări. Da io cînd am intrat pe scena asta, joc rolul ăsta. Deţinut? Joc deţinut. Dar şef!

Moraru: Dar cum v-au primit ceilalţi?

Becali: Bă, cînd am intrat acolo, le-am zis: Io să nu văd femei goale pe pereţi! Şi le-au dat jos. Fumat? Fără fumat! Ia citiţi aicea! Şi le-am dat cărţi. Ia, luaţi şi citiţi cărţile astea. Au început să citească cărţi de religie, şi cu asta, basta! Unu, ungur, n-a scos o vorbă două zile, de speriat ce era că zicea că-s naţionalist, dacă-s cu Vadim. După aia, cînd mi-a respins prima întîmpinare, am plîns două zile, da mă sculam la două-trei noaptea şi rîdeam cu ei. Că io-s la fel tot timpu. Îi întrebam bă, e bine? E bine, Domnu Becali! Şi rîdeam. Ce mai, eram cu ei, aşa cum erau ei, la trafic şi ce mai aveau acolo, luau de la cinci la şapte ani. Da i-am făcut în două săptămîni băieţi credincioşi, aşa cum era ei. Aşa cum erau ei infractori.

Ultima zi eram în aer. Adică la aer, conform programului. Ascultam la radio să-mi dea sentinţa. Eram pe şuba mea de la oi, că luasem şuba mea că voiam să stau întins cum stăteam la oi. Cînd s-a dat rezultatul, ne-am îmbrăţişat. M-a buşit plînsu. Şi pe ei la fel. Le zic: aveţi credinţă-n Dumnezeu, c-o să aibă şi el grijă de voi. Le-am lăsat lor ce mai aveam pe-acolo, le-am lăsat tablele de jucam pe flotări cu ei, da erau slabi. Le-am zis: cutare, cutare, bă, toată viaţa voastră, voi şi familia voastră nu veţi avea vreo problemă financiară. V-a ajutat Dumnezeu, c-aveţi credinţă, să fiu cu voi în viaţa asta.

Cît am stat acolo am visat toţi morţii mei dragi. Eu cînd visez morţii, a doua zi sunt fericit. Da numai cînd vreau să-i pup, dispar. da de văzut îi văd. Şi zic, Doamne, dă să nu cumva să mă deştept!

Muraru: Nu vă pot ajuta cu chestia asta.

PROSTIŢI-NE MAI TARE

Trei întrebări idioate pentru presa noastră, cea mai deşteaptă presă din lume:

1. De ce trebuie să transmită în direct violentele descinderi prin efracţie ale miliţienilor mascaţi?

2. Dacă gripa porcină nu e cauzată de carnea de porc, de ce-i spune în continuare gripă porcină?

3. Dacă epidemia de gripă porcină ( epidemie, cele cîteva cazuri din Mexic, haida de!) n-a ajuns nici în Europa, d apoi în România, de ce tot bat cîmpii cu subiectul ăsta?

UN ROMANTIC: PUNKERUL KUSTURICA

Singura realizare pe ziua de azi e că am văzut un (alt) film excepţional semnat de Emir Kusturica: "Time of the Gypsies". Producţie 1988.

Excepţional, vă zic.

N-o să vedeţi decît ţigani autentici, cu meschini, surprinzători, mirobolanţi, distractivi, naivi, profunzi, trădători. Vrăji, umor amar şi viaţă adevărată, nenorocită. În plus, poveşti de dragoste ucigătoare, ca la ţigani. Şi, încă în plus, adevărăciune de vis. Şi muzică sfîşîietoare. Rîzi şi, brusc, te sufocă lacrimile.

Cum scrie Kusturica cu imagini, nimeni n-o poate face. Cum amestecă el metafora cu realitatea, curcanul cu pasărea Phoenix, vălul de mireasă cu moartea, doar un vrăjitor cu sînge de ţigan de la noi, din miraculoşii Balcani, ar putea.

Halal de el.

BTW.Umblînd bezmetic pe net, am dat de o informaţie care mi-a zdruncinat părerea despre punkişti (nişte neica-nimeni cu creastă roz, ziceam) : înainte de “Underground”, Emir Kusturica a fost punker devotat.

In acest moment, după cutremur, în Bucureşti

A fost cutremur la puţin peste 20.25. Vodafonele e muerto. Da nici Romtelecomul nu stă mai grozav. A amuţit de emoţie şi e ocupat să se şteargă la cur că s-a căcat pe el. Madama de la Realitatea, cu tot Păunescu ei invitat, parcă a înghiţit o muscă. Dar mai speriat e Turcescu, mai negru decît l-a făcut mă-sa.

Vă transmit din Bucureşti, de pe Calea Griviţei, din faţa Bisericii Sfinţii Voievozi. Ţiganii care stau clandestin într-o clădire şubredă aflată în spatele Băii Griviţa, au ieşit în stradă şi refuză să mai intre în locuinţe. Circa 2o de persoane, inclus copii, stau acum pe saltele şi perne direct pe trotuar. Ei sunt foarte speriaţi şi spun că vor dormi sub cerul liber, că le este foarte frică.

Sunt aici două maşini de poliţie, trei de jandarmi şi una de pompieri, nu se ştie de ce. Se pare că o conductă s-a fisurat în urma cutremurului de 5,3 grade.

Update:

De la poliţişti am aflat că este vorba de o conductă care s-a spart şi care emană gaz metan într-o cantitate importantă. Există pericolul unei explozii, afirmă un lucrător de la DISTRIGAZ, în timp ce colegii lui au intrat în clădirea Băii Griviţei şi încearcă să depisteze defecţiunea.

Unul dintre ţigani mi-a interzis să fac poze copiilor cuibăriţi pe saltele lîngă gardul bisericii. El a spus că va posta personal imagini cu ceea ce se întîmplă ACUM aici şi că le va trimite la presă şi la Comisia Europeană ca să se umple de bani şi să-şi cumpere un Logan!!!

Am făcut totuşi o poză, de departe.

Scuzaţi, a ieşit cam mişcată. Totuşi, decît nimic...

Update 2

Pînă la urmă, am reuşit să fac o poză de după geamul camerei unde stau. Se vede în stînga

clădirea Băii Griviţa. Lîngă ea, maşina de pompieri şi cea de la Distrigaz, iar în dreapta, lîngă gard, bieţii copii tuciurii care vor dormi la noapte sub cer. Dar sunt în grija lui Dumnezeu, lîngă Biserică...

Update 3

Aflu acum de la un vecin că familia autoexilată pe asfalt este protagonista scandalului din 2007, cînd acelaşi tip ştirb care pare să fie fratele mai mare şi care m-a oprit de la fotografiat, a ameninţat că se aruncă de la etaj dacă vor fi evacuaţi din mansarda în care locuiesc ilegal. Atunci, nea Jiji le-a propus să-i mute pe banii lui la Petrosani, unde le-a oferit apartamente sociale intr-un bloc achizitionat şi reabilitat de către latifundiarul din Pipera. Ţiganii au refuzat categoric, pe motiv că ca, de fapt, vrea sa le ia terenul si casele.

Terenul pe care se afla in prezent aceste familii de romi are aproximativ 1.000 de metri patrati. Ionut P. sustine ca are dovezi ca latifundiarul din Pipera vrea sa obtina acel teren, mai ales ca doi reprezentanti ai PNG au venit sa faca masuratori si poze.
Pretul zonei este de aproximativ 1.000 euro/mp, iar Becali ar urma sa obtina pe el in jur de 1 milion de euro. Doar patru familii de romi au act de inchiriere pentru locuinte.
Gigi Becali si-a motivat gestul prin dorinta de a le acorda un ajutor, avind in vedere ca imobilul in care locuiesc in prezent este intr-o stare avansata de deteriorare. (Ziarul de Iaşi - 28/09/2007)

De fapt, imobilul şi terenul erau deja vîndute, iar ţiganii nu aveau şi nu au nici acum vreun drept să locuiască acolo.

Update 4, ultimul

La ora 23.00, n-a explodat conducta, pompierii, jăndarii, poliţia şi găzarii s-au cărat. Fără de spectatori, ţiganii şi-au strîns şi ei calabalîcul şi s-au dus să doarmă în mansarda lor putredă.

Circul de la Sfinţii Voievozi a luat sfîrşit.

Mulţumim. Noapte bună!

Text cu bulină roşie

Oraşul în racursi după noaptea de drag cu mimosa sensitiva, pentru că eu sunt căzut pe trotuar în poziţia foetus, cum dorm copiii nimănui.
Dacă alcoolul din mine m-ar lăsa,
aş putea urî lumea, aş simţi că vine ploaia şi aş vedea furnica asta mică amuşinîndu-mi lacrimile de sub cap.
Mă aflu aşadar căzut pe trotuarul din faţa poştei centrale. Trece lume, trec maşini, trece viaţa. Mi-e cald şi mi-e frig. Sîngele meu a luat-o razna pe asfalt, se întinde spre primărie. E ca o dîră de benzină gata să ia foc.

Iar apare furnica, miroase cu două antene ceea ce iese din mine :
Sînge dulce de amant părăsit şi un curcubeu cît aura ta de zeitate nepămînteană - un amestec exploziv pe care n-ai voie să-l atingi. Nimic nu-i place furnicii din produsele fabricii de dureri.
Chiar aici în gross plan e unghia spartă de la degetul meu arătător, dar nu
zăresc tastatura la care scriu sunetele astea, semnele astea de existenţă din ce în ce mai obeză, mîinele pe care nu-l mai vreau, casa contaminată cu virusul tău de scoică lunară. Shit. Trece lumea, se zgîieşte la mine căzut pe asfalt şi întoarce capul spre vitrinele strălucitoare. Nimeni nu cheamă salvarea.

Nici nu mi-ar folosi la ceva. Glonţul otrăvitor circulă de la creier la inimă cu viteza pierderii tale,
lăsîndu-mă doar pe dinafară întreg,
condamnat pe cincizeci de ani la puşcărie grea, într-o tulpină unde nu mai încap de frumuseţea ta nemiloasă, cum stăteai pe vîrfuri în faţa aragazului în aşteptarea clocotului meu şi al cafelei.

Pînă la urmă secunda aceea s-a terminat şi uite-mă privind în ochi furnica, o furnică neconcludentă care poartă în antene ţăcănitul scurt al yalei în urma mea, uite-mă cum şterg din agendă ziua de 18 în care brusc ai crescut şi ţi-a rămas mică dragostea mea.
Uite-mă cum stau ca un nod pe asfalt, în faţa acestei furnici care-mi miroase sufletul defect, observă-mi zvîrcolirea artistică din acest spectacol care, orice ar fi, trebuie să continue, uite-mă prăbuşit pe asfalt, ochi în ochi cu insecta neagră care îmi admiră cu ironie singurătatea.
Nu mi-am vopsit pupila cu verde şi nici nu plîng. Ce se vede e iarba prinţesei care-mi creşte de-o vreme în locul sinapselor.

CODLEA - TRABANTUL TEUTONIC

Stop la Codlea. Un oraş pe care-l ştiam renumit prin serele lui. Un oraş al florilor, cum se zicea pe vremuri. Medieval, edificat de nemţi, aproape distrus de comunism, distrus de-a binelea de capitalism.
Te plimbi pe centru şi-ţi vine să plîngi de paragina şi prost gustul care înconjură Cetatea Neagră - cum era cunoscuta in trecut. Aflu de pe Ropedia că a fost construită iniţial între 1211-1215 de cavalerii teutoni colonizaţi în Ţara Bârsei în 1211. Că a suferit stricăciuni importante cu ocazia incursiunilor tătare şi turce în Transilvania şi că a fost reconstruită in 1432 de breslele de meştesugari ce activau în aceea perioadă în cetate.
Nimic nu-ţi indică informaţiile astea primare în oraş, dar dacă vrei să vizitezi Cetatea, poţi, pe dinafară. Că e închisă. În schimb, lîngă zidurile de şapte secole s-au aciuat puzderie de baruri, cafenele şi magazinaşe care vînd haine second hand. Se aud manele la greu. Pe latura nordică, într-o piaţă care-ar putea fi cochetă, sunt pregătiri de petrecere. Scenă, boxe, probe: unu doi zece, unu doi zece, zece, zece, zece. Întreb despre ce-i vorba pe fata de la care cumpăr o brichetă europeană. Rîde frumos şi-mi zice că-i sărbătoarea puturoşilor. Adică a românilor. Nu insist, deoarece mi-e cam foame şi n-nici n-am nici un chef să fiu român. Dar n-apuc, amîndouă restaurantele din urbe sunt închise fără explicaţii, iar maşina are număr de România.
Mă mulţumesc cu imaginea Trabantului de închiriat, o idee bună pentru vremurile astea de căcat.

SALUTĂRI PLĂCUTE, STIMATE SIBIU

Ce făceau sibienii în 1839? Se duceau la concert, la Filarmonică. 1839 scăzut din 2009, înseamnă 170 de ani de înălţare prin muzică.

Şi azi fac la fel. Nu toţi. Suficienţi ca să facă neîncăpătoare sala amenajată în fortul cetăţii. Frumoasă a naibii. Misterioasă şi atrăgătoare. Mă întreb ce făceau străbunii mei la 1839. Nici nu ştiu cine erau. Poate erau ţarani sau meşteşugari. Sau boieri. Sau robi, naiba ştie. Dar sigur, n-aveau filarmonică. Pentru că trăiau în Moldova. Sau Oltenia. Sau Muntenia. Bucureştiul era un tîrg mizerabil, în vreme ce Sibiul habsburgic era o cetate cu filarmonică. Bucureştiul avea Calea Victoriei podită cu scînduri soioase, Sibiul avea străzi pavate şi filarmonică.

Vă mai arăt ce-avea acum patru generaţii Sibiul european şi voi să-mi spuneţi ce-avea Bucureştiul sau oricare alt oraş de dincolo de munţi.

După aia, vorbim despre ce este şi ce vrea ea, civilizaţia.

CU TOŢII ÎN RAI

Iaca, Becali a ajuns înţeleptul naţiunii. Ca o adevărată minune s-a întîmplat asta, taman în Vinerea Mare.
E liber şi sfînt. Dacă nu se spovedea azi dimineaţă, dacă nu se lăsa de fumat, dacă ar fi plîns în închisoare, dacă ar fi continuat să jignească, Dumnezeu nu s-ar fi aplecat asupra lui, iar judecătorii nu l-ar fi eliberat.
Doamne, Dumnezeule, îndură-te de noi şi fă-l Preşedintele naţiei, să devenim cu toţii sfinţi! Dacă poţi, fă minunea asta repede, pînă nu se termină Săptămîna Mare.
Căci ce fericire poate fi mai mare pentru bietul popor român, decît să fie condus de un profet, cel mai sărac cu duhul dintre toţi. Nu zice biblia că ei vor fi stăpînitorii cerului? Şi, dacă Jiji va fi stăpînitorul cerului, prin El România va fi stăpîna cerului şi va străluci ca soarele de pe el (de pe cer, adică).
Aţi văzut, desigur cu cîtă dragoste a fost întîmpinat Prea-credinciosul. Zeci de oameni îi zbierau în extaz numele şi se-mbulzeau să-l atingă, să se cureţe şi ei de păcate. Ţiganii, taximetriştii, barosanii de cartier, fetiţele de pe centură, pensionarii, şefii de scară, mecanicii în maieu, precupeţele, chivuţele, băieţaşii cu muşchi şi pirsing în sprînceană, cu toţii oameni simpli, dar de o mare bunăcredinţă, exersau misterul crucificării.
Marele bard Păunescu nu mai prididea să-l laude pe Cristosul de Pipera.. Urmîndu-i exemplul, ziariştii mogulilor aruncau bale dulci la curul eroului, ca, după aia, să le lingă catifelat.
Dar El, Evlaviosul, rămînea demn şi dădea sfaturi şi pilde biblice. Pe toţi îi îmbrăţişa, iar pe duşmanii lui îi numea prieteni. Justiţia, Puliţiunea Română, puliticienii, pe toţi îi iubeşte.
Se poate ceva mai minunat? Da, dar numai dacă-mi dă cineva o mare lămîe.
Se poate ceva mai frumos şi mai înălţător?
Da. Se poate: Becali Preşedintele Naţiunii!
Vivat Jiji! Vivat Maglavitu! Vivat pacpacul.
La cîţi tîmpiţi sunt pe metru pătrat, să nu ne mirăm. Să fim lucizi, demni, şi, dacă înţelegem ce-i aia democraţie, să ne facem bagajele.
În rai cu noi, fraţilor!

RĂZBUNARE ÎN CAZ DE MUIE

Pentru cei care se trezesc că iau muie fără să-şi dorească, un moroşan di cela coios numa ce-o găsit o cale de răzbunare la care şoha nu m-aş fi gîndit. Cînd primit-a nişte groaznice facturi umflate pentru întreţinere, cetăţeanul s-o dus frumuşel la bancă ş-o schimbat patru milioane în monezi de zece şi de 50 de bani. Cu patru săculeţe de metal în mînă, numa ce s-o prezentat la asociaţia de locatari şi i-o pus pe tejghea. No, ăştia-s banii, numa de vedeţi de-s tăţi!
Normal că ăia or înebunit. Le-o luat vreo cîteva ceasuri să-i numere.
No, amu asta le-oi face şi io la escrocii ăştia de la Eon Gaz. Că pe februar mi-o ars două facturi de vreo opt miloane, de parcă centrala mea care-ncălzeşte trei camere mari şi late, ar fi centrală de cartier.
Că, dacă-i vorba să iau muie, măcar să-mi placă, nu?

Un pod plictisitor de trainic

O ştire uluitoare vine mereu pe neaşteptate. Şi de-aia te uluieşte. Adică te lasă mut. Păi, cînd tu răsfoieşti căscînd la greu presa sibiană şi nu-i nici un titlu pe care să ţi se oprească ochii, deodată, hopa, îţi sare somnul: nişte ţăcăniţi de la Primăria din Viena s-au trezit să trimită o adresă oficială la Sălişte, prin care să-i anunţe că podul pe care nemţii l-au făcut acu 100 de ani peste Rîul Negru, A IEŞIT DIN GARANŢIE!!! Bineînţeles că mai nimeni nu mai ştia cine dracu-a făcut podu ăla de nu se mai strică, nu-l iau apele şi nici nu rugineşte, de se plictisiseră toţi de el. Asta se-ntîmpla în 2001. Între timp, funcţionarii primăriei Sălişte s-au şters la cur cu originalul depeşei, în mod original, românesc. Cineva, nu spui cine, persoană importantă, a păstrat totuşi o fotocopie a docomentului şi mi-a adus-o azi dimineaţă. Redau, cu ajutorul doamnei Getrude Stasser von Munchaussen, traducerea:



Meine Dammen un Herren,

Stimate confrate Primar al Comunei Sălişte - Sibiu - Romania

După cum ştiţi, în anul 1901, aţi solicitat instituţiei noastre să vă sprijine în construirea unui pod de fier peste Rîul Negru care străbate frumoasa dumneavoastră aşezare. La rîndul nostru, am căutat o firmă specializată în astfel de edificii şi ne-am adresat companiei Fabritius Testverek, care a făcut multe poduri atît la Viena cît şi la Budapesta. Inginerii ei s-au deplasat la Sălişte şi au constatat că e nevoie nu de unul, ci de patru poduri, avînd în vedere dimensiunea traficului şi perspectiva de dezvoltare a zonei.

Cum, prin recomandarea noastră, ne-am asumat şi o mare responsabilitate privind calitatea construcţiei, am solicitat firmei respective să semneze un contract de garanţie pe 100 de ani. Anul acesta termenul de garanţie expiră, aşa că suntem onoraţi să vă anunţăm că orice obligaţie de refacere în caz de defecte de fabricaţie încetează.

Dumnezeu să v-ajute să nu se strice podul nici peste altă sută de ani şi, de-acu-nainte, spălaţi-vă pe cap cu firmele pe care le-aţi ales să vă facă autostrăzi cu garanţie de doi ani.



Cu deosebită stimă,

Brgmeister von Wien (Primar de Viena)

Semnat indescifrabil

MOMENTUL RUŞINII VIRTUALE

M-a tras LiaLia tare de urechi cu postul ei de azi de pe http://liarebelyell.blogspot.com/2009/04/eroii-mei !!!

Repede i-am trimis commentul ăsta:

M-ai făcut să-mi fie ruşine rău că n-am consemnat şi eu ştirea asta, deşi, poate că am fost printre primii români care-au aflat că Mircea Tudor şi teamul lui au luat Marele Premiu. Un prieten vechi din Lausanne mi-a trimis-o pe mail, felicitindu-mă, chiar în ziua decernării, pe 7 aprilie. M-au trecut fiori de emoţie pe care nu i-am mai simţit din 1975, de la isprava Nadiei de la Montreal. Şi, oare trebuie s-o spun? mi-au dat şi lacrimile. Tot aşa mi s-au umezit ochii de multe ori în viaţa mea prea lungă: la 19 iulie 1968, cînd Amstrong a păşit pe lună, la 15 noiembrie 1987, martor la revolta din Brasov, sau în decembrie 89. Apoi, în 90, la Trieste, în prima mea ieşire peste graniţă. La multe filme şi la multe spectacole, la patinaj artistic, dar şi pe dealul Goanţa din Comăneşti de frumuseţea paisajului sau în Suisse de frumuseţea oamenilor şi a locurilor. Şi la Minsk 1993 cînd dansatorii din Bacău au luat premiul cel mare într-un concurs de 80 de ansambluri din toată lumea. Şi încă de o mie de ori, motivat, emoţionat, siderat de importanţa momentului sau de profunda lui fumuseţe. De speranţa că fiecare din aceste momente ar fi putut fi o cotitură pe drumul cel bun.

Elveţianului i-am mulţumit şi i-am scris că n-am nici un merit în marea performanţă a prietenului tău.

M-am gîndit că-i desuet să mai scriu, fie şi pe blog, despre succese de-ale compatrioţilor noştri acum, cînd e vremea catastrofelor.

Dar uite că acum mi-e ruşine de gîndul ăsta. Mai sunt oameni care se bucură.

Bucuraţi-vă şi de postul ăsta:http://varanus-varanus.blogspot.com/2008/07/unde-ne-sunt-vistorii.html

SIBIU. GUNOIERI. FÎS.

Cînd era să scriu că aşa un oraş civilizat n-am mai văzut decît înafara Românicii, că oamenii sunt zîmbitori şi amabili, că luceşte de curăţenie, că se cunoaşte că-n vîrful urbei e un neamţ, hop! Numa ce nimeresc în spatele unui echipaj de la salubrizare, pe una din străduţele cu sens unic din Oraşul de Jos. Gunoiera înaintează doi metri, fîsîie şi se opreşte. Cei doi salubrizatori apucă lent, dar lent!, pubela şi o ataşează unui soi de elevator. Fîsîie şi ăsta, ridică lent, dar lent!, recipientul şi varsă, la fel de lent, gunoiul în măruntaiele hardughiei. Apoi, pubela coboară fîsîind agale, cei doi o apucă delicat de margini şi o depun pe trotuar. Aha, zic, acu o să pornească şi o tragă mai pe dreapta să-mi facă loc să trec naibii şi eu. Şi celelalte cinci şase maşini care s-au adunat în spatele meu.

Gunoiera se mai mişcă trei-patru metri, fîsîie şi se opreşte tot pe mijlocul străzii. Scot capul pe geam şi strig la una din salopetele verzi: domnu, zi-i şoferului să dea niţel mai lîngă trotuar. Salopeta-şi aprinde o ţigară, apucă pubela următoare şi, din mers îmi zice că ştie el şoferul mai bine ce face. Asist calm la încă două ritualuri. Între timp, în spatele meu nu se mai vede coada maşinilor. Unii claxonează. Alţii înjură. Nea şoferul, un negricios gras şi asudat, e de neclintit. Vrea doar pe mijlocul străzii. Se uită în retrovizor şi zîmbeşte sadic. El e şeful de stradă şi, cu nici un chip n-ar da gunoiera cu juma de metru mai pe dreapta. Nu-i pasă de înjurături şi de claxoane. Dă maneaua mai tare şi ridică geamul de la portieră. Nici cînd i-am făcut poză din faţă, ca să se vadă ce cretin e, nu s-a sinchisit.

Pînă la prima intersecţie mai sunt 50 de metri pe care-i parcurgem în douăzeci de minute.

Ce să-i faci, şeful e şef!

Din ciclul SE POATE MAI BINE:

A fost o dupăamiază superbă azi, în Piaţa Mică din Sibiu. Soarele stătea să asfinţească agăţat de Turnul Sfatului. Terminasem treaba: Conferinţa de presă şi întînirea cu artiştii sibieni se desfăşuraseră fără cusur, iar şeful meu părea mulţumit. Stăteam la o masă pe o terasă, în aşteptarea desertului. Într-un colţ al pieţei, un cor făcea armonioase game de încălzire a vocilor. Eu tocmai mîncasem un prozaic ciolan cu fasole colcăind de colesterol, cînd două Masseratti, unul roşu şi celălalt, ultimul tip, galben de-ţi lua ochii, parcară fix sub nasul nostru, cu scîrţîit de frîne. Din ele coborîră trei cocălari tipici: fiecare cu trei telefoane, ochelari d-ăia model ochi de broască, lanţuri de aur peste tot. La care, holograful Iulian Vrabete a emis:
Medicamentele sunt scumpe, dar nici sicriele nu-s prea ieftine.

MAI RĂU SE POATE

Mi se rupe coialiţia, frate! Mi se rupe, aşa cîrpită cum e. Şi vouă, implicit. Nici nu se mai vede de cîte petice are. Şi cică mi se rupe. Zice ziariştii că gata, mi se rupe. Ce mă fac fără coialiţie? Pardon de eroarea de tastare benevolentiae. Îmi rămîne dezimformarea, a treia variantă. După alea da sau nu.
Vai de capul nostru, dacă ni se rupe. Alianţa psd - pdl. Ce dracu mai păţim? Criză este, scumpiri este, impozite este, scandal este, Becali este. Arestat. Ce-ar mai urma, să fie şi mai rău? Să alegem între el şi Băsescu în turul doi. Şi, după aia?
Nu c-am căcat-o după rupere?

Da de-un răzbel între fraţi simpatici, declarat de Basarabia?
Sau de-un mic cutremur de gradul 7,5 ce ziceţi?

IDIOTUL. de VLADIMIR VORONIN

Nu mai mult de 60 de studenţi basarabeni ( imi place mai mult să scriu "Basarabia" decît "Moldova", ca să fie schizma clară!), cu drapele româneşti şi lozinci scrise pe cartoane , s-au adunat, uşor penibil, fără de snagă, în piaţa Casei de cultură din Bacău. Ca să protesteze, fireşte. Băcăuanii au fost drăguţi, le-au dat aprobare să se manifeste.

Descriu peisajul. Într-un colţ al pieţei erau vreo şase jăndari care vorbeau cu gacicile lor la telefon (am tras cu urechea). În alt colţ erau trei pîrliţi graşi de la Poliţia Comunitară care, cînd am trecut pe lîngă ei foloseau cuvinte ca: Steaua, Becali, pizda măsii. În faţa Prefecturii şi a manifestanţilor staţionau detaşate un Logan şi un Passat cu numere de MAI şi girofaruri. N-am ajuns la maşinile poliţiei, dar cu ochiul meu de şoim am sesizat că la volane dormitau doi caralii, iar pe-afară alţi doi şi o doamnă poliţistă se rîdeau, nu vom şti niciodată de ce.

Între timp, - asta se întîmpla cam pe la orele 15.30, cum ar zice prietenul meu Romeo, autorul acestor fotografii profesioniste - tinerii strigau din toţi rărunchii lozinci anti - voroniste. Redau din memorie:

România nu uita! Că Moldova e a ta!

Jos comuniştii! ( bis)

Moldova, Ardealul şi Ţara Românească!

Bacău! Chişinău! (cu aplauze ca la meci pampam pampampampampampam)

Europa, te iubim! Europa te iubim! ( Aici am completat sotto voce: Că ca tine nu găsim!)

Etc. Scandarea dura cam un minut, apoi urma o pauză de linişte tăcută.

Presa băcăuană era prezentă pentru a consemna evenimentul. Vreo 15 jurnalişti, cu tot cu fotoreporteri şi cameramani.

Era frumos: era soare, tricolorurile fluturau în faţa statuii lui Alecsandri; demonstranţii beau apă plată, da vreo doi cola, şi rîdeau în pauzele de cam zece minute dintre scandări; mai trecea o Dacie cu goarnă care-anunţa că s-a deschis Tîrgul de Paşte la Sala de atletism şi că ce lucruri ieftine şi bune poţi cumpăra de-acolo. De ce să nu profiţi, bouleanule; fotografii făceau poze colanţilor şi tricourilor cu care erau îmbrăcate mulat în mod festiv frumoasele demonstrante basarabence , iar băcăuanii treceau grăbiţi să mai cumpere cîte ceva, pînă nu dă peste noi vîrful de criză. Care se anunţă groaznic. Dar, per total, totul era minunat de înălţător şi de patriotic.

La orele şaisprezece, cum ar zice Romeo, manifestanţii s-a dispersat, care-ncotro. Vreo cinci fete de sub tricourile cărora înmugurea primăvara în deplina ei splendoare, au dat năvală cu tot cu expresiva lozincă: Suntem alături de voi! într-un bar din Pasajul Revoluţiei. Normal. Doar la Chişinău, copiii ăştia consideră că e revoluţie.

După aia l-am auzit la radio pi Voronin, gavarind că aşa şî pi dincolo. Că cică sî ai vizî dacî vrei sî treci paşol graniţu. Apoi am auzit cî aproape 200 de manifestanţi care-au dat ieri piept cu poliţaii din Chişinău, îs la zdup. Şî cî mai urmeazî şî alţî.

Cî o fost tentativî di loviturî di stat pusî la cali di români ( ce mai seamănă cu Băse, mamă!). Cî ambasadorul nostru îi non grata. Cî frati, frati, da brînza-i pi bani! Pi rubli! Şî sî nu ni amestecăm în borşu lor!

ADICÎ, TU CREZI BĂI KAGHEBISTULI, CÎ O SÎ NI AMESTICĂM NOI FRUMUŞĂŢA NOASTRÎ DI SĂRĂCIE CU SĂRĂCIA VOASTRÎ CARI-I DI ZĂCI ORI MAI BALŞOAI? DA NOI N-AVEM ŞÎ NOI ORGOLIU NOSTRU?

Tare mai mi-i milă de copilaşii ăştia de i-am văzut azi. Habar n-au cît mai au de sperat şi de deznădăjduit pîn-o fi democraţie în Basarabia!

AGENTURILI BUCUREŞTENE ÎN MOLDOVA

Dacă nu ştiaţi cine a declanşat evenimentul din Moldova, iaca icişa.
Remus Radu (ex. Evenimentul, Cotidianul, Realitatea etc.) şi Pavel Lucescu (senior-editor la Cotidianul) , ambii moldoveni la origine, actualmente răgăţeni, au petrecut trei zile în dulcele nostru ţinut.
După trei zile de activităţi obscure - şpriţuri şi friptane de viţel - cei doi ziarişti au fost invitaţi să ia micul dejun la reşedinţa mea din Bacău.
Au băut şi cafea.
Le-am făcut poze sub zarzărul înflorit, cu tricolorul fîlfîind în planul secund, pe unde trece şi Drumul European 85, despre care am mai vorbit. Conversaţia a fost interesantă, deşi cei doi agenţi nu a făcut decît dezvăluiri precare. Remarcaţi cît de vinovaţi se simt în prima poză şi cum şi-au revenit imediat cînd le-am propus să bage-n ei un scrob de şase ouă cu brînză autentică şi pătrunjel.
Evenimentul e c-au plecat. Pe la ora 12.00:)

EXPLOZIA MĂMĂLIGII LA CHIŞINĂU

Mişcările de stradă de la Moldovenii de dincolo mă fac nostalgic după revoluţia pe care am trăit-o intens şi implicat în România.

Sper să nu fie o copie după ce-am pătimit noi acum douăzeci de ani şi în timpul acestora.

E clar că tavarîşci Voronin şi ai lui trebuie să se cam care cu democraţia lui comunistă cu tot.

Dă Doamne să nu curgă sînge!

Europa la margine

Drumul european 85. Ieşirea din Bacău spre Iaşi, Suceava, Ucraina, Ţările baltice şi alea nordice. Turnul de televiziune de 110 m, cam cel mai înalt de prin România. Centrul Peugeot, ca-n Paris cu preţuri ca-n Paris, de la douăjdemii de euro-ncolo. Tăpşan cu iarbă verde de 10 000 metri pătraţi, fiecare de 100 euro. 450 de oi cu mieluţi de pus pe masă peste două săptămîni. Ciobanul în bîta lui. Azi.

SEX PE DEŞĂLATE LA FUNDUL MOLDOVEI

Ceea ce veţi citi mai jos este un document înaintat justiţiei române pe care l-am primit de la Bianca. Ea conţine tragedia unui bărbat transpusă într-o capodoperă de plîngere penală care ne dezvăluie încă o dată, dacă mai era nevoie, cît de mare e grădina lui Dumnezeu.

DOUĂ BĂŞINI LA PRAKTIKER

Presiunea biologică m-a împins chiar azi să intru la budă la Practiker. E la ieşire buda. Trei uşi cu fiecare cu semnul convenţional : bărbaţi, handicapaţi, femei. În ordinea asta. Nu ştiu de ce fumeile sunt la uşa trei, şi nu-i treaba mea.

Aleg uşa cu pantaloni, intru. Curat, chiuvetă, prosop. Bravo, uite cum a adus capitalismul civilizaţia! Înaăuntru, la bărbaţi, dau am în faţă alte două uşi, după care pot trăi momentul duios al zilei. A la choix. Cioc cioc la prima, aud ocupat. Bat la a doua şi-mi răspunde un pîrţ ca după fasole. Lung şi grav.

Mă refugiez pe hol repede, că fac alergie la băşinile altora. După două minute, iese o băbuţă sfrijită şonticăind. Mă mai uit o dată la uşă: bun, e de bărbaţi.Încă mă mai ţin. În sfîrşit, iese şi a doua persoană, fără să mă privească. O tipă tip de patroană, ţinută bussines, dichisită, treizeci de ani, cu două celulare, cizme cu toc, probabil Q4 în parcare.

Că baba nu cunoaşte semnele convenţionale, pot să înţeleg.

Dar patroana, oare ce căuta ea la bărbaţi?

Varanus alias Murphy

Mi s-a întîmplat de trei ori la rînd. Dacă se-ntîmplă de trei ori la rînd, devine lege.
Uite cum a fost. Am fugit duminică de-acasă, ca de obicei, la Piatra Neamţ, de data asta. Unde să te duci în Piatra? Vezi Muzeul de artă de două ori, te tragi cu telegondola lui Pinalti, caşti gura la ce pîrtie olimpică va fi cîndva, te dai cu colacul pe zăpadă, intri la biserica lui Ştefan şi poate ai vrea să vezi şi un spectacol la celebrul teatru. Dar, la ora aia, în jurul prînzului, canci spectacol.
Aşa că, hai la vale.
Piatra e un oraş special, în cafenele la Mall, se fumează !!! Alături e piaţa. Mişto piaţă. Totul mai ieftin cu 10-20 la sută decît în alte oraşe. Într-un pavilion cu termopane, elegant. Mai alături, o hală mai mică pentru ruşi. Adică moldoveni de peste Prut. Cu bunătăţi. Halva cu cacao, scrumbii grase afumate, jeleuri, Marlboro la 5 lei pachetul, prune uscate afumate, dulceaţă de nuci.
Vasile Popa - Căruţaşu (tipu ăla cu doi cai care, cînd nu mai pot trage căruţa cu trei tone de lemne, îi dezhamă, îi pune peste lemne şi trage el căruţa) zice că n-a mai mîncat prune uscate decînd era plod. Şi cumpără un kil cu 9 lei. Eu vreau halva cu cacao, 7 lei jumatea de kil. Cît ne mai învîrtim pe-acolo, dăm peste o urîtă moldavă care vinde prunele cu 5 lei kila şi halvaua cu 6 lei jumatea. Asta e!
Intrăm în hala mare. Ia să iau nişte hrean. Cică 10 lei borcanu. Cam mult. Hai, dă opt şi-l iei. Dau banu. Bag borcanu-n buzunar ( că mi-e cam nasol să umblu cu borcanu-n mînă). Ei, ce să vezi? La trei tarabe mai încolo, borcanul e numa 7 lei!
Să-ţi bagi piciorul.
Atunci mi-a venit ideea:
La piaţă, de oriunde ai cumpăra, la o tarabă mai încolo e mai ieftin.
Da ne-am răzbunat. Ne-am întors la ruşi şi Vasile mi-a făcut cadou o pălărie şi eu lui una. Apoi am făcut poze cu vînzătorul de pălării şi cu vînzătorul de scrumbii.
Toţi ca cauboii, cu pălării negre.
Ai dracu nemţi!

AM MAI VĂZUT O PIŢURCĂ

Cu sarcina clară de a reface încrederea şi patriotismul românilor, comentatorii antenişti ai meciului România - Serbia s-au agitat, au zbierat, s-au rîs de glumiţele lor de tirişti, s-au lamentat şi au dat vina pentru înfrîngere pe: terenul prea tare, mingea prea umflată, ghinionul specific naţiei şi, finalmente, pe arbitri. Dacă erau inspiraţi şi aveau umor, i-ar fi adăugat pe: Decebal că s-a sinucis, pe Hitler că n-a cîştigat războiul, pe Ceauşescu că n-a înfometat cît trebuie naţia şi pe părinţii merituoşilor futibalişti români şi, în fine, pe Elena Băsescu, că n-o pasionează fotbalul.
La conferinţa de presă, o fătucă l-a întrebat pe Piţurcă dacă-şi dă demisia. Antrenorul cu nume predestinat de joc de maidan a răspuns fără să clipească: E treaba fiecăruia să ia astfel de decizii cînd crede că e cazul. Ziariştii şi publicul au rămas cu gura căscată.
Chiar şi eu, care mereu iau decizii fix cînd nu e cazul, fi-r-ar decizia mea a dracului.
Dar cea mai groasă e următoarea decizie de muist ordinar, obişnuit cu poziţia de îngenuncheat: ŞI CE DACĂ AM LUAT TREI BOABE? AM MAI LUAT ŞI DE LA LITUANIA!

Râd şi curcile

Dar curcanii plâng. I-au ajuns blestemele.

Ăia mari AU DAT DE BELEA. Nu mă bucur niciodată de răul altuia, dar de data asta, dau din coadă. Ăştia şi-au făcut avere din banii mei. Şi-ai voştri. Au dat peste mişmaşuri de fentat legea şi le-a mers. Pînă acum, sper.

Dar mai vreau să-i ia şi pe alţii la dat cu subsemnatul. Mai ales p-ăia de-au montat camere radar pe DN 2, singurul drum civilizat din România. Mă frec Bacău-Bucureşti şi invers cam o dată pe săptămână. Anul trecut am dat 1.800 de lei pe amenzi pentru 5-15 km la oră mai mult decît zice legea.

Ştiţi cum e? Ai 300 de Km de făcut. Îi faci din sat în sat. Cu 50 la oră. Şoseaua e cît un cîmp, vezi cioara pe marginea drumului la cinci sute de metri. Te-apucă somnul. Pişti un pic acceleraţia. Eşti futut. În două secunde, ai 70 la oră. 3 puncte penalizare şi 300 de lei amendă.

Pînă acu vreo doi ani, făceam 3 ore jumate pînă la Bucureşti. Ieri am făcut 5 ore, respectînd la sînge mizeriile restrictive.

O mare porcărie.

Am cinci 5 somaţii de la MAI să le trimit numele şi cenepeul celui care a condus Zekul la data şi ora cutare, că circula cu 62, 67, 61, etc, prin localitatea cutare. Acu patru luni!!! N-am primit nimic. Nu-mi amintesc.

Dacă-i ia la anchetat DNA-ul p-ăştia care-mi trimit porcăriile astea, o să fac febră musculară la coadă.

TRISTA CULTURĂ ROMÂNĂ

Nimeni n-o să-mi dea în România nici juma de ban pe ce postez acum. O fac moca. Am făcut "Cîntarea României" pe gratis, vreo cinşpe ani. Şi după 90, din inerţie. Sunt obişnuit.

Aşadar, l-am cunoscut azi pe scriitorul Laurian Stănchescu. Domnul respectiv m-a invitat în biroul lui Varujan Vosganian, vicele Uniunii Scriitorilor Români. Mi-a arătat cartea unui poet kuweitian talentat, pe care-o va lansa la Festivalul "Nichita Stănescu", şi un album despre Săpânţa. Apoi mi-a destăinuit că a trecut de Senat hotărârea ca Ministerul Culturii şi Cultelor să devină un departament la Ministerul Învăţământului. Direcţiile de cultură judeţene dispar şi prerogativele lor vor fi preluate de UN consilier judeţean, numit politic. Ducă-se dracului cultura română. Avem nevoie de dobitoci, ţîţe, pizde şi cururi, nu de poezie, teatru, literatură, filme, sau pictură. Ăi de nu pot trăi fără asta, să plătească. Boborul vrea manele, telenovele, bere şi mici. Aşa că, ducă-se pe pulă restul!

Apoi, asistentul vosganian mi-a spus că Varujan e curtat şi de PSD şi de PDL, deşi e PNL. Şi că a fost solicitat să participe la negocierile cu FMI. Totodată, am aflat că vicele US i-ar fi recomandat lui Pogea să nu scoată pianul din biroul ministrului finanţelor, că se va întoarce foarte curînd acolo.

Cînd am ieşit în holul uneia dintre cele mai minunate clădiri din România (sediul US de pe Calea Victoriei, dacă nu v-aţi prins), am făcut cîteva poze. Marmura, coloanele şi stucaturile au fost puse acolo acum 150 de ani şi sunt de o nobilă perfecţiune. În Casa Scriitorilor plouă. Tavanele stau să cadă. Cupola, superbă, e fisurată, la fel cum e tot edificiul.

Ca România noastră.

Şi încă ceva: restaurantul celebru al scriitorilor, unde s-a făcut, timp de decenii, marea literatură română, are preţuri modice, pentru membrii US, pînă la ora 16. Apoi, se dublează.

BANCUL LUNII MARTIE

Nu cred că am să aud luna asta un banc mai bun decît cel primit azi de la Azul. De aceea, mă risc să vi-l propun.

Ion se uită peste gard la Vasile în curte şi-l vede jucînd tenis.
- Băi Vasile, domnul ăla cu care joci tu, nu-i Agassi?
- Ba da, Ioane, e domnul Agassi!
- Da de cînd ştii tu tenis de joci cu ditamai campionii???
- Iaca ştiu, na! Mai bine n-aş şti!
- Da cum dracu ştii tu tenis, că nu te-am văzut niciodată jucînd...
- Băi Ioane, ia du-te tu în fundu grădinii şi-ai să dai peste un broscoi. Ei, broscoiul ăla îţi îndeplineşte orice dorinţă. Numa vorbeşte tare cu el, că-i cam surd.
...Se duce Ion, găseşte broscoiul şi-i spune că ar vrea mult aur.
Cînd ajunge acasă, constată că în bătătură avea un taur.
Strigă iar peste gard, la Vasile:
- Vecine, surdă tare broasca dracului! I-am cerut aur şi mi-a dat un taur!
- Da ce crezi, că eu mi-am dorit să fiu tare-n tenis???

NEURONUL TREPIEDULUI ÎN ACŢIUNE

Un netot de cameraman local, dar şi corespondent al unui trust media cu acoperire naţională care-i dă 25 de lei pe ştire, e în pană de subiecte. Că doar în provincie nu se-ntîmplă în fiecare zi catastrofe. Şi ce s-a gîndit, cameramanul cu creier de trepied? Ia să creeze el un subiect. Şi dă telefon la un amărît dintr-un sat pierdut în noroaie şi sărăcie de la margine de judeţ şi de lume. Care amărît are şase copii şi n-are ce le da de mîncare. Nici serviciu nu are nenorocitul din cătunul unde cea mai mare afacere e o cîrciumă cu trei mese, în schimb, ca tot românul, are mobil. Deci, trepiedul îl sună pe rodnicul tată şi-i spune că vine din Anglia şi că ar vrea să înfieze un copil că nevastă-sa nu-i poate face. Da copchilu să fie sănătos, că vrea să-i ia un rinichi să-l vîndă, ca să-şi scoată cheltuiala. Iar ţăranul, ce făcea? Se scărpina sub căciulă şi se gîndea că plodul o să trăiască fericit în Anglia şi fără un rinichi, c-o să aibă ce mînca, un pat cald şi, oricum, o să-i fie mai bine decît în cocioaba de lut în care abia încap şapte suflete. Şi zice ţăranul da, bine, cu 12 000 de euro ţi-l dau. Trepiedul nostru frige un apel la DIICOT, îşi ia camera-n spinare şi face ştirea: monstrul din judeţul Bacău îşi vinde progenitura! Flagrant într-o staţie de benzină: puliţia pune laba pe tăticul amoral, îi numără miile de euro, ăla recunoaşte tranzacţia şi România e, din nou, stupefiată! Făptura inumană e băgată la zdup, trepiedul îşi ia cei 25 de lei pe marea ştire, copilul e preluat de autorităţi, iar românaşul mai mestecă o dezbatere cu madam Tatoiu pe post de expertă în drame lacrimogene.
Care te pricepi la Codul Penal, ia zi-i, INSTIGAREA nu-i o faptă incriminabilă?
Că eu, unul, nu mai pricep nimic.

MIRCEA ALBULESCU despre LINIŞTE

Spre deosebire de linişte, care este un haos ce nu mă interesează şi mă înfricoşează, tăcerea este ceva minunat. Tăcerea înseamnă acele pauze care potenţează deopotrivă cele spuse înainte şi cele ce urmează a fi spuse. Teatrul este o lume fascinantă, cu oameni absolut fantastici, capabili acum să urască şi mîine să iubească acelaşi subiect. Şi asta e un foarte mare lucru. Sunt oameni care nu păsztrează ranchiună, ei nu pot spune: futu-l în cur pe mă-sa, a murit de zece ani, dar eu am să mă duc să-i împuşc oasele putrezite încă o dată! Nu. Artiştii adevăraţi nu vor spune niciodată asta. De asta-i frumoasă această îndeletnicire: îmbrăcăm atîtea caractere într-o stagiune. D-apoi într-o viaţă? Am îmbrăcat haine şi suflete de oameni buni, de oameni răi, de deştepţi, de proşti. Asta mă face ca să fiu înţelegător cu toate cele ale lumii şi să iubesc deopotrivă muntele şi prăpastia. Deşi nu întotdeauna sunt "iubibile"...

LICITAŢIE DE PROTEST

În semn de mare protest că niciunul dintre blogerii mei preferaţi (Reporter Virtual, Năvălitorul, liarebelyell, FYT - doar Cherry cea deşteaptă abia a prins un amărît de loc trei la Cea mai sexy miniblogeriţă!!!) n-a luat un premiu răsunător la ROBLOGFEST
şi
deoarece, cu o zi înainte, un pizmaş mi-a şterpelit cu toată cruzimea emblema de Chevrolet Lacetti - desenată, după cum ştiţi, de Georgione Giugiaro,


Declar deschisă prezenta
LICITAŢIE DE PROTEST

Pun la bătaie una bucată tricou ROBLOGFEST - ediţie limitată 2009 (300 exemplare în tot universul) + un tatoo pentru gleznă subţire (de-astea s-ar putea să fie mai multe în univers).



Strigarea începe de la 10 euro, cu pas de 5.

Obiectele se adjudecă pe loc în cazul în care se propune troc cinstit cu emblema aurie Giugiaro.

Atenţiune, începem!

12 martie - BILANŢ LA BLOGĂREALĂ

Numa ce mă invită Tiberiu Lovin, proprietarul blogului Reporter Virtual la Roblogfest, să vedem cu ochii noştri care-s cei mai cei mai scîrţa-scîrţa pe displayurile patriei. La 7 fix începe. Ne-aruncăm într-un taxi, să nu-ntîrziem la festivităţile de la Fabrica, o locantă foarte trendy-flendy de pe strada Izvor - de fapt un remake inspirat a ceea ce a mai rămas din ceea ce a fost pe vremuri celebra fabrică de bere Griviţa. Zvonul e că ar aparţine unuia dintre caţavenci sau, în cel mai rău caz, însăşi Academiei. Cînd să intrăm, în perfecta tradiţie românească, hop, stop, băieţi, staţi pe loc, că nu-i sala gata. Preţ de patru ţigări (Tiberiu, că eu m-am chiar lăsat de fumat, na!) am aşteptat să se facă 19.25 ca să ne zică unii hai, poftiţi. Ne-a căutat duduia drăguţă pe listă, ne-a dibuit, ne-a dat tricouri inscripţionate şi bonuri de bere moca.
Da, i like it insaidul. Găsim locuri la o masă, găsim berea ursus de 330, căscăm gura la diverse figuri de blogeri şi blogeriţe. Multe fete poartă rochii sac, ca prin anii 50. Reporterul Virtual se salută cu unii, cu alţii. Şi cu altele, deşi verigheta-l cam încurcă. Eu mă salut cu Marele Han, prezent la evenement cu jumătatea sa, ca să aibă cui să închine premiul cel mare:) . Se pare că în Fabrica, la ora asta, cam 75 la sută din cei prezenţi sunt modoveni!
Brusc începe muzica, bună şi atît de tare, cît să nu mai poţi comunica cu cel de-alături decît prin semne.
E viermuială şi sunt aşteptaţi marii moguli ai blogosferei: Zoso, Visurît, Elena Udrea şi Adrian Năstase. E posibil să apară şi Jiji Becali.
Deoarece, nu ştiu de ce, urăsc aglomeraţia şi zgomotul, am profitat că RV s-a-mprietenit cu Năvălitorul şi-am şters liniuţă o pe la 8 juma, preferînd o plimbare solitară prin pustietatea Bulevardului Libertăţii. Premiile se vor striga după ora 22. Le ţin pumnii celor pe care-i citesc zilnic: LiaLia, Cireşica, Veronica, RV, Marele Han, Dono, FYT, Dushuleţ...Eu nu m-am înscris, n-am să mor dac-o să aflu mîine care-s cei mai cei.
Nici voi.

MICROCIPURI NATURALE

Mereu am fost fascinat de gîndul că macroorganismul meu e populat de microorganisme care se bagă-n el neinvitate şi, de multe ori vin cu intenţii neprietenoase. De exemplu să ne roadă globuliţele roşii. Sau pe-alea albe. Sau, pe-ambele. Să le slăbească, să le-ameţească şi, anticorpuşoarele noastre de ne apără imunitatea, să cadă ca proastele închinîndu-se la microorganismele alea cu denumiri antipatice.

Am aflat că starea mizerabilă pe care o duc cu eroism de cîteva zile se cheamă pneumo­cistoză ( o prelungire a stării de gripă, manifestată prin slăbiciune, tuse seacă, dispnee). Şi că e o infectie a plămînilor provocată de un microorganism, denumit, ţineţi-vă bine, Pneumocystis carinii!!!

Vă spun asta, deşi nu prea aveţi cum să vă ţineţi departe de animalul ăsta, total lipsit de maniere şi, în consecinţă, nemilos, din simplul motiv că cică el trăieşte în noi, bine mersi, şi-l găseşte activitatea taman cînd rezistenţa la microbi a macroorganismului nostru e deficitară - cînd te simţi nasol, adică!:)

Vedeţi în poza de sus, armatele de Pneumocystis carinii, surprinse în plin atac, decimînd celuliţe albe, deja slăbite de începutul ăsta de criză.

Ce nu-mi spune nici un manual e cum naiba ne procopsim cu musiul ăsta în noi? Şi cîţi or mai fi ca el!

Microcipuri ne mai lipsesc.