MOGULUL TRISTEŢII

A mai apărut o problemă în viaţa mea. Azi am constatat c-am luat-o razna de-a binelea, de vreme ce, în loc să mă tăvălesc pe jos de rîs, sunt atît de trist.

Că motive să fiu bine dispus am avut cel puţin trei:

1. Becali (în emisiunea lui Măruţă): " Îţi dau mieluconară!"

2. Definiţia şahului: Este cutia de lemn din care Băsescu scoate piesele ca să joace table.

3. La alegerile trecute am mîncat şi am băut. La astea prezidenţiale care vin, aş fute ceva.

Mă urăsc, deci exist

Urăsc blogerii care postează o dată pe săptămînă. Mă urăsc. Rareori mi-a plăcut de mine în viaţa asta, dar acum, în calitate de bloger, am atins culmea propriului meu dispreţ.
Ca şi Paştele, Întîi Maiul a fost plin de "distracţii" pentru cretini. Un popor întreg " s-a bucurat de vremea bună, de mici, bere şi de petreceri la iarbă verde sau în cluburi de fiţe". Repoteri cretini ne-au prezentat vox populi de la imbecilii bîlbîiţi ai neamului într-un mare fel.
Pur şi simplu n-am avut nimic de comentat vreme de o săptămînă, anostă, ca mai toate.
Borală de măgării se întîmplă în ţara asta care pare ieşită de sub ochiul lui Dumnezeu şi scăpată complet de sub control. Chiar nu mai găsesc nici un haz în nimic. Preşedintele nostru jbate joc de legi, televiziunile regretă că gripa de porci n-a ajuns în România, candidaţii la prezidenţie sunt de tot rahatul, Becali nu mai are haz nici ca berbec în turmă. A mai venit şi împrumutul de douăj de miliarde pe care ăştia or să-l topească pe căcaturi. Ce să comentezi? Şi dacă, ce?
Mă urăsc şi pentru că am început să regret că am crezut în schimbare. că am crezut că revoluţiunea de-acu 20 de ani va împlini speranţe, ne va face mai oameni.
Aseară mi-a fost ciudă să constat că cei doi Ceauşescu s-au comportat extrem de demn. Era, pe OTV - sub excitantul titlu "Pentru prima oară, dovezi că Elena şi Nicolae Ceauşescu trăiesc". Bineînţeles, n-a fost nimic nou, şi nici o dovadă. (E genial Diaconescu în captarea audienţei!) Am revăzut a suta oară procesul loviturii de stat şi filme tendenţioase cu bogăţia în care, chipurile se scălda familia care a condus România 25 de ani. Ce să zic?
Atunci mi-am dorit să fiu eu ăla care apasă pe trăgaci. Acum, m-aş mai gîndi.
Mă întreb ce-ar recita Băse înaintea execuţiei.
Ar fi în stare să spună două versuri memorabile, aşa cum a făcut Ceaşca noastră preaiubită?

SEX PE DEŞĂLATE LA FUNDUL MOLDOVEI

Ceea ce veţi citi mai jos este un document înaintat justiţiei române pe care l-am primit de la Bianca. Ea conţine tragedia unui bărbat transpusă într-o capodoperă de plîngere penală care ne dezvăluie încă o dată, dacă mai era nevoie, cît de mare e grădina lui Dumnezeu.

Muşchii lui Diaconescu

Semnalez prima faptă laudativă a unui politician român. Ministrul de externe, Cristian Diaconescu, a avut curajul să tranşeze clar problema incidentelor provocate de ţigani în Italia. El a spus că "este perfidă ideea de a amesteca bestialitatea unui act infracţional cu o concluzie generalizatoare faţă de o comunitate. Ori acest gest de perfidie trebuie oprit". Vehement, românul a afirmat că NU VOM ADMITE CA LIBERTATEA DE CIRCULAŢIE PE CARE NOI, IEŞIŢI DIN COMUNISM, AM CĂPĂTAT-O CU SACRIFICII URIAŞE, SĂ FIE LIMITATĂ DIN CAUZA UNOR INCIDENTE IZOLATE. (citat din memorie, inexact literal.)
Prestaţia lui Diaconescu a fost prima poziţie fermă a unui om politic român după douăzeci de ani de pupincurism laş aplicat Europei şi Americii. Asta în timp ce prezidentul se ocupă de afacerile mondene ale fică-sii şi de termopanele lui Bombonel, bursa o ia rău de tot la vale, Udrea dă concedii în ţară obligatorii la tot cartierul, puliţia îşi dispută locurile de parcare cu bandiţii, o babă face pîrnaie pentru că a smuls 7 ţăruşi care o desproprietăreau de propriul ei teren, iar pistoalele se aud din ce în ce mai des în România.
Am zis de mult că Diaconescu ăsta e bun de preşedinte, dar pînă acum şi-a ascuns discret bărbăţia. Na că ieri a arătat-o.
Să-l vedem însă cîte coaie are să rezolve mizeriile pe care le fac ai noştri macaronarilor. Că nu-s de iertat violurile şi jafurile cu violenţă cu care animale fătate în ţărişoara noastră se cacă pe tot ce mai are bun omul român.

SĂRBĂTORILE INTRĂ-N CRIZĂ

Semne rele anul are.
Aţi auzit?
Ruşii au închis robinetul de gaz pentru Europa. Inclusiv pentru România. Cică ucrainienii fură din conductele care trec pe teritoriul lor. Leul scade mereu în faţa valutelor.
O ordonanţă de urgenţă opreşte actorii pensionari să mai cîştige din contracte de colaborare. Scandalul salariilor din învăţămînt continuă. Şi e abia începutul lui ianuarie. E Boboteaza.
Iar, mîine, milioane de Ioni vor încheia lunga serie de sărbători de iarnă.
Nu vă prea vine să zîmbiţi?

Ion cu nevastă-sa, Ioana, la doctor. O consulta doctorul cu stetoscopul, cu
urechea, o întoarce pe faţă şi pe dos, dictează asistentei o reţetă,
iar la urmă îl ia pe Ion deoparte
şi-i spune:
- Domnule Ion, e grav! Nevastă-ta e atinsă la plămîni!
- Vai, domn doctor, ma flataţi!...

La mulţi ani să trăiţi, Neluţilor şi Neluţelor! Nu rataţi ocazia să beţi şi să mîncaţi pe săturatelea!
Nu se ştie ce ne mai aşteaptă!

REGRETUM POSTLUDICUM

Vă mulţumesc tuturor celor care-au sărit să mă extragă din butoiul cu melancolie blegoasă în care m-am scufundat zilele astea şi să dea cu depresia mea de pămînt. Mulţime de mesaje, telefoane, scrisorici,de la prieteni şi de la necunoscuţi au încercat să mă consoleze, să mă încurajeze, să mă asigure că "dracu nu-i chiar aşa de negru". Să mă facă să rîd, să ies la dans, să mă bucur de salata boeuf şi de sarmale, să sar într-un picior de bucurie că trăiesc.
Cu o fineţe de mare clasă, confruntă durerea a dedicat chiar un post întreg etapelor de depresie prin care trece omul cu IQ-ul peste medie, pînă să ajungă la "concentrarea productivă" (e de citit pe http://confruntadurerea.wordpress.com/). Iar Veronica m-a trimis subtil să mă văd în "Oglinda în care nu ai nevoie de măşti" pe blogul ei http://veronicaacara.blogspot.com/.
Le mulţumesc, cum ziceam, tuturor. Deja mi-e mai bine, sunt la a doua cafea şi la a noua ţigară, aproape de fericire. Stau la uscat pe marginea butoiului de care vorbeam. Înţeleg că va trebui să optez: Să intru în rîndul lumii care se uită la televizor, sau să plonjez înapoi în butoi.
Ia citiţi voi pe http://mihneamaruta.ro/2009/01/01/apogeul-indobitocirii-nationale/, cu tot cu comentarii. Şi mai vorbim.
Ce bine e să ai companie în cazanul cu smoală fierbinte!

Viaţa de dincolo

Nu m-am grăbit să mă nasc,

dar uite, păsăroiule,

cum mă grăbesc spre moarte

tocmai acum, cînd mărul înjumătăţit

pare să fie întreg.

Nu m-au făcut mai bun

nici laudele, nici huiduiala mulţimii. Nici

sîmbăta, cînd vii să mă faci fericit, păsăroiule, să furi piatra din zid, cum fur eu

secunda de dragoste, nu mă simt mai mult decît un tomberon plin

în aşteptarea camionului de gunoi.

Dragoste pe furate de cînd m-am trezit, un roman interbelic.

Viaţă adevărată pe furate, necuvenit, ilegal. O moleculă de viaţă braconată, mai mult decît eternitatea asta second hand care-mi deschide politicoasă, perfidă,

portiera

şi mă invită în limuzina de lux unde nu-i nimeni.

Nu suferă zidul, nu plînge după piatra pe care i-o smulg din structură ca să se vadă

nimicul de dincolo. Eventual nimicul de mine.

Adică eu, îngenuncheat, cu gîtul spre lună, urlînd

ca un cîine în lanţ,

într-o noapte oarecare dinaintea sfîrşitului.

Acum 19 ani în Bacău (episodul 2) - 20 decembrie 1989

La ora 12, e programată repetiţia generală pentru spectacolul demonstrativ pe care artiştii băcăuani îl vor prezenta directorilor de Case de cultură din România, chemaţi la Bacău ca să vadă pe viu ce înseamnă activitate culturală serioasă. Toată noaptea am ascultat la căşti Radio France International şi Europa Liberă.

Surescitarea mă sufocă. Chiar au murit oameni la Timişoara! Tremur de furie. O iau pe jos, din Cornişa, pe la Tic-Tac, spre Centru. Patrule peste tot. Ciudat, oamenii se uită unii în ochii celorlalţi, direct în ochi se privesc, parcă ar căuta confirmări că gîndesc la fel. Că speră la fel, să scape de frig, de foame, de dogme absurde, de lozinci aberante, de frică. Să fie oameni normali, nu oameni noi. Pluteşte peste oraş o tensiune aproape materială.

Vreau confirmări că nu visez, că trăiesc adevărat începutul unei schimbări epocale. Mă grăbesc să mă văd cu prieteni, şi-i găsesc agitaţi, implicaţi, revoltaţi. Doctorul Virgil Muraru, Constantin Blănaru, Ovidiu Genaru, Gheorghe Vlase, Ion Ghelu, Gil Ioniţă, Dan Antal, Puiu Antoniu, Petru Cimpoeşu, Doru Frangache, Florin Enea, Nelu Hordilă, Doru Kalmuschi, Liviu Stoica, Gabi Olariu, Sorin Toma, Răzvan Haritonovici ( greu de crezut, în trei ore, m-am văzut cu toţi!) deveniseră la fel de patetici cum eram şi eu. Sufocaţi de emoţie. E revoluţie, frate, nu revoltă de huligani. Ceva trebuie să se schimbe în ţara asta. Se întîmplă şi la noi minunea dumnezeiască! Zidul Berlinului căzuse. La Chişinău, televiziunea transmitea programe occidentale, în Cehoslovacia, preşedinte era Havel, un dramaturg disident, ca să nu mai vorbim de Polonia, unde Solidarnosti, mişcarea democratică sindicală, impusese şeful statului. Pînă şi la bulgari, Jivkov abandonase puterea. Peste tot, în afară de România noastră iubită, lumea devenea liberă. Aici, timpul încremenise în directivele ultimului Congres de la care toţi aşteptaserăm marea demisie. România părea insula imposibilului.

Ani de zile, interminabil, discuţiile noastre despre sărăcie, libertate, călătorii, comunism, capitalism, securitate, curaj, patriotism, eşuaseră în savuroase şi periculoase bancuri politice dar şi într-un lamentabil „asta e, n-avem ce face”. Şi, deodată, timişorenii ne arătau că sistemul menit să dureze pînă face mărul pere şi răchita micşunele, nu-i veşnic. Simţeam că epoca glumiţelor pe seama regimului s-a sfîrşit. Era timpul să devenim responsabili, serioşi, s-o terminăm cu ipocrizia la care ne obliga titlul de tovarăş şi să ne asumăm nobleţea apelativului domn.

În timpul repetiţiei generale, Ghiţă Vlase îmi face semn să mă trag lîngă arlechin. Îmi şopteşte că tînărul inginer Ciprian Manta, colegul nostru de la trupa rock, e supravegheat de secu încă din facultate, pentru nu ştiu ce protest. Ofiţerul care-l ţine sub observaţie i-a şoptit să aibă răbdare, că în decembrie îl lasă în pace. Totul e pregătit, tovarăşii sunt pe ducă. Simultan cu Ghiţă, fac semnul ăla cu pumnul aruncat în faţă : yes!!! Brusc îmi amintesc seara în care, după o şedinţă a Cenaclului Artelor, tov. lt. maj. Toma, de la Securitate, m-a condus acasă (ciudată simpatie!) şi, mai bine de două ore, şi-a făcut şefii praf şi a încercat să mă convingă că sistemul egalitarist nu e viabil, că nen’tu Ceaşcă e paranoic şi că Lenuţa e o imbecilă cu diplome false, fostă curvă în Gara de Nord. Crezusem că e o provocare, aşa că n-am replicat.

După amiază, aranjez decorurile, luminile şi microfoanele cu Vasile Verigeanu, veşnic pus pe poante: opriţi dricu’ , ca să treacă-ntîi nea Nicu! Da-r-ar Domnu’!

Vine ora spectacolului. Alte emoţii. În sală, activişti culturnici de la Uniunea Generală a Sindicatelor – biela-manivelă între clasa muncitoare şi partid, testiculele care se agită dar nu se bagă – , dar şi profesionişti în materie de spectacole, toţi gata să desfiinţeze scurt, la cea mai mică eroare de regie sau de interpretare, orgoliul băcăuanilor.

În ciuda recomandărilor, scenariul nu cuprinde nici un vers despre „monocotiledonate”, dînsul şi dînsa. Am avut grijă să tai din scriptul aprobat orice referinţă la cei doi cei mai tovarăşi şi la partidul lor, în care eram şi eu, un prăpădit, dezamăgit şi ruşinat membru. Dans de societate, muzică rock, poezii de dragoste, balet. Aplauze.

Final grandios cu Deşteaptă-te, române! Nu cu Partidul, Ceauşescu, România. Premoniţie? Inspiraţie? N-am cum să ştiu. Dirijorul, Ghiţă Gozar, e genial, cîntă şi el, corul sună de parcă ar avea zece mii de voci. Spectacolul se termină în triumf, cu lacrimi în ochii tuturor. În timpul ăsta, români nevinovaţi mureau.

Pe holul de la bibliotecă, portretul în două urechi al tovarăşului are mustăţi şi coarne. Speriat, nea Iliuţă, omul de serviciu îl dă jos şi-l duce la magazie. La ora opt, Televiziunea înfierează „acţiunili provocatoare, huliganice, agenturili străine” şi pe generalul Milea, sinucis pentru că a ascuns, chipurile, conducerii de partid şi de stat adevărul Revoluţiei de la Timişoara. I-auzi, săracii, habar n-aveau! Comunişti inocenţi.

Verigeanu cîntă: opriţi dricu...

Nea Iliuţă pune lacătul la scenă şi bolboroseşte : Domnu Val, cade Ceauşescu, ascultaţi ce vă spun, s-o terminat! Dac-o tras în civili, s-o zis cu el !

S-a zis, nea Iliuţă, futu-l în cur pe mă-sa!

Ştire fără relevanţă

Iaca, sunt în Capitala patriei mele dragi.
Bucureşti, pentru cine nu ştie.
Din Voluntari pînă la Universităţii (pe Moşilor) am făcut fix 2 ore.
Vreo 6 Kilometri. Pe jos, distanţa asta îmi lua sub o oră.
Poate că a mai spus cineva, dar azi mi-am dat seama că Bucureştiul este o imensă parcare.
Don Giuliani zice c-aşa e şi-n New York şi cică-i de bine. Blocajele astea, dragi români, înseamnă că nu ne găsim într-un oraş mort. Şi s-a bucurat, prostu naibii, în timp ce un milion de şoferi români înjurau. Aia din trafic. Că pe cei care înjurau şi protestau contra taxei auto nu-i pun la socoteală. Deci, aşa i-a zis americanul lui Oprescu: să nu fie îngrijorat, că, orice-ar face, tot vor exista nemulţumiri, la dracu!

VISÎND O ŢARĂ MINUNATĂ ŞI FERICITĂ

"Nu caut o societate impecabila. Caut, asa cum am mai spus, o societate in care sa existe reactii autentice si ferme la greseli. Pe mine nu ma deranjeaza greselile, ma deranjeaza lipsa de reactie la ele. Iar reactia la nedreptate are si ea nevoie de exercitiu, iti dai seama cat de neantrenati suntem noi in aceasta privinta? Nu imi imaginez cum se va incepe, de unde se va incepe, am avut atatea sanse si le-am ratat oribil pe toate. Cu sete, cu o sete de nestins. Nu simt in mai nimeni dorinta reala de a face ordine in propria istorie si in propria tara." ( http://confruntadurerea.wordpress.com)

Cînd am fost primit la pionieri (în clasa a patra, abia, deoarece într-a treia, cînd deja toată clasa avea cravate roşii la gît, i-am spart capul lui Buzinski Sandu. Cu clopotul de sunat recreaţia i-am dat în cap, că-mi furase mărul din pacheţel şi urla de zor pe culoar că ce prost sunt că-mi iau mere la pachet), am fost foarte mîndru că de-acum puteam să duc la şcoală cît mai multe sticle şi borcane, fier vechi şi maculatură, ca să facă detaşamentul meu şi să facem România mai bogată şi mai fericită. Aşa am făcut pînă cînd am dat de fraţii Lupaşcu la Centrul de colectare, vînzînd colecţia de Realitatea Ilustrată dinainte de război pe care eu o dusesem la şcoală, ca să îndeplinim planul la hîrtie.

Într-a opta mi-a plăcut mult să învăţ din "Istoria Românilor" de Constantin şi Dinu Giurescu. N-am mîncat îngheţată o vară întreagă, ca s-o cumpăr. Cînd o deschideam, îl vedeam pe tovarăşul Ceauşescu şi mi se părea că se uită direct la mine şi mă emoţionam la fel de tare ca la mitingul din Piaţa Palatului, cînd tunase şi fulgerase împotriva invaziei Cehoslovaciei. Ce ţanţoş eram să fiu român şi să trăiesc într-o ţară care urma să fie în scurt timp atît de bogată şi de fericită.

Apoi, m-au făcut utecist. Iar eram mîndru, dar în alt fel. Acuma voiam să scriu frumos, să pictez frumos, ba chiar să sculptez statui frumoase pentru ca România să fie mulţumită de cît de talentat sunt eu, unul din milioanele de utecişti care vor ca ţara noastră să fie mai minunată. Mi-am cumpărat şi o chitară şi am început să compun cîntece frumoase de dragoste şi să le cînt la reuniunile de sîmbăta.

Am făcut toate astea pînă cînd tovarăşul Pralea de la UTC m-a auzit şi m-a-ntrebat de ce visez eu cai verzi pe pereţi şi cînt despre iubite, cînd ţara are nevoie s-o cînt pe ea şi pe partidul care ne conduce?

Dar eu iuibeam o fată blondă cu ochi albaştri şi asta n-avea nimic de-a face cu ţara şi cu partidul.

Tot aşa am păţit şi cu poeziile. Nimeni nu mi le publica. Erau prea intime şi prea pesimiste (între timp, prima dragoste luase sfîrşit).

Apoi, cu chiu cu vai, m-au primit în partid, după ce îmi luasem angajamentu să nu mai fiu aşa visător cum eram. Am vrut mult să intru în partid, pentru că voiam să mă fac ziarist ca ziariştii de la Flacăra lui Păunescu care luptau pentru ca România să fie mai minunată, iar românii să fie mai buni, mai harnici şi mai fericiţi. Ziarist nu puteai să fii decît dacă făceai "Academia Ştefan Gheorghiu", iar acolo nu intrai decît dacă erai un valoros membru de partid. Numai că, pînă m-au făcut membru de partid, împlinisem 30 de ani şi asta era limita de vîrstă.

Ei, nu mai eram aşa de mîndru că-s membru de partid, mai ales că fusesem şi sancţionat că aveam gura mare, că-i luasem apărarea unui tovarăş care trebuia exclus din organizaţie. Pe nedrept.

Atunci a venit 22 decembrie 89. Atunci am simţit că-i momentul să mă implic şi să terminăm odată cu minciuna, cu pilele, cu hoţia, cu dezordinea din ţară. Fraţilor, ce-a fost, a fost! De-acum o luăm de la zero absolut şi clădim cu adevărat o Românie fericită şi minunată. Gata cu comuniştii! Gata cu securiştii! Gata cu nesimţirea! Hai, la treabă, fiecare să-şi facă afacerea lui, să ne vedem de-ale noastre, să fie democraţie, dreptate şi frăţietate!

Au trecut 19 ani de atunci. Aş mai aduna ceva sticle şi ceva maculatură, niţel fier vechi, aş mai picta nişte poduri şi tot ziarist aş vrea să devin, să fac din România o ţară minunată şi fericită.

Doar că mi-e tare teamă că lumea s-ar uita la mine ca la un nebun, refuzînd să vadă cum arde în mine "dorinţa reală de a face ordine în propria istorie şi în propria ţară"...

Cum cîştigi o oră jumătate de viaţă

Am cîştigat azi o oră jumate din viaţă. Am văzut "Dancing at Lughnasa"(1998), un film niciodată premiat, spre deosebire de cartea lui Brian Field, cu trei premii Tony, care a stat la baza scenariului. E un fel de altfel de "Ciuleandra" sau de "Zorba grecul", cu o situaţie de viaţă limită, din care nu se poate ieşi decît refugiindu-te în dans, pînă la epuizare. Meryl Streep are un rol pe care-l joacă supreme, cum am văzut-o şi duminică în "Diavolul se-mbracă de la Prada".
În acest timp, pe fluxuri apărea bilanţul efectului crizei mondiale asupra bursei de la Bucureşti: o gaură de 3,2 miliarde lei!!!
Mi s-a proptit toamna în poartă şi cerul e cenuşiu.Se anunţă că preţurile o iau din nou razna.
Doamne, ce-mi vine să dansez!...

PATETISM DE WEEKEND

Parcă devine prea intelectualizat blogul ăsta. Sper să mă înşel, dar mă tem că subiectele astea ultime îi îndepărtează pe cititorii mei pe care-i iubesc: zidari, fierar-betonişti, turnători, tîmplari, ceasornicari, căruţaşi, culegători de corcoduşe, ţesători, meseriaşi, într-un cuvînt. E drept că-mi rămîn toţi ăilalţi care nu stau în maieu la fereastra garsonierei, nu fac mici în faţa blocului, nu trec pe roşu şi nu-şi ascund defectele. În schimb, văd filme ruseşti, franţuzeşti, italiene pe TVR cultural după 1 noaptea, la place Gershwin, Van Morison, Dali, ştiu ce-i aia tanagra şi cine a fost Agnodike. Primum non nocere e şi pentru ei primul punct din jurămîntul pe care se simt datori să-l respecte, nu c-ar fi doctori, ci pentru că sunt. Lor le scriu postul ăsta.
Ei, şi? Ce-i cu asta?
Nimic. Poate cam patetic.
Fumaţi, îmbătaţi-vă, faceţi dragoste, să vă fie de bine, oricît de puţini sunteţi. E weekend.

Astfel începe "O ZI DINAINTEA SFÎRŞIUTULUI LUMII":

Despre instrumentul gingaş al fricii

Nici nu se născuse dragostea asta şi sîngera.

Era deja o durere care nu ne lăsa să respirăm, era o retină zgîriată de iubirile vechi, de forme de nori cu ochi, gură, ochi, frunte, ochi, inimă, ochi, suflet.Şi alte sentimente care, în timp, declanşează cancerul, moartea.

N-am să spun că deţin adevărul.Am să fumez cu speranţă. Extaziază-te tu

că iubeşti un nod, o protuberanţă de carne

pe care Păsăroiul abia aşteaptă să o ia în cioc, să-i savureze nemernicia,

pentru că lui îi place amarul, firescul.

Luptă cu el dacă exişti.

………………………………………………………………………………..

Nu se născuse dragostea asta, şi deja hematiile ei abordau tema destinului.

Tatatadum.Tatatadum.Tatatadum. Îmi bat pe tastatură

tahicardia .Cine să fie la uşă ?

Mi-e frică să-mi fie frică, dar mi-e frică şi să nu-mi fie frică .

De întuneric mi-e frică, dar şi să vină iar ziua şi

din nou să mă văd în oglindă, şi iar pe tine în rol de prinţesă,

mi-e frică să nu mă aleagă prostimea, însă

mi-e frică şi să nu ajung scormonitor prin gunoaie.

Mi-e frică să cred, să nu cred, să-mi fie cald, să-mi fie foame , să-mi fie sete, să adorm şi să nu te visez.

Să gravez pe display iubire, ori să las aburul să balanseze între a te vrea pentru o noapte sau pentru o eternitate ?

Dacă ai să fii prea bună, dar dacă n-ai să mă meriţi ?

Să te ţin secret sau să te dezvălui tuturor? Să se întristeze, sau să rîdă prietenii mei ?

Ar fi trebuit să fiu atît de aproape de soare, ar fi trebuit să gust din fructul oprit, sau, simplu, să-mi cînt idiot jugulara strînsă de ştreang ? Să-mi doresc să fiu bogat,

sau să-mi doresc pleoapa ta ?

Mi-ai ghici în palmă pe întuneric dacă mai am de trăit o clipă sau o veşnicie,

pînă să te găsesc ?

Intreb : şi dacă mîine n-ai să mai fii ?

EUROPA, DRAGOSTEA MEA

Ce văd la Realitatea mă rupe. Italieni terorizaţi de români, nu neapărat de ţigani români. Macaronari naivi furaţi, agresaţi. De ce naivi? În 1990, luna mai, am avut norocul să văd Italia, prima ţară occidentală din viaţa mea. La closetele publice aveau cîte un vas plin cu monede. Nepăzite. Cam salariul unui român pe o săptămînă. M-am uimit. Putea să le ia oricine. La noi, ar fi dispărut instantaneu.
Între timp, năvala românilor a devenit fapt. Asistăm la cucerirea Romei de către daci. Şi italienii asistă, se minunează, dar nu ştiu ce să facă, atîrnaţi cum sunt, între principii şi realitate.

Aţi observat că la noi nu se mai dau spargeri de maşini, de case, că jafurile, agresiunile nu mai ocupă decît foarte rar prima pagină a ziarelor?
Cum dracu?

O fi vreo legătură cu cizma?
Dacă-i scot carabinierii pe băieţii noştri din Italia, abia aştept să-mi recuperez investiţia: alarmă, abonament la o firmă de pază, senzori cu laser, bîte de baseball la fiecare uşă, geamuri incasabile, armă cu alice, doi cîini fioroşi de luptă şi apărare.
Plus blogul ăsta.

Conquiztador

Am ras totul la noua, marea Cîntare a României şi a universului - omul nou, atotştiutor, multilateraral dezvoltat - care este invenţia numită CONQUIZTADOR. Concepută pentru frustraţi, să nu se-apuce de alte revoluţii.
În două ore am cîştigat 25000 de galbeni!!! Quel boulot! Cu tastarea am avut ceva probleme, dar
aproape nimic nu mi-a rezistat. Ce deştept sunt!
De bucuros ce sunt, vă dau două imagini din camera mea, în premieră mondială, ca să vedeţi de unde a pornit flacăra geniului. E celula me, camera în care admir lumea, aberez şi creez, în timp ce Nagui e incomparabil pe TV5 cu Taratata-ul lui, iar ruşii declară că Georgia a abandonat lupta. Bravos, Russie, encore une fois tu a vaincu!!!


În camera de unde transmit, puteţi vedea: portet foto de tată al meu, peisaj de Gh Velea, lucrare de mortul Aron, cărţi, Măric şi părerea lui Tudor jebeleanu despre O ZI DINAINTEA SFIRŞITULUI LUMII.
Pe alt perete, se uită la voi varanusul mov din 1974 (dreapta)- aşa cum l-a văzut pictorul Horia Ghelu, cărţi şi obiecte frumoase, iar în stînga o lucrare de Mihai Chiuaru. Komnata bez jenşcina.

CEA MAI MIŞTO