marți, noiembrie 30, 2010

UN DRAPEL DE CRIZĂ


La fiecare 1 decembrie, consider că-i de bun simţ să-mi înlocuiesc tricolorul de la poartă cu unul nou. E o chestie de decenţă, ca să nu spun patriotism şi să-mi sară supermenii anticomunişti la beregată. Ştim de la Caragiale că steagurile trebuie din cînd în cînd înnoite. Că se decolorează, se flenduresc şi arată ca nişte cîrpe nenorocite după ploile, vînturile şi ninsorile de peste an. Şi nu mai emană dragostea de patrie. Emană sărăcie, dezgust, lene, nesimţire, toate la un loc, ori cîte una, după caz.

Mă costă 27 de lei cadoul cel mic pe care mi-l fac pentru plăpînda scînteie ce mi-a mai rămas din mîndria de a fi român. Nu-i uşor de găsit un tricolor. Azi am avut noroc. Am intrat într-o librărie şi-am întrebat dacă au drapelul de stat, ăla din pînză. Vînzătoarea m-a corectat. Din mătase, zice. Bun, din mătase. Ca şi ăla de l-am avut. Da ce dimensiuni are? Păi, cam un metru, că pe eticheta de pe ambalaj nu scrie decît preţul.

Ajung acasă. Mă spăl pe mîini. Desfac steagul ponosit de pe catarg. Desfac punga ăstuia proaspăt şi am grijă ca drapelul patriei să nu atingă pămîntul, să nu se murdărească. Că nu se face. E destul de murdară România, măcar simbolul ei să fie curat.

Ridic pe catarg tricolorul cel nou şi mă trezesc că zic Doamne-ajută. Bate vîntul dinspre nord şi-l desfăşoară. Vine iarna. Am aşa, un sentiment care-mi umezeşte ochii, fix ca atunci cînd aprind lumînarea la mormîntul tăticului.

Mă uit cum flutură. Frumos. Dar parcă steagul ăsta nou al României e mai mic.

Măi să fie. Cobor steagul. Îl măsor cu ăla vechiul.

A dracului criză. Ăsta nou, e mai îngust cu 12 centimetri decît cel vechi.

La mulţi ani, România, vai de capul tău.

luni, noiembrie 29, 2010

UITASEM DE LUCIAN BLAGA

Doamne, de cînd n-am mai citit din Blaga. Din liceu n-am mai citit. În marea trecere e o carte cu coperţi galbene între alte sute de cărţi de pe rafturi. Cred că vremea asta turbată de primăvară-n noiembrie m-a împins s-o deschid. Blaga, ce mult îmi plăcea Blaga. Era atît de nu ştiu cum. Altfel. Mă încovoiam sub profunzimile lui. Asta era de mult. Între timp, s-a inventat televizorul, mobilul, internetul, umblăm cu avionul de ici colo, nici nu ne mai pasă de distanţă sau timp. Şi totuşi, din cînd în cînd, pe ascuns, colţul de ochi devine umed. Iar eu mai uşor, prieten cu toate minunile. Azi, prieten cu minunea că un om a scris vorbele de mai jos în 1924.

MOTTO: Opreste trecerea. Ştiu că unde nu e moarte nu e nici iubire - ,şi totuşi to rog: opreşte, Doamne, ceasornicul cu care ne măsuri destrămarea.

M-aplec peste margine: nu ştiu - e-a mării ori a bietului gând? Sufletul îmi cade în adânc alunecând ca un inel dintr-un deget slăbit de boală. Vino sfârşit, aşterne cenuşă pe lucruri. Nici o cărare nu mai e lungă, nici o chemare nu mă alungă. Vino sfârşit. Pe coate încă o dată mă mai ridic o şchioapă de la pământ şi ascult. Apă bate-ntr-un ţărm. Altceva nimic, nimic, nimic.

Erai prieten cu toate minunile. O fată ţi-a venit în ogradă să-ţi zică: Spune-mi, spune-mi, cum s-a născut pruncul Isus fără tată? Într-o icoană-nchipuită de tine i-ai arătat în aur şi-n albastru ceresc: Astfel stat-a Maria-n genunchi, cu ciocul întins peste ea o pasăre, plutind, a scuturat o floare. Ce-a mai venit se poate-asemăna numai c-un vis. Din pulberea de floare cernută peste tânărul ei trup fecioara Maria a legat rod ca un pom. Nu semăna cu-această abia şoptită poveste inima ta? Erai numai om, şi totuşi când ai murit s-a adunat mult norod în pragul tău, crezând că fără veste te vei ridica la cer şi vei înălţa cu tine satul şi pământul.

vineri, noiembrie 26, 2010

PLEŞU, DEŞTEPTUL NAŢIUNII

L-am auzit pe Dinescu declarînd că Andrei Pleşu e cel mai deştept dintre români. Declaraţia poetului a venit ca o cataplasmă peste rana profundă pe care mi-o provoacă România zi de zi, prin tîmpeniile politicienilor, prin lenea constituţională a poporului meu, prin laşitatea şi lipsa de civism, prin imbecilitatea cretinoizilor care gestionează fluxul de ştiri, prin nesimţirea şi lipsa de logică a formatorilor de opinie. Nu-i punct, aici. Urmează beţivăneala, curvăsăreala, şantajul, piţipongismul, maneleala şi cocălăreala celor care ar trebui să fie stîlpii societăţii româneşti.

De peste o săptămână, toate gazetele şi televiziunile semnalează cârdăşii scandaloase între poliţişti, oameni de afaceri şi vedete ale lumii interlope. Şeful unui Inspectorat Judeţean de Poliţie plânge dostoievskian la moartea unui amic infractor. Se vorbeşte de complicităţi la nivel de minister, de mită, de cumetrii, năşii, averi inexplicabile, asocieri culpabile etc. Nu ştiu ce şi cât e adevărat. Dar asupra întregii situaţii pluteşte un damf sulfuros, din care instituţia iese desfigurată. Îmi amintesc, inevitabil, şi de demonstraţia poliţiştilor adunaţi la Cotroceni, gata să-şi azvârle însemnele peste gard şi să scandeze, adresându-se preşedintelui ţării, „Ieşi afară, javră ordinară!" Ştiu: au salarii mici, au viaţă grea, au o meserie riscantă. Au tot dreptul să fie nemulţumiţi şi s-o spună. Dar asta nu-i scuteşte de o anumită responsabilitate „stilistică". Aceea care derivă din „statutul lor special", din „definiţia" lor profesională, din rostul lor comunitar. E ca şi cum profesorii ar protesta în stradă cu lozinci pline de greşeli de ortografie. Dacă Poliţia ajunge să semene cu o adunătură de huligani şi inspectorii-şefi îi bocesc pe infractori în loc să-i aresteze, instituţia are o problemă. Şi primele victime ale acestei crize sunt tocmai poliţiştii buni, demni şi oneşti, ataşaţi de onoarea meseriei lor.

Dacă a zis Dinescu despre Pleşu că-i deştepul naţiei, io zic că are dreptate.

joi, noiembrie 25, 2010

CUM SĂ-ŢI ŢII FAMILIA DIN ŞAPTE MILIOANE

În vacanţele de vară, cît am fost elev, tata mă lua cu el la muncă, să-nvăţ ce-i aia să-ţi cîştigi existenţa. Pînă prin vacanţa dintre a şaptea şi-a opta, prichindel cum eram, mă băgam în seamă aducîndu-le meşterilor din echipa de dulgheri apă de la pompă şi ţigări de la debit. Dar le mai şi dădeam la mînă cuie, scînduri, sau unelte pe schelă, caz în care aveam voie să urc pe schelă, la nivelul de sus al clădirii care se construia. După ce-am intrat la liceu, vacanţele mele aveau două luni de muncă şi o lună de litoral, cu banii cîştigaţi. Am învăţat să bat cuie, să le scot, să cioplesc cu tesla, să şlefuiesc cu robangul (premiu pentru cine ştie ce-i aia!). Să tai cu coada de vulpe, să dau nivel cu furtunul, să sudez cu acetilenă, să dau cu tîrnăcopul, să merg pe schelă la înălţime, să bat pămîntul cu tălpici, ştiu tot de-atunci.
Şi, tot de mic, cunosc expresia şase, vine şefu. La şase, vine şefu, ritmul se înteţea, popii se plantau mai repede, se-nroşeau vîrfurile cleştilor care legau cu sîrmă fierul-beton iar cazmalele scoteau scîntei. În construcţii, popii, ca să nu rămîneţi în ceaţă, nu-s ăia cu potcap de la biserică, îs lemnele alea rotunde care sprijină cofragul de placă. Iar placa nu e placă dentară sau de picap. E podeaua de beton pe care calci cînd eşti la etaj. Iar tesla, n-are de-a face cu inventatorul ăla celebru. Sau poate că da.
Ce vreau să spun e că, de pe atunci, şantierele mă fascinează. E o mare chestie să fii constructor şi să laşi în urmă ceva care să dureze zeci, poate sute de ani. Să zică unu, peste o sută de ani cînd va trebui reparat sau dărîmat edificiul la care-ai bătut şi tu un cui: Băi, da al dracu, cum băteau ăştia cuiele, de nici nu poţi să le scoţi. Adă flexu, Vasile, să-l tai, că mă prinde noaptea icişa!
Pe vremea aia cînd mă-ndrăgosteam io de şantiere, venea Protecţia Muncii şi controla. Era Muma Pădurii. Îi tremura basca pînă şi lu Şefu, cînd apăreau sclifosiţii ăia cu amenzile lor. Bă, Nicule, pune-ţi casca pe scăfîrlie. Ioane, să nu te văd fără mănuşi, Lovine, marş de-ţi pune bocancii, că nu eşti la tenis. Şi tu, bă Spiridoane, trage salopeta pe tine că-ţi ia naibii foc treningu de la sudură şi mă bagi la pîrnaie. Şefu avea grijă de oamenii lui, că era buba dacă se rănea vreunul la muncă.
Bag seama că treaba nu mai e aşa. Am fost pe şantierul Pasajului care trece pe sub calea ferată. Mişto lucrare. Spre cartierul CFR, unde şef e un român italianizat de vreo doujde ani, muncitorii sunt echipaţi cum vezi pe Discovery. Dincoace, în capătul dinspre oraş, băieţii lucrează în hainele de-acasă, mai fumează în coada lopeţii, mai cară cîte-o roabă în doru lelii, cofrajele puse mai deampulea, merge şi aşa, se repară la tencuit. Noroiu-i pîn-la glezne. Canci mănuşi, căşti de protecţie, salopete.
Un excavator scotea pămînt dintr-o groapă de vreo trei metri. Băga cuva după cum îl dirija un nenorocit care se afla chiar în groapă. Pămîntul e lutos, umed, alunecos, tocmai ce-a plouat. Pericol mare de prăbuşire, ce mai. Băi Pahome, gata, bă, hai sus, că-i masa.
Cuva iese din groapă cu Pahome în ea şi-l depune chiar în faţa mea. Pahome are o ţigară-n colţul gurii şi pe cap o şapcă pe care scrie Naiki. Zice să trăiţi cînd mă vede. Pe geaca lui, abia deslusesc literele aurii pline de pămînt: NOT DISTURB.
Care-i treaba, şefu?
Păi, zic, treaba e că-i cam nasol cum stai matale acolo şi poa să te lovească excavatoru, sau să cadă, ferească Dumnezeu, malul de pămînt, să te-ngroape.
Lasă, şefu, că am o asigurare babană de viaţă. De-o sută de milioane. Şi dac-o fi s-o mierlesc în accident, mi-am salvat familia. Că am trei copilaşi. Şi nevastă-mea-i deşteaptă, are liceul, şi-o să-i dea în judecată pe ăştia şi mai cîştigă ea ceva.
Că din şapte milioane, cum să trăieşti cinci inşi?

miercuri, noiembrie 24, 2010

IACA FLEOŞC

- Colonelul Şoric are ditamai blocul în Iaşi.
- Ruşii dau mîna cu chinejii şi-şi vor echivala plăţile comerciale în monedă proprie şi nu în dolari, ca pînă acum.
- Mazăre nu mai e nazist.
- Doar patru cutremure mititele au fost azi.
- Un bucureştean ameninţă că se aruncă de pe un bloc.
- Metodă de slăbire: un pahar cu apă. (Apa umple stomacul si reduce senzatia de foame, insa numai recent aceasta ipoteza a fost confirmata de date stiintifice.)
- Din confruntarea Nordului cu Sudul Coreii, au rămas doi morţi. Din aplicaţia de la Cincu au rezultat trei. Asta armată eficientă.
- Sorin Cârţu, antrenorul invincibilei CFR de la Cluj, s-a-nervat în Elveţia şi-a dat cu şutu-n geam.
- Radiatiile provenite de la retelele Wi-Fi ar putea fi daunatoare pentru copaci. - Se presupune că autorul jafului de la Romcarbon este un angajat al firmei.
- S-a deschis în Bucureşti primul muzeu al deşeurilor.
Nimic nu-i întîmplător.

În aceste condiţii, mai are sens acceptarea României în spaţiul Schengen?

vineri, noiembrie 19, 2010

EFECTUL COANDĂ


Ovidiu Genaru povesteşte că, prin 1970, cîţiva scriitori din Bacău sunt invitaţi la un festival de poezie la vecinii din Piatra Neamţ. Vasile Sporici, Sergiu Adam, Calistrat Costin, George Genoiu, George Bălăiţă, Constantin Călin, şi cine-o mai fi fost. Tocmai atunci, Henry Coandă, sosit în România după zeci de ani de exil, făcea o vizită la mănăstirile Văratec şi Agapia, urmînd să treacă, firesc, prin oraş.
Festivalul se bucurase de succes, drept care, autorităţile judeţului îi invitară pe scriitorii-oaspeţi la un ospăţ, conform tradiţiei moldoveneşti. Numai ce primsecretarul închină păhărelul de ţuică de prună ce se bea înaintea mesei, că se arătă un trepăduş şi-i şopti la ureche, destul de tare să audă şi comesenii, că domnul Coandă a ajuns în Piatra Neamţ.
Curentat de veste, oficialul lăsă paharul pe masă: Mă scuzaţi cîteva minute, am ceva treabă. Da pînî terminaţi domniili voastri medicamentu, io-s înapoi. Şi plecă, urmat de liota de activişti prezenţi şi ei la întîlnirea cu intelectualii băcăuani să-l întîmpine pe marele savant.
În lipsa gazdei, liniştea pluttea peste adunare. Se golesc clondirele cu ţuică, una alta, dar haleul de bază nu venea. Căci tov. prim trebuia să fie prezent la sarmale.
Trec vreo două ore şi liniştea era tulburată doar de ghiorţăielile de maţe goale din ce în ce mai pregnante ale preacinstiţilor creatori de literatură. Cînd nimic nu mai era de spus decît mi-e foame, Sergiu Adam avu o revelaţie:
Băi fraţilor, ăsta-i efectul Coandă.

joi, noiembrie 18, 2010

7 semne divine care anunţă o zi proastă


Primul semn: Te trezeşte un telefon la ora 5.30 de la un somnambul care îţi solicită un taxi.

Al doilea semn: Hîrtia igienică se rupe pe lung.

Al treilea semn: Constaţi că s-a terminat cafeaua.

Al patrulea semn: Găseşti în poştă amenda din concediu de 4 milioane plus penalităţi.

Al cincilea semn: Se rupe şiretul de la pantofi.

Al şaselea semn: Cheia nu mai e în broasca de la intrare.

Al şaptelea semn: Cînd ajungi la birou, şeful îţi aruncă un ironic bună dimineaţa..

Starea vremii: e senin, sau plouă, sau ninge, sau e înnorat. Temperatura nu contează.

luni, noiembrie 15, 2010

ULTIMELE RĂSPUNSURI LA ULTIMELE ÎNTREBĂRI ALE MICUŢEI OLANDEZE


V-ați intoarce la timpul comunismului ? De ce da/nu ?

Nu, pentru că egalitarismul pe care-l promova comunismul este o utopie. Nu, pentru că toate ideile comuniste s-au dovedit false. Nu, pentru că prefer adevăruri dure decît minciuni frumoase.

Cum ați trãit clipele revoluției ?

M-am implicat, atît cît am putut. De fapt, mi-am dat seama mult prea tîrziu că m-am implicat exact atît cît mi s-a permis de către nomenclatura din eşalonul doi care a pus mîna pe putere. Revoluţia a fost o grosolană manipulare a românilor, pusă la cale de serviciile secrete străine, cu participarea implicată a Securităţii şi a comuniştilor transformaţi peste noapte în capitalişti.

Care erau marele diferențe dupa revoluție ?

Au fost transformări de faţadă. Românii erau ameţiţi de bucuria că scăpaseră de tirania lui Ceauşescu şi credeau orice. Erau orbiţi de faptul că puteau spune ce gîndesc, că în magazine se găseau de toate, că oraşele nu mai erau cuprinse de întuneric. Acum, putem vorbi cu orice străin, putem merge unde vrem. Dacă avem bani, putem cumpăra orice, nu te întreabă nimeni de unde ai banii.

În 20 de ani, iluzia libertăţii ideologice a fost înlocuită cu povara sclavagismului consumist. Foştii nomenklaturişti şi subtilii băieţi cu ochi albaştri ajunşi parlamentari, şefi de partide, preşedinţi, au gestionat statul numai în folos personal. Au devenit respectabili oameni de afaceri. Au furat, de la clădiri, fabrici şi combinate, pînă la păduri şi lacuri, tot ce se putea fura. Au vîndut pe comisioane grase tot ce se putea vinde, inclusiv bogăţiile imense din subsolul ţării. Au devalizat visteria României şi s-au împrumutat de la băncile străine cu zeci de milioane de euro, îndatorînd trei generaţii de români.

Dar, cel mai grav, au spulberat orice speranţă de mai bine pentru românul simplu. Iar asta nu e corect.

Îmi pare atît de rău.


(Foto: AFP - http://www.jurnalistul.com/wp-content/uploads/2009/06/spiegel_despre_romania.jpg)

duminică, noiembrie 14, 2010

AL DOILEA, AL TREILEA ŞI AL PATRULEA RĂSPUNS LA ÎNTREBĂRILE MICII OLANDEZE


V-am spus că există o mică olandeză care vrea să ştie cît mai multe despre România şi mi-a pus (nu ştiu de ce mie!) o serie de întrebări. La prima am răspuns. Urmează celelalte.

Ce anume vă făcea să vă daţi seama că era comunism?

România era o cazarmă, un lagăr. Toată lumea era într-un fel sau altul, înregimentată. Era o atmosferă militară. Copiii de grădiniţă erau organizaţi în “Şoimi ai patriei”, cei de 8-14 ani erau pionieri cu cravată roşie la gît. Adolescenţii erau membri în Uniunea Tineretului Comunist, iar maturii erau membri de partid. Trăiam, de fapt, aceeaşi situaţie pe care o creaseră Hitler în Germania nazistă şi Stalin în Rusia. Îndoctrinarea nu admitea nici o replică. Nu aveam voie să vorbim cu străinii care vizitau România. Foarte greu se obţinea paşaport şi aprobare pentru excursii peste hotare. Ziarele scriau numai despre comunişti şi despre Ceauşescu. Totul era cenzurat. Invariabil, Capitalismul era rău, Comunismul era bun. Asta se învăţa încă din primii ani de şcoală. În programele de ştiri externe, cînd era vorba de Franţa, Olanda, Italia, Anglia sau SUA, vedeam numai orori: accidente, erupţii vulcanice, greve, asasinate, inundaţii, cutremure, crahuri bancare, sinucideri, etc. Iar despre noi, citeam că avem numai succese, că a crescut producţia, că vacile dau 30 de litri de lapte pe zi, că o ducem super şi că suntem fericiţi. Numai că în casă era frig, se lua curentul electric de zece ori pe seară, era întuneric pe stradă şi stăteam la coadă pentru carne sau lapte cîte o noapte întreagă. În timp ce, la noi, prin anii 70, vedeam pe stradă doar oribilele maşini sovietice Volga, Moskvici şi Pobeda, eu eram îndrăgostit de superbul Stingray, fabricat de General Motors.

Şi noi gîndeam: Cum dracu, dacă în Capitalism e atît de rău şi în Comunism atît de bine, de ce la noi e atît de rău şi la ei atît de bine?

Cât stiaţi despre alte țări (având în vedere cã nu era televiziune dinafarã) ?

Multe ştiam. Dar ni se păreau minuni care nu există. În copilărie citeam Jules Verne, Lewis Caroll, cărţi de călătorii, de istorie, literatură universală.Unii primeau ziare şi reviste de la rudele din străinătate şi ne luptam să le citim în franceză, engleză sau germană pînă ajungeau ferfeniţă. Apoi, prin anii 80 au apărut aparatele video şi vedeam casete cu filme despre realităţile adevărate din Vest. Progresul generat de democraţia occidentală era clar superior celui din ţările comuniste. Asta ne făcea să visăm, ca atunci cînd citeam literatură ştiinţifico-fantastică.

Care erau lucrurile pozitive pe atunci ?

Pozitiv era că aveai siguranţa zilei de mîine. Aveai un loc de muncă, locuinţă de la stat, dar aveai şi “libertatea” de a înghiţi mizeria, minciuna oficială, întunericul, foamea şi frigul din case fără să protestezi. Pozitiv cu adevărat era solidaritatea în care suportam atmosfera aceea kafkiană, prieteniile adevărate, bucuria de a fi în familie.

vineri, noiembrie 12, 2010

CENTRUL APOSTU - CRONICA UNUI SUCCES GARANTAT


Ţţţţţ! Trebuia să vină sfîrşitul lumii azi şi n-a venit.
Mă aşteptam ca ultima zi a manifestărilor aniversare de la Centrul Apostu să fie marcată de oboseala maratonului cultural în care ne-am înscris voluntar, cu voie de la Banul Popa:)
Azi, abia după cafea, s-a umplut din nou sala Centrului. Cu spirit s-a umplut, căci şi elevii aduşi de poetul, întîmplător profesor, Dan Petruşca, sunt spirit. Embrionar. Ei au ocupat niscai scaune din fundul sălii, dar spaţiul era bine populat de boieri ai literei şi ideilor. Nu dau nume, le veţi găsi prin cronici.
Mă aşteptam ca măcar pe Geo Popa să-l văd cu cearcăne la ochi, răguşit, istovit şi mişcîndu-se mai în ralanti după ce, timp de două zile, a făcut faţă la mii de întrebări, a distribuit sute de zîmbete, sute de diplome, sute de mulţumiri. Rostind un milion de cuvinte, Popa a oficiat iar încă o slujbă închinată creaţiei. Toate la locul lor, împletind natural, fără excese consemnabile şi fără pic de cabotinism, boema artiştilor cu rigoarea ştiinţificilor, curiozitatea publicului mirean cu savantele peroraţii specifice celor deja aleşi. În sensul de mulţi chemaţi, puţini aleşi.
După "Cultura încotro?" - întrebarea retorică a mesei rotunde din dimineaţa asta, şi după speech-urile (unele prea lungi, altele prea scurte) ale celor care şi(-au) prezentat o sumă de cărţi, mi-am zis că era corectă o formulare cu efect audio şi mai puternic : "Culturo, încotro?". Căci, direcţia pe care-o urmează cultura n-a desluşit-o nici un vorbitor. Doar scriitorul Pavel Şuşară şi eminentul renascentist C.D.Zeletin - în discursuri cuceritoare, presărate cu fin umor şi susţinute de asociaţii de idei imprevizibile - au demonstrat că firul creaţiei umanistice nu are sfîrşit, chiar dacă, în istorie, e acoperit temporar de văluri ideologice.
Seara am asistat la un vernisaj al unei expoziţii de sculptură. Autorul, Aurel Vlad, a fost prezentat de rectorul Academiei de Arte din Bucureşti. Doamna Ruxandra Demetrescu a avut un discurs despre care Gică Băltăţescu, ziarist cu diplomă, mi-a şoptit la ureche că l-a mai auzit de cîteva ori, la alte vernisaje, doar numele autorului era altul. A glumit, fireşte. Dar, pe bune, limba de lemn era foarte vizibilă.
A venit la rînd criticul de artă Valentin Ciucă, cu o prezentare tip ieşean, adică fluvială şi exhaustivă, pe care am resimţit-o pînă în tendonul lui Ahile pe care-l am, după o oră de ascultat în picioare.
La final, numitul deja Pavel Şuşară, bravo lui, a fost încă o dată scînteietor. După altă aproape o jumatate de oră de comparaţii, impresii şi decrete despre cît este de genial autorul, era cît p-aci să aprindă lemnul lucrărilor expuse.
Mă gîndeam la non multa sed multum. La est modus in rebus. Dar mi-a trecut. Totul a fost frumos şi nimic nu m-a durut.
Ca să mă dau mare, în timp ce mă plimbam prin expoziţie,în sfîrşit, am întrebat un artist plastic ce-ar zice de-alde Michelangelo, Rodin, Brâncuşi despre cele de le vedeam. Păi, zice,totul în artă s-a spus de-acu 100 de ani. Dar sculptorii trebuiau să facă sculpturi. Că de-aia-s sculptori. Şi pentru că nu puteau să-i imite p-ăia dinaintea lor, le-au făcut altfel. Cît mai altfel posibil. În clipa aia, s-au ivit pe lume criticii de artă. Ca să le explice artiştilor ideea care le-a generat opera. Deşi miraţi descoperind ce-au gîndit şi ce-au simţit în momentele de graţie divină ale creaţiei graţie analizei criticului, artiştilor le-a convenit. Ete, domle ce-am simţit io şi nu ştiam. Noroc de nea criticul care m-a psihanalizat şi mi-a găsit resorturile interioare.
De aici vine misterul creaţiei, genialitatea artistului şi, mai ales, că el trebuie să moară neînţeles.
Şi criticii trebuie să trăiască, nu?

Dincolo de aceste consideraţii, manifestarea la care-am fost martor timp de trei zile constituie o emblemă a valorii. Nu spun mai mult, că nu mă plăteşte nimeni.
Mai spun doar că se pune la cale turnarea lui Geo Popa în bronz. Durează cam o juma de ceas pînă se răceşte şi se întăreşte. Apoi o să-l avem etern, la fel de energic, encombrant, greu de ucis, spre bucuria noastră de a respira, măcar o dată pe an, aerul de la Centrul Apostu care ne face mai deştepţi, mai frumoşi, mai adevăraţi.

La vernisaj a fost prezent chiar şi fashion men în persoană.

joi, noiembrie 11, 2010

CENTRUL APOSTU ACUM DOUĂZECI DE ANI

Locul era mai mult decît misterios. Puţini ştiau ce se află dincolo de zidurile înalte şi groase, acoperite cu ţiglă roşie. Din stradă, dinspre oraş nu se vedea nimic. Trecătorii se fereau să meargă pe lîngă peretele antipatic de beton zgrunţuros, care separa, şi fizic, nomenclatura de plebea muncitoare. Dintr-un turn ciudat, terminat cu o gheretă de observaţie desenată parcă de Le Corbusier, veghea o santinelă, înarmată cu un AKM la vedere. Altfel, arhitectural, tot ce se afla acolo, era foarte modern pentru imaginea generic anostă a peisajului urbanistic pătrăţos, cenuşiu şi inexpresiv al epocii. Clădirea avea linii curajoase, combinaţii inspirate de beton, sticlă şi lemn masiv, în vreme ce, oraşul se dezvolta liniar, cu blocuri anoste, lipsite de cea mai mică urmă de imaginaţie.

Copiilor curioşi li se spunea că aia-i Casa de oaspeţi şi că acolo dorm Tovarăşul şi Tovarăşa, cînd or veni în Bacău.

Nici dinspre lac nu vedeai mare lucru. Aleea asfaltată de pe dig era inaccesibilă publicului. Nu mai ţin minte dacă erau porţi, sau un gard de sîrmă înalt de doi metri care bloca accesul pe faleza lacului. În dreptul clădirii, din dig, ieşea un, să zicem, garaj acvatic pentru şalupa din care tovarăşul ar fi admirat măreţele cuceriri ale socialismului pe plaiurile băcăuane, dacă ar fi avut chef. Numai că n-a avut. N-a fost niciodată la Casa de oaspeţi de pe Bistriţa şi, cu atît mai puţin, nu s-a plimbat cu barca pe lac.

După ce s-a terminat revoluţia în Bacău, (las-că mulţi susţin că nici n-a fost, dar Geo Popa şi cu mine şi cu încă vreo sută de visători fără de brevet o să-i spunem mereu Revoluţie, ştim noi de ce), prin toamna lui 90, aud că misteriosul parc împrejmuit cu ziduri inaccesibile, a devenit Centrul Internaţional de Cultură şi Arte „George Apostu”. Şi că a fost uns ca director chiar şeful revoluţionarilor din Bacău. Ei, na, mi-am zis. Asta da. N-am făcut revoluţia degeaba. În sfîrşit, un intelectual, şi nu un activist, conducea o instituţie de cultură în Bacău. Şi nu orice instituţie, una internaţională. Şi nu oriunde, ci în fosta înfricoşătoare casă a lui Ceauşescu. Bravă schimbare. Fie şi numai pentru asta, a meritat să riscăm să murim în nopţile acelea de nesomn, teamă şi teroare pe care le-am petrecut în sediul comitetului judeţean PCR.

Centrul este unul dintre puţinele cadouri durabile pe care ni le-a dat „schimbarea”, în afară de libertatea perisabilă de a spune ce gândeşti şi de cea de a călători.

Au mai fost ceva daruri ale revoluţiei. Care, din prea mult şi naiv entuziasm, au dispărut repede: ziarul Pur şi Simplu – desfiinţat de întreprinzătorii Haritonovici şi Cercasov - televiziunea Symbol – falimentată de propriul patron, participarea la congresul Casa dEuropa (în 1990, la Bari, Italia, se discutau premizele Uniunii Europene, aşa cum este ea acum!), turneele în străinătate – compromise de mineriade.

Chiar de la începuturi, Centrul a fost simţit de intelectualitate şi de iubitorii culturii din Bacău, drept spaţiul ideal în care spiritus loci, vibraţia ascunsă a vocaţiei spre mai bine, mai frumos, mai adevărat, aveau o valenţă pe care nici o altă instituţie culturală a oraşului nu şi-o putea asuma: libertatea deplină, lipsită de canoane impuse – politice sau administrative.

Principiul pe care l-a impus Centrul programului său cultural a fost exclusiv axiologic. Asta cerea Geo Popa ca să accepte să fie gazda unui spectacol, a unei expoziţii, colocviu sau a unui festival: să aibă valoare. Estetică, educativă, documentară, informativă. Şi mai avea o pretenţie: să se implice. În stilul său noncomformist, paradoxal, uneori şocant, dar cu profunzimi de coerenţă şi cu subtilităţi conexe pour les connaisseurs, descoperite de unii după stingerea reflectoarelor, prin meditaţii impuse. Dacă expresia ”omul sfinţeşte locul” are vreo sămînţă de înţelepciune, asta se poate proba cu programele celor douăzeci de ani de nelinişte metafizică care pluteşte peste grădina de pe malul lacului Bistriţa 2.

Negarea prin absorbţie pare să fie o a doua direcţie a politicii de program cultural a Centrului. Nu poţi adăuga valoare unei culturi, ştergînd secole de mărturii spirituale ale românilor. Nu poţi clădi edificii ideatice rezistente în timp fără să ai rapel în creaţia înaintaşilor. Nu poţi lăsa urme în devenirea conştiinţei naţionale, fără să ţii seama de toţi paşii făcuţi de cei care au creat fiinţa spirituală a neamului, înaintea ta.

În articolul programatic care figurează în primul număr din februarie 1992 al revistei proprii a Centrului, Geo Popa defineşte esenţa combustibilului care continuă să anime mecanismul instituţiei: „Pornind de la ideea că arta nu trebuie să slujească unei forţe politice sau alteia, noua instituţie…urmăreşte să desfăşoare o activitate pluridisciplinară care să îmbine în mod fericit diferitele manifestări ale artelor, punînd astfel în valoare şi demonstrînd eternitatea prin cultură – pilonul de rezistenţă al neamului.

Vom rămîne noi înşine numai prin cultivarea valorilor autentice, numai fiind solidari întru făptuirile de spirit. Acesta este adevărul pe care îl susţinem. În numele lui am înfiinţat aici, la Bacău, Centrul Internaţional de cultură şi arte „George Apostu”. Şi acum un periodic cultural căruia i-am zis VITRALIU – dorit a fi memoria vie a lucrurilor semnificative care se întîmplă în acest loc. Ni l-am imaginat deci, în primul rînd ca pe o mărturie a faptei, dar şi ca o formă de rezistenţă la ignorarea voită, la desconsiderări brutale, la nonşalante, „nevinovate” aprecieri meschine, atotnivelatoare, şi, poate, un leac pentru vindecarea acestora.”

Centrul leagă fără prejudecăţi, într-un lanţ firesc şi inteligent, moştenirea culturală şi tradiţiile de expresia modernă, imaginativă, nelimitat insolită a mileniului trei. La invitaţia Centrului, care, refuzînd compromisul şi veleitarismul, s-a dovedit un protector energic al spiritului liber, dar nu a trădat niciodată principiul tutelar al valorii, au trecut prin Bacău şi au lăsat urme toţi marii intelectuali, toţi marii artişti cu care ne mîndrim că suntem contemporani.

Prin 1993, am primit propunerea de a participa la editarea revistei VITRALIU. Am simţit-o ca pe-un comandament suprem. Apăruseră deja 3 numere şi urma să găsim împreună formule grafice şi editorială cît mai originale, mai apropiate de spiritului novator care se impusese ca element sinequanon în tot ceea ce emana din Centru. Cîţi eram acolo, în nopţile cînd zămisleam noua faţă a Vitraliului? Erau Constantin Donea, Carmen Mihalache, Octavian Voicu, Victor Eugen Mihai, Sergiu Adam, Viorel Cojan, Florin Stanca. După dispute democratice, argumentate pentru locul fiecărui semn, pentru forma ideală a gîndurilor şi a imaginilor postate în paginile Vitraliului, după nesfîrşite discuţii, Geo Popa a dat bun de tipar unei publicaţii care rămîne peste ani semnul neperisabil al renaşterii noastre spirituale.

În anii aceia de început, am avut onoarea – şi n-o spun din complezenţă – să propun o serie de manifestări care au fost incluse pe afişele Centrului. Mereu altfel de manifestări, care să vibreze cu aşteptările unei epoci aflate în permanente căutări, nici acum terminate. Ceva titluri dau aici, din cele care mi-au mai rămas prin memorie: Zilele cărţii, cărţile zilei, Măcar o dată pe an, Masca – o sărbătoare continuă, Festivalul Naţional al Filmului Etnofolcloric, Tabăra Olarilor. Acestea toate, şi încă altele, s-au adăugat în mod firesc sutelor de manifestări culturale şi artistice de nivel european care s-au păstrat în memoria culturală a Bacăului şi a ţării.

Fie ca lumina din ferestrele Centrului, care înnobilează un cer prea deseori bacovian, să ne apropie şi pe mai departe pe noi de noi înşine şi pe noi de valorile autentice ale ideilor şi formelor cu care această instituţie culturală europeană ne-a obişnuit în cele două decenii de existenţă.

miercuri, noiembrie 10, 2010

DIPLOME ŞI MEDALII

Au început manifestările aniversare la Centrul Apostu din Bacău.
În fosta popicărie a fostei Case de oaspeţi a PCR, acum o elegantă sală de expoziţii şi festivităţi, complet renovată, au încăput cu greu mai bine de patru sute de invitaţi. Dacă pica, Doamne fereşte!, vreun Mig peste clădire, dispărea cel puţin o jumătate din intelectualitatea Bacăului. Dar ce zic eu, s-ar fi declarat doliu naţional, la cîţi academicieni s-au aflat pe metrul pătrat. Şi din Iaşi, Bucureşti şi din Republica Moldova. Inepuizabilul, necontenitul şi unicul director al instituţiei, actorul Geo Popa, foarte emoţionat, a ţinut un speech, ne-a dat un film cu personalităţi culturale premiate în anii anteriori, apoi ne-a lăsat o vreme să ascultăm muzică medievală cu grupul Archaeus. Fără pauză, după, a început să înmîneze Diploma şi Medalia aniversară celor care au contribuit cumva la manifestările oganizate de Centru de-a lungul a două decenii. Artişti, savanţi, colecţionari, teologi, universitari, cercetători. Un gest de preţuire a valorii, talentului şi dăruirii pentru cauza actului cultural de cea mai înaltă speţă.
Care mai patetic, care mai cu umor, care mai reţinut, cei chemaţi la rampă au ţinut să se exprime. Toţi cei peste 150 de medaliaţi ar fi avut ceva de spus, majoritatea, mulţumind şi urînd cele cuvenite. De aceea, asistenţa a apreciat cu precădere mesajele verbale scurte, dar consistente (Mihai Oroveanu - critic de artă, scriitorul Mihai Cimpoi - Preşedintele US din Republica Moldova, regizorul Dumitru Lazăr Fulga - Bacău, actorul Dionisie Vitcu - directorul Teatrului Naţional Iaşi). Peste patru ore a durat festivitatea. Cam lung, dar mai scurt şi mai bine nu se putea. Şi, la urma urmei, se întîmplă o dată la douăzeci de ani, cine ştie cîţi or mai prinde-o pe următoarea...FOTO SUS: Pictorii băcăuani Mircea Bujor, Mihai Chiuaru, Ioan Lăzureanu

FOTO SUS: Poetul Victor Munteanu şi criticul Alex. Dobrescu



Poetul Dan Petruşca.

marți, noiembrie 09, 2010

MICA OLANDEZĂ VREA SĂ ŞTIE

Marit e în România de cîţiva ani şi are de scris un referat cu tema COMUNISMUL ÎN ROMÂNIA. Mi-a solicitat răspunsuri la cîteva întrebări. M-am străduit să fiu corect cu viaţa mea. Dacă am greşit, aştept observaţii. Şi completări. Azi, prima întrebare şi primul răspuns.

Cum era viața de zi cu zi in timpul comunismului ?

Ca şi în Olanda, sau oriunde în lume, oamenii se străduiau să le fie bine. Atît cît se putea, material şi spiritual.

Din punct de vedere material, a fi bine pentru un român în România comunistă, însemna:

- să ai un loc de muncă (dreptul la muncă era consfinţit în Constituţie!)

- să ai o casă ( locuinţele erau proprietatea statului şi doar cei cu venituri foarte mari aveau case proprietate personală)

- să ai televizor color şi aparat video

- să ai relaţii (pile) la magazinele alimentare ca să poţi duce acasă unt, carne, pîine, salam, lapte.

Supremele realizări pentru un roman simplu care nu era activist politic sau securist, erau să poţi să-ţi cumperi autoturism şi să obţii aprobare să faci excursii în străinătate.

Pe vremea aceea, se spunea că Partidul Comunist Român, prescurtat PCR, e forţa politică conducătoare (sic!). Dar, cu umorul care caracterizează naţiunea noastră (haz de necaz), oamenii se amuzau, spunînd pe şoptite că trăim sub regimul PCR. Adică Pile – Cunoştinţe - Relaţii.

Ca să fii în rînd cu lumea, trebuia să ai PCR la spital, la librărie, la magazinele de haine şi cosmetice, la şcoala de şoferi, la Miliţie, peste tot. Cu cît aveai mai mult PCR, cu atît o duceai mai bine.

Vara oamenii mergeau în concedii la mare sau la munte. Oficial, Crăciunul nu exista ca sărbătoare, dar toată lumea sărbătorea naşterea lui Isus. La noi, official, se sărbătorea Anul Nou, Revelionul, şi copii norocoşi puteau mînca banane şi portocale care erau foarte greu de procurat.

Nu ştiam, pur şi simplu nu ştiam că există copii handicapaţi sau în orfelinate. Am aflat uluiţi de nefericiţii cu SIDA sau cu sindrom DOWN, după 1990. Nu trebuia să ştim, nu aveam voie să ştim. Cu toate că Partidul decisese că toţi românii sunt perfecţi, Ceauşescu vorbea despre “omul nou, multilateral dezvoltat care construieşte comunismul, viitorul de aur al omenirii!”

Toţi muncitorii aveau un plan de producţie. Se numea normă. Nimeni nu se omora cu munca, iar produsele româneşti erau foarte rar de calitate. Ce se producea de calitate mergea la export, pentru ca să se achite datoria externă a ţării care era de 20 de miliarde de dolari. Muncitorii spuneau – tot în şoaptă! – că “ei se prefac că ne plătesc, noi ne prefacem că muncim”.

Erau multe bancuri şi vorbe de duh cu care ne amuzam, riscînd libertatea, căci Securitatea avea urechi peste tot. Dar, poporul ăsta e un popor ciudat, care preferă să facă haz de necaz, în loc să încerce să înlăture cauzele necazului. Să-ţi mai dau un exemplu despre paradoxurile acelor timpuri:

Deşi nimeni nu munceşte, planul se face.

Deşi planul se face, magazinele sunt goale.

Deşi magazinele sunt goale, toată lumea are.

Deşi toată lumea are, e nemulţumită.

Deşi românii sunt nemulţumiţi, totuşi aplaudă.

(Ultima frază e o aluzie la faptul că toate discursurile lui Ceauşescu erau aplaudate furibund.)

Se citea foarte mult pe atunci, iar cărţile de literatură bună, erau foarte căutate. Nu erau prea multe posibilităţi de distracţie. Televiziunea avea doar două ore de program pe zi, iar radioul difuza mai ales cîntece cu versuri despre Ceauşescu. De aceea, sălile de spectacole de teatru (unde se prezentau şi spectacole subversive, cu aluzii la absurdităţile la care ne obligau comuniştii. Şi cinematografele erau întotdeauna pline la puţinele filme occidentale care se prezentau.

Cultura a fost cea care ne-a făcut să rezistăm terorii pe care ne-o insufla Securitatea, poliţia politică a comuniştilor. Puteai să fii arestat dacă spuneai ceva critic despre Ceauşescu sau vreun banc. Cu toate astea, circulau mii de glume subversive, unele foarte subtile. Mai dau un exemplu:

Nu gîndi.

Dacă totuşi gîndeşti, nu spune.

Dacă totuşi spui, nu scrie.

Dacă totuşi scrii, nu te semna.

Dacă totuşi semnezi, nu te mira! (De ce o să ţi se întîmple.)

luni, noiembrie 08, 2010

Mihail şi Gavril

Zi de luni, zi de căcat, nici iarba nu creşte. De frunze ce să mai zic. Le-am şi ars . Ce să mai crească, e noiembrie. Se spulberă visele, speranţele se reatrag în mare viteză într-un cotlon neştiut, vine vremea să aştepţi ca prostu primăvara, de parcă ai şti că iei premiul cel mare. Iuhuuu.
Pun nişte nori frumoşi. Care din ei o fi Mihail şi care Gavril?
Poate vine războiul. Să ne cureţe. Să ne rărească. Suntem prea mulţi. Şi toţi deştepţi. Da deştepţi tare. La naiba.

duminică, noiembrie 07, 2010

IŞTENEM ŞI DOAMNE AJUTĂ


În noua lege a învăţămîntului românesc, UDMR vrea ca etnicii maghiari să înveţe în limba maghiară nu numai geografia şi istoria României, chimia şi matematica, dar şi limba română şi, dacă se poate, şi limba engleză.

Parlamentul european a decis că, în caz de epidemie, nu vor mai fi sacrificaţi toţi porcii dintr-o ţară, ci doar cei din zona afectată. Pentru România e valabilă şi zona parlamentului.

Pizeriile chinezeşti din România vînd shaorma turcească.

În locul pe care se afla campingul din Slănic Moldova, tronează o groapă uriaşî undi un întreprinzător din Republica Moldova o vrut sî facî un hotiel cu enşpi etajî. Numa c-o dat di mîl. Şî nu-l ţîni pămîntu.

Păunescu s-o înmormîntat. În aplauzele mulţimii. Aplauze la îngropare. Aşa ceva vesteşte sfîrşitul lumii.

vineri, noiembrie 05, 2010

PARADOXUL ADRIAN PĂUNESCU

Inutil mi se pare să scriu cuvinte acum. Inutil, ca şi cum aş scrie cu litere negre pe o pagină neagră. Ca şi cum aş lasa semne ale nimicului pentru posteritate. Mă întreb dacă un vulcan se poate stinge definitiv, după ce, în existenţa lui, a aruncat şuvoaie de lavă fierbinte.

Văd, prin fumul şi cenuşa care anunţă moartea Poetului, flacăra aceea de care ne amintim din ce în ce mai vag, tinereţea noastră. Tinereţea noastră în care ce ne mai plăcea să-l vedem pe Poet cum luptă el cu analfabeţii. Cu nedreptatea. Cum ne-nvăţa să cerem o altă ordine de zi. Cu ce curaj îi întreba el pe mai marii vremelnici ai vremii Viaţa noastră unde e?Viaţa noastră, ce-aţi făcut cu ea? Tinereţea noastră, cînd, atei cu carnet, ne era interzis Dumnezeu şi Poetul ne aducea de Crăciun miros de cozonac şi sărbătoare. Văd, prin fumul şi cenuşa care anunţă moartea Poetului, milioane de ochi înlăcrimaţi, rugîndu-se pentru părinţii care ştiu dureros ce e suta de lei. Totuşi iubirea, fără blestem. Văd procesiunea unui popor destinat sacrificiului, sărăciei şi durerii, urmînd Poetul pe drumul iluzoriu al speranţei. Văd apoi cum îl scuipă şi-l batjocoresc ce-i ce-l adulau. Cum încearcă să-l facă să dispară ca pe un martor al propriei trădări. Al laşităţii naţionale. Uitînd voluptatea cu care sorbeau adevărurile Poetului, el însuşi definiţia paradoxului iubire şi blestem.

Gaudite, cives! Bucuraţi-vă, cetăţeni! Sunt din ce în ce mai rari Poeţii care îndrăznesc să ne spună în faţă cît de proşti şi de răi suntem.

marți, noiembrie 02, 2010

Bancul lunii noiembrie (prima săptămînă)

DOUZECI DE ANI CA UN FULGER


Centrul de cultură George Apostu din Bacău, împlineşte pe 10 noiembrie două decenii de acivitate. Aniversarea va fi marcată de o serie de evenimete culturale şi artistice ce vor fi, fără îndoială, la cel mai înalt nivel.

Miercuri, 10 noiembrie, începînd cu ora 17, la sediul Centrului, Simpozionul
Naţional de Estetică are ca temă firească o rememorare a celor 20 de ani de existenţă. Cei care au fost implicaţi în activităţile instituţiei vor primi Diploma şi Medalia aniversară a Centrului. Apoi, Ansamblul ARCHAEUS, condus de minunatul muzician băcăuan Liviu Dănceanu, va susţine un concert de muzica bizantină.

Joi, 11 noiembrie, ora 10.30, la Universitatea „George Bacovia” Bacău, importante personalităţi în domeniul esteticii vor susţine în faţa studenţilor prelegeri privind “Estetica vietii cotidiene”, iar la ora 17.30, sala Ateneu a Filarmonicii Mihail Jora va fi gazda ceremoniei de decernare a Diplomelor de Excelenţă şi Premiilor Centrului de Cultură „George Apostu” pentru anul 2010. Seara se încheie, cum altfel decît cu un Concert aniversar, susţinut de orchestra Filarmonicii.

Vineri, 12 noiembrie, la ora ora 11.00, la Centru, pe lîngă lansări de carte şi a ediţiei aniversare a revistei "VITRALIU", Geo Popa propune o discuţie cu tema "Cultura, încotro ?".
Seria manifestărilor se va încheia la ora 17.00 cu vernisajul expoziţiei de sculptură a artistului plastic Aurel Vlad.

Cum se vede, Centrul ne propune nu doar o simplă retrospectivă marcată de interesante evenimente culturale, dar şi un prilej de a măsura ce preţuire mai are spiritul după douăzeci de ani în care banul a ajuns să reprezinte (aproape) suprema valoare umană.

luni, noiembrie 01, 2010

SFÎRŞITUL LUMII NU SE AMÎNĂ



Un aspirant la aureola de sfînt s-a căţărat la mai bine de 20 de metri pe un versant stîncos din apropiere de Târgu-Ocna şi a scris cum s-a priceput mesajul biblic care ne avertizează o dată în plus nu numai că vine sfîrşitul lumii, dar şi că e foarte aproape. El ne îndeamnă să fim înţelepţi dar şi să veghem în vederea rugăciunii finale. Cred că mesajul vine din partea celui de sus. Iar cel de sus are dreptate. Doar atît ne-a mai rămas de făcut.