Mi-am petrecut ziua de ieri şi jumătate din ziua de azi în preajma lui Gheorghe Zamfir, aflat în Bacău la invitaţia doctorului Essa. Am avut cu marele muzician discuţii extrem de interesante, pentru care eu însumi mă invidiez. Am vorbit despre artă şi genii ( maestrul este ascultat zilnic pe mapamond de peste 150 000 de ori !!!), despre bani, despre femeile care ne-au iubit şi ne-au urît, despre CREDIDAM şi despre, cum e şi firesc, politichie. Asta ca să amintesc doar temele generale. Subiectele au fost nenumărate, iată doar cîteva: prinţesa Margareta care-i fusese destinată Maestrului ca soţie, dar Duda a fost mai abil, Iliescu şi nevastă-sa pe care-o ţine ascunsă, forţele răului din lumea asta care îi ţin pe români în sclavie, Berceanu care de fapt e Bercovici, Băsescu şi contractul pentru Roşia Montană, Dan Diaconescu şi iahtul lui de 8 milioane de euro, căruţa cu proşti din Caracal, Tucă şi providenţialul şarpe cu ochelari, geniala naţie română şi Kogaionul ca buric al universului, etc. Am fost cît am putut mai rezervat şi am încercat să-l contrazic cît mai puţin pe oaspetele nostru. Cînd mi-a arătat, într-o cărţulie albastră de jurai că-i scrisă de Pavel Coruţ, că un vizionar indian care a vizitat România în 2004 a prezis că în curînd va începe un război nimicitor care va schimba complet lumea actuală, am zis da, e posibil. Mai departe, mi-a citit cum că marile puteri (SUA, Rusia, ONU, UE) vor dispărea şi că România şi India vor prelua, cu multe sacrificii umane, e drept, supremaţia pe planeta Pămînt, am zis doar mda. Nu i-a prea plăcut Maestrului expectativa mea, drept pentru care, ex abrupto, m-a numit Val Street. Lucru care m-a măgulit, deoarece se ştie că pe strada aia sunt sediile celor mai mari bănci. Oricum, acum mi-e clar că împotriva lui Gheorghe Zamfir există o conspiraţie iudeomasonică, nu naţională, ci mondială!, care dispune din cînd în cînd, cînd i se năzare, ca site-ul personal al celui mai cunoscut român din lume, să nu poată fi accesat. :) Chiar acum am intrat bine mersi pe
, dar probabil că băieţaşii care opresc pagina web erau la o berică. Aseară, Gheorghe Zamfir a fost membrul cel mai important al juriului care a decis cîştigătorii la Cupa Presei Băcăuane la Gătit. În această calitate a mîncat pentru prima oară în viaţă - şi asta s-a întîmplat în Bacău:) - 9 (nouă) salate, între care, ultima, a fost un desert, fiind din fructe. Apoi, a pus mîna pe naiurile sale şi a cîntat mai bine de o oră pentru selecta adunare a gazetarilor de Bistriţa. ( Unii presari au dat iama în ploştile cu vinuţ minunat şi li s-a urcat la cap. Azi a trebuit să dau socoteală Maestrului ce şi cum despre vreo doi care i-au promis marea cu sarea aseară, cînd se dădeau zmei.) Un Peugeot decapotabil, cu volan pe dreapta, condus de o ardeleancă de vreo 22 de ani l-a purtat apoi spre Capitală. Unde, sper că a ajuns foarte sănătos. Mulţumim, Maestre.
Update: Ceva e adevărat cu site-ul GheorgheZamfir.ro, deoarece am primit chiar acum un mesaj că un virus puternic îmi ameninţă calculatorul. Mesajul n-a dispărut decît după ce am ieşit de pe site.
După cum ştim, fimeile, nu dau niciodată vreo explicaţie acelui viciu generalizat care le domină plenar, acela de a aduna, fără noimă, mici obiecte strălucitoare pe care şi le ataşează urechiuşelor, gleznelor, degetelor, buricului, şi mai ştiu eu unde, ca să-i audă pe bieţii masculi cum urlă după ele.
De aceea, am să vă dezvălui doar unul dintre secretele cele mai intime ale unui mascul oarecare, ca să vă explicaţi lungile lui tăceri, aparenta plictiseală, lipsa de iniţiativă, moleşeală şi toate stările acelea care vă enervează, dragi femei, după, care-l cuprind pe bărbatul de lîngă voi.
Ei bine, viciul meu cel mai ascuns pe care îl mărturisesc aici ca să mă iertaţi de toate păcatele, sunt piuliţele. Piuliţa este un organ de asamblare. Şi şaiba, dar mai puţin. Am zeci de cutii, cutiuţe de toate formele şi mărimile care sunt pline de mii, dar ce zic eu, poate zeci de mii de piuliţe şi şaibe (mai puţin) de diferite mărimi şi din diferite materiale. Cînd mă uit la ele, îmi produc o stare de bine, de împlinire şi satisfacţie. Unele sunt din oţel inoxidabil, strălucitor pe viaţă ca platina, altele din fier ordinar, ruginii ca frunzele toamna, altele din aluminiu (aici pune tu comparaţia, dar ţine cont că e ceva mat) sau din bronz, pentru panourile electrice. Ore întregi le admir. Cît de rotunde sunt şi ce găuri perfecte au! Le şterg de praf de două ori pe an, de ziua mea şi de 1 ianuarie, ca să le redau strălucirea. Căci, deşi sunt în cutiuţe ermetice, nu ştiu pe unde naiba se strecoară afurisitul de praf că, de fiecare dată, le găsesc afectate de acest flagel, ca să zic aşa.
Mai am şi piuliţe şi şaibe (dar mai puţine) din plastic, teflon sau textolit, dar astea nu-mi prea plac, deoarece nu poţi conta pe ele. Nu-s prea rezistente. Nici piuliţele, nici şaibele (mult mai puţin rezistente). Totuşi le ţin şi pe ele, nu mă-ndur să le arunc, după ce le-am tot adunat ani de zile, în speranţa că evoluţia omenirii şi progresul normal al tehnicii le vor face odată şi-o dată utile. Aceste mici obiecte drăgălaşe eu le colecţionez într-un mod vicios de la o vîrstă fragedă. Cu timpul, am învăţat că sunt mai multe tipuri de piuliţe: hexagonale,cu autoblocare, cu flanşă autoblocabilă sau de cuplare. Îmi plac că sunt drăguţe, mici, rotunde şi atît de folositoare. Ce-ar face şurubul fără de piuliţă sau fără şaibă (de şaibă s-ar mai putea lipsi, tocmai de aceea am mai puţine), care i-ar mai fi rostul?
Cred că piuliţa (şi şaiba, da mai puţin) e cea mai mare descoperire a lumii. Hai să ne gîndim puţin. Orişicît de mîndru ar fi, ar sta domnul şurub cu filetul lui exterior în sus o mie de ani degeaba dacă n-ar fi piuliţa (şi şaiba, dar mai puţin) să-l înconjoare cu filetul ei interior şi să-i dea o menire, şi anume, aceea de strîngere intimă.
De mare folos pentru împlinirea pasiunii mele este celebrul SUBEX, fabrica de şuruburi din Bacău. Îi zice "de şuruburi", dar ea face şi piuliţe (şaibe, mai puţine). Această fabrică are şi comenzi de la şi mai celebra firmă Mercedes, aia de face maşini, şi chiar de la NASA. Comenzile sunt în principal pentru şuruburi. Dar şi pentru piuliţe (mai puţine). Eu cumpăr aceste piuliţe şi şaibe (uneori) cu bani buni, de pe unde apuc: de la tîrgul de vechituri, de la magazine, sau pur şi simplu de la vecini sau de la alţi oameni. Adun piuliţe şi şaibe deoarece le consider invenţii epocale şi, de aceea, unice. Ia gîndiţi-vă un piculeţ: şurubul fără sfîrşit l-a născocit Da Vinci (am văzut la expoziţie!) dar piuliţele fără sfîrşit, şi, cu atît mai puţin şaiba fără sfîrşit, încă nici dracu nu le-a inventat. Şi, slavă Domnului, suntem în mileniul 3, la naiba!
Eu am convingerea că pasiunea pentru piuliţă, mai puţin pentru şaibă, e un viciu nevinovat, formal, dar care ar putea în viitor să-mi aducă anumite avantaje, de pildă dacă aş deschide o expoziţie itinerantă de piuliţe (şi şaibe, dar mai puţin) şi aş lua o taxă forfetară de vizitare.
Cum vedeţi, aceasta este explicaţia logică a viciului meu ascuns. Iar doamnele ar trebui să înveţe cum se poate da o explicaţie logică pentru un viciu care le face mai insistente, mai realiste, visătoare, mai pline de iniţiativă, după.
Printre marile catastrofe contemporane profund combătute în presă (criza, guvernul ambidextru, vedetele de carton, europarlamentarii de carton, gripa de porc, etc.), existenţa noastră tinde să devină o ştire oarecare. Na, c-am zis-o! IMU - Intreprinderea de Maşini-Unelte din Bacău era, alături de Uzina de Avioane, una dintre marile mîndrii ale oraşului, pînă în 1990. Tehnologizată la ultimul răcnet al epocii, realizatoarea primei benzi de producţie robotizate, posesoarea celei mai mari maşini de prelucrare prin aşchiere din Sud - Estul european, cu specialişti şi inventatori unul şi unul, IMU a fost vîndută unui consorţiu american, care i-a schimbat denumirea în World Machinery Works. O vreme nu s-a mai auzit nimic de ea. Dar azi, dau peste o ştire pe flux despre WMW Bacău: La proiectarea si realizarea navetei europene Ariane 5 participa si World Machinery Works, din Bacau, care va produce piesele de mari dimensiuni (pînă la 6 m diametru!!!) pentru vehicolul spaţial. (Trec uşor peste imbecilitatea celui care a scris textul informaţiei şi care nu are habar că o piesă nu poate fi, în realitate, decît tridimensională.) Nu că m-aş alege cu ceva din povestea asta, dar trebuie să recunosc că mi-e mai bine cînd aud de bine de Bacău.
Drumul european 85. Ieşirea din Bacău spre Iaşi, Suceava, Ucraina, Ţările baltice şi alea nordice. Turnul de televiziune de 110 m, cam cel mai înalt de prin România. Centrul Peugeot, ca-n Paris cu preţuri ca-n Paris, de la douăjdemii de euro-ncolo. Tăpşan cu iarbă verde de 10 000 metri pătraţi, fiecare de 100 euro. 450 de oi cu mieluţi de pus pe masă peste două săptămîni. Ciobanul în bîta lui. Azi.
Un netot de cameraman local, dar şi corespondent al unui trust media cu acoperire naţională care-i dă 25 de lei pe ştire, e în pană de subiecte. Că doar în provincie nu se-ntîmplă în fiecare zi catastrofe. Şi ce s-a gîndit, cameramanul cu creier de trepied? Ia să creeze el un subiect. Şi dă telefon la un amărît dintr-un sat pierdut în noroaie şi sărăcie de la margine de judeţ şi de lume. Care amărît are şase copii şi n-are ce le da de mîncare. Nici serviciu nu are nenorocitul din cătunul unde cea mai mare afacere e o cîrciumă cu trei mese, în schimb, ca tot românul, are mobil. Deci, trepiedul îl sună pe rodnicul tată şi-i spune că vine din Anglia şi că ar vrea să înfieze un copil că nevastă-sa nu-i poate face. Da copchilu să fie sănătos, că vrea să-i ia un rinichi să-l vîndă, ca să-şi scoată cheltuiala. Iar ţăranul, ce făcea? Se scărpina sub căciulă şi se gîndea că plodul o să trăiască fericit în Anglia şi fără un rinichi, c-o să aibă ce mînca, un pat cald şi, oricum, o să-i fie mai bine decît în cocioaba de lut în care abia încap şapte suflete. Şi zice ţăranul da, bine, cu 12 000 de euro ţi-l dau. Trepiedul nostru frige un apel la DIICOT, îşi ia camera-n spinare şi face ştirea: monstrul din judeţul Bacău îşi vinde progenitura! Flagrant într-o staţie de benzină: puliţia pune laba pe tăticul amoral, îi numără miile de euro, ăla recunoaşte tranzacţia şi România e, din nou, stupefiată! Făptura inumană e băgată la zdup, trepiedul îşi ia cei 25 de lei pe marea ştire, copilul e preluat de autorităţi, iar românaşul mai mestecă o dezbatere cu madam Tatoiu pe post de expertă în drame lacrimogene. Care te pricepi la Codul Penal, ia zi-i, INSTIGAREA nu-i o faptă incriminabilă? Că eu, unul, nu mai pricep nimic.
Acum 8 ani, la Tirgul Organizaţiilor neguvernamentale din Moldova, găzduit la Bacău, Răzvan Botezatu, un profesor de matematică din Buhuşi, a expus săbii, panoplii şi armuri medievale, făcute de el însuşi. Ziarele au vuit: un român intră în breasla armurierilor,reînvie un meşteşug de mult uitat, cu puţini adepţi în lume, bla bla bla. Apoi. linişte.
După o vreme, a dat peste el un întreprinzător vizionar, Ioan Neculcea, care l-a luat în firma lui, i-a pus la dispoziţie un atelier la Filipeşti, lăngă Bacău şi l-a plătit să-i orneze salonul de protocol. Aveţi imagini de acolo.
Răzvan a vîndut ceva piese prin internet.
Acum, în 2009, omul care poate reînvia istoria medievală, se mută, pentru zece ani în Malta. Cu toată familia.
Acolo a cumpărat un restaurant de care se va îngriji împreună cu fratele lui.
Mi-am amintit cele de mai sus după ce un prieten din Bucureşti mi-a arătat obiectele medievale pe care a cheltuit vreo 12 000 de euro ca să-şi orneze vila cea nouă. Fălos tip, ce să zic.
M-am întrebat ce dracu de scule, cît şi ce-ar trebui pentru ca platoşe, coifuri şi săbii ca alea care costă sute, mii de euro să poată fi făcute aici. Apoi m-amgîndit: cine-ar vrea să se mai ocupe de asta, într-o Românie unde oamenii se gîndesc cum să se îmbogăţească mai repede şi mai fără muncă.
Doar nişte tineri care chiar vor să înveţe o meserie bănoasă din care să-şi cîştige cinstit existenţa.
Păi, nu prea mai sunt amatori. Decît, poate, laAspciaţia Betania, printre copii cu probleme sociale sau cu dizabilităţi. Am fost ieri, cu Adrianus Muit, preşedintele acestei organizaţii - care a făcutpentru români mai mult decît au făcut propriile noastre guverne - la Filpeşti. Ne-am văzut cu Răzvan Botezatu şi el ne-a arătat ce se poate face cu niţică pasiune, cu minim de investiţii.
Sculele sunt ieftine.Clienţi sunt. Tablă, slavă Domnului, este. Din recuperări.
La ora 12, e programată repetiţia generală pentru spectacolul demonstrativ pe care artiştii băcăuani îl vor prezenta directorilor de Case de cultură din România,chemaţi la Bacău ca să vadă pe viu ce înseamnă activitate culturală serioasă. Toată noaptea am ascultat la căşti Radio France International şi Europa Liberă.
Surescitarea mă sufocă. Chiar au murit oameni la Timişoara!Tremur de furie. O iau pe jos, din Cornişa, pe la Tic-Tac, spre Centru. Patrule peste tot. Ciudat, oamenii se uită unii în ochii celorlalţi, direct în ochi se privesc, parcă ar căuta confirmări că gîndesc la fel. Că speră la fel, să scape de frig, de foame, de dogme absurde, de lozinci aberante, de frică. Să fie oameni normali, nu oameni noi. Pluteşte peste oraş o tensiune aproape materială.
Vreau confirmări că nu visez, că trăiesc adevărat începutul unei schimbări epocale. Mă grăbesc să mă văd cu prieteni, şi-i găsesc agitaţi, implicaţi, revoltaţi. Doctorul Virgil Muraru, Constantin Blănaru, Ovidiu Genaru, Gheorghe Vlase, Ion Ghelu, Gil Ioniţă, Dan Antal, Puiu Antoniu, Petru Cimpoeşu, Doru Frangache, Florin Enea, Nelu Hordilă, Doru Kalmuschi, Liviu Stoica, Gabi Olariu, Sorin Toma, Răzvan Haritonovici ( greu de crezut, în trei ore, m-am văzut cu toţi!) deveniseră la fel de patetici cum eram şi eu. Sufocaţi de emoţie. E revoluţie, frate, nu revoltă de huligani. Ceva trebuie să se schimbe în ţara asta. Se întîmplă şi la noi minunea dumnezeiască! Zidul Berlinului căzuse. La Chişinău, televiziunea transmitea programe occidentale, în Cehoslovacia, preşedinte era Havel, un dramaturg disident, ca să nu mai vorbim de Polonia, unde Solidarnosti, mişcarea democratică sindicală, impusese şeful statului. Pînă şi la bulgari, Jivkov abandonase puterea. Peste tot, în afară de România noastră iubită, lumea devenea liberă. Aici, timpul încremenise în directivele ultimului Congres de la care toţi aşteptaserăm marea demisie. România părea insula imposibilului.
Ani de zile, interminabil, discuţiile noastre despre sărăcie, libertate, călătorii, comunism, capitalism, securitate, curaj, patriotism, eşuaseră în savuroase şi periculoase bancuri politice dar şi într-un lamentabil „asta e, n-avem ce face”. Şi, deodată, timişorenii ne arătau că sistemul menit să dureze pînă face mărul pere şi răchita micşunele, nu-i veşnic. Simţeam că epoca glumiţelor pe seama regimului s-a sfîrşit. Era timpul să devenim responsabili, serioşi, s-o terminăm cu ipocrizia la care ne obliga titlul de tovarăş şi să ne asumăm nobleţea apelativului domn.
În timpul repetiţiei generale, Ghiţă Vlase îmi face semn să mă trag lîngă arlechin. Îmi şopteşte că tînărul inginer Ciprian Manta, colegul nostru de la trupa rock, e supravegheat de secu încă din facultate, pentru nu ştiu ce protest. Ofiţerul care-l ţine sub observaţie i-a şoptit să aibă răbdare, că în decembrie îl lasă în pace. Totul e pregătit, tovarăşii sunt pe ducă. Simultan cu Ghiţă, fac semnul ăla cu pumnul aruncat în faţă : yes!!! Brusc îmi amintesc seara în care, după o şedinţă a Cenaclului Artelor, tov. lt. maj. Toma, de la Securitate, m-a condus acasă (ciudată simpatie!) şi, mai bine de două ore, şi-a făcut şefii praf şi a încercat să mă convingă că sistemul egalitarist nu e viabil, că nen’tu Ceaşcă e paranoic şi că Lenuţa e o imbecilă cu diplome false, fostă curvă în Gara de Nord. Crezusem că e o provocare, aşa că n-am replicat.
După amiază, aranjez decorurile, luminile şi microfoanele cu Vasile Verigeanu, veşnic pus pe poante: opriţi dricu’ , ca să treacă-ntîi nea Nicu! Da-r-ar Domnu’!
Vine ora spectacolului. Alte emoţii. În sală, activişti culturnici de la Uniunea Generală a Sindicatelor – biela-manivelă între clasa muncitoare şi partid, testiculele care se agită dar nu se bagă – , dar şi profesionişti în materie de spectacole, toţi gata să desfiinţeze scurt, la cea mai mică eroare de regie sau de interpretare, orgoliul băcăuanilor.
În ciuda recomandărilor, scenariul nu cuprinde nici un vers despre „monocotiledonate”, dînsul şi dînsa. Am avut grijă să tai din scriptul aprobat orice referinţă la cei doi cei mai tovarăşi şi la partidul lor, în care eram şi eu, un prăpădit, dezamăgit şi ruşinat membru. Dans de societate, muzică rock, poezii de dragoste, balet. Aplauze.
Final grandios cu Deşteaptă-te, române! Nu cu Partidul, Ceauşescu, România. Premoniţie? Inspiraţie? N-am cum să ştiu. Dirijorul, Ghiţă Gozar, e genial, cîntă şi el, corul sună de parcă ar avea zece mii de voci. Spectacolul se termină în triumf, cu lacrimi în ochii tuturor. În timpul ăsta, români nevinovaţi mureau.
Pe holul de la bibliotecă, portretul în două urechi al tovarăşului are mustăţi şi coarne. Speriat, nea Iliuţă, omul de serviciu îl dă jos şi-l duce la magazie. La ora opt, Televiziunea înfierează „acţiunili provocatoare, huliganice, agenturili străine” şi pe generalul Milea, sinucis pentru că a ascuns, chipurile, conducerii de partid şi de stat adevărul Revoluţiei de la Timişoara. I-auzi, săracii, habar n-aveau! Comunişti inocenţi.
Verigeanu cîntă: opriţi dricu...
Nea Iliuţă pune lacătul la scenă şi bolboroseşte : Domnu Val, cade Ceauşescu, ascultaţi ce vă spun, s-o terminat! Dac-o tras în civili, s-o zis cu el !
Frig. Plouă mărunt. N-ai vrea să fii afară. În Bombonica e invers. În plus, cîntă Yanni. Nu mă grăbesc. Respect limita de viteză. La ieşirea din Moineşti, o siluetă zgribulită, dă din mînă. O iau sau nu? Nu prea opresc la autostopişti. Am auzit tot felul de chestii. Că-i omoară pe şoferi. Că le fură ce găsesc prin maşină. Că sar pe tine şi te violează în timp ce tu nu poţi reacţiona deoarece eşti atent la drum. Şi aşa mai departe. Pe vremuri, cumnatului meu i-au şterpelit nişte javre de femei o căciula brumărie care făcea două mii de lei. Iar la Focşani, un prieten de-al meu a rămas fără maşină, după ce nişte şmecheri de-i luase la ocazie i-au pus lama la gît, de-a stat ăsta pe-un cîmp pînă dimineaţa... Încetinesc, indecis. Brunetă, 20-21 de ani, ten deschis, ochi mari, albaştri, 1,75, blugi, tocuri, mapă neagră. Cine ştie de cînd aşteaptă să oprească vreo maşină. I-o fi frig. Frînez la zece metri de ea, după ce computerul din creierul capului meu analizează datele fizice şi zice OK. Nu zice decît: Bacău? Fără bună ziua. Deja îmi pare rău c-am oprit. Da, Bacău. Demarez uşor, n-am nici o grabă. Mă uit la mîinile ei. Degete lungi, cam groase. Unghii scurte, dar curate. Două inele cu plastice colorate. Ceas D&G de cinci lei de la tarabă. Kara Yanni se omoară la Acropolis. Ştergătoarele curăţă la zece secunde stropii de pe parbriz. E o oră de mers. Ea tace. N-am s-o întreb nimic. O fi studentă, ceva. Ce-o fi-n capul ei? Cred că regretă că i-a făcut semn Bombonicăi. E arătoasă Bombonica şi poate că fătuca se aştepta ca la volan să fie Făt-Frumos, ăla bogat, s-o ia din nenorocitul de Moineşti şi s-o ducă în Baleare. S-o poarte prin cluburi şi să-i comande daiquiri unul după altul. Sau poate se gîndeşte că am să trag maşina-ntr-o pădure şi am să abuzez de ea. Eu mă străduiesc să conduc cît mai lin, deşi Bombonica e tip sport. Nu mi-ar displăcea un pic de conversaţie. Mai aflu şi eu una alta. Cum a votat. Care-i treaba cu viaţa ăstora care aveau doi trei ani la revoluţie. Din ce trăiesc, ce le-ar plăcea să facă. Dar îmi zic că mai bine să nu deschid eu discuţia. S-o las pe ea. Într-un fel, are nişte obligaţii. Am salvat-o de frig şi de ploaie. Sunt gata să-l dau pe Yanni mai încet. Dar, pe unde trece Bombonica, e tăcere. Bruneta se uită nicăieri şi tace. Asta e. Ia, mai bine, să fumez. În serpentinele alea mari de la Grigoreni, pasagera mea începe să se agite. Sper că nu vă e rău, zic. Nu, nu, zice ea, nici vorbă. Şi, la naiba, tace iar. Dar nici eu nu mă las. Tac mai tare ca ea. Ajungem în Bacău. Zice: Tre s-ajung la autogară. E-n drumul meu autogara. Dar nu zic decît: bine. Se scotoceşte prin buzunare. Scoate nişte bancnote pe care le ţine strîns între degetele groase. Opresc. Aici e autogara. Îmi întinde banii. Nu vă costă nimic, domnişoară. Închide portiera. Nu spune nici mulţumesc, nici bună ziua.
Toate poveştile cu autostopiste sunt nişte minciuni nenorocite, vă spun eu.
O convorbire cu Maestrul Beligan m-a făcut să redescopăr profunzimea şi ineditul
prozei lui Bacovia. In dimineaţa asta, cînd spiritul meu civic ar fi trebuit să mă barbierească, să mă îmbrace frumos şi să mă trimită la secţia de votare, m-am delectat cu inegalabilele pagini ale pesimistului nostru concetăţean.
Am regăsit atmosfera inexplicabil de unică a acestor locuri violete, starea de gri, de însingurare şi de precaritate pe care numai Bacăul o are.
Duminici, cântece de scripcari... - poem în proză
Duminici, cântece de scripcari, melancolice sau de jale.
Îngeri căzuţi, reabilitând pentru un paradis pierdut...
Părea un socialism... dacă nu se poate pronunţa uşor, probabil că ar fi comunism.
A, ce moment de a aparţine dreptăţii pe careîntrucâtva, o concepea, faţă de
fericirea negăsită nici în turnul de ivoriu.
Da, era însă împăcat.
Plecă înaintea altora...
O lumânare ardea lângă un cadavru, nu era decât Maestru.
Cimitirul evreiesc din Bacău, februarie 2009.
