NEBUN CU RIGOLĂ

Oprescu e nebun, Oprescu e nebun, ura drăguţa mea, Oprescu e nebun. Ştiţi cîntecul? Mi-a venit să-l fredonez cînd am auzit că schimbă bordurile prin centrul Capitalei. Şi l-am mai văzut şi argumentînd, beat sau nebun, că el nu pune noi borduri, ci le înlocuieşte pe alea vechi care-abia au fost schimbate, dar sunt făcute din acelaşi material cu cele dinainte, care, deasemenea, fuseseră scoase pentru că trebuiau înlocuite alea care tocmai fuseseră puse, deoarece tot din beton erau făcute.
Dacă pe studiul de fezabilitate s-a plătit suma de 200 de mii de euro, care înseamnă 5-7 la sută din valoarea proiectului, ia faceţi socoata cît va costa operaţiunea propriu-zisă. Dar nervii, mizeria şi disconfortul generate de un nou şantier în inima Bucureştiului, cît vor costa?
În loc să termine dracului de refăcut Centrul Istoric aflat în mocirlă de douăj de ani, în loc să bage-n lucru străzi fără canalizare, pavate cu glod, în loc să dea bani pe niscai parcări supra sau subterane, doctorul s-a ţăcănit. Vrea borduri din granit. Cu rigolă. În plină criză.
S-a urcat scroafa-n copac şi nimeni n-o vede. Ori io nu-s normal şi văd cum se cacă scroafa în capul nostru?
Iupiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii!

TEORIA CONSPIRATIEI. APLICATIE.

O stranie intimplare mi-a povestit aseara doctorul Ion Vianu, pe care l-am revazut dupa aproape 15 ani, la Morges, unde este rezident de mai bine de 30 de ani.

Reintrat in drepturi in Romania, de unde a emigrat in 1977 dupa ce a aderat la celebra scrisoare a lui Paul Goma si a fost hartuit de baietii cu ochi albastri, celebrul psihiatru vine de citeva ori pe an in Bucuresti, unde sustine cursuri de psihoterapie.

In septembrie trecut i-a disparut portofelul in care avea actele de identitate si citeva sute de lei, in timp ce iesise in oras la cumparaturi. Dupa ce a refacut traseul, in speranta ca-si va recupera actele uitate pe vreo tejghea, s-a intors acasa, si, ca orice om care pierde ceva, s-a apucat sa caute disperat portofelul, desi era convins ca il avusese asupra sa la plecare. A rascolit toata casa si a cautat peste tot, pina si in locurile in care era imposibil sa-l fi pus.

Nu l-a gasit. S-a pus apoi sa astepte un ipotetic binevoitor care sa-i puna in cutia postala macar documentele de identitate. Au trecut citeva saptamini si minunea nu s-a intimplat. Profesorul si-a luat inima in dinti, a declarat pierderea la politie si a inceput alergatura pentru obtinerea unor noi acte. Nu mai putin de doua luni a durat pina sa intre in posesia cartii de identitate.

In ziua cind calvarul a luat sfirsit, fiind invitat la o reuniune oficiala, si-a pus unul din costumele pentru astfel de ocazii, costum pe care nu-l mai imbracase de mai bine de jumatate de an.

In buzunarul hainei a dat peste portofelul pierdut intre timp, cu intreg continutul.

Intrebare: Cum a ajuns obiectul intr-un costum pe care Ion Vianu nu-l atinsese ?

Eu am o idee, dar cum e foarte aproape de teoria conspiratiei, n-o fac publica.

Aveti explicatii?

VERDE DE PARIS

Pe strada Pitar Moş, colţ cu Arthur Verona, se află o clădire superbă în curtea căreia, la începutul anilor 90 făceam coadă pentru viză în mult rîvnita Elveţie. Consulatul cantoanelor s-a mutat şi, în locul lui, funcţionează de vreun an Centrul de Design Europa Centrală al Grupului Renault. Carevasăzică aici se proiectează modelele mărcilor Renault, Nissan şi Dacia.

Deoarece clădirea e complet înconjurată de betoane, francezii au plasat în jurul ei fîşii de plastic, simbolizînd fire de iarbă.

Dacă n-ai pîine, e bun şi cozonacul.

TRISTA CULTURĂ ROMÂNĂ

Nimeni n-o să-mi dea în România nici juma de ban pe ce postez acum. O fac moca. Am făcut "Cîntarea României" pe gratis, vreo cinşpe ani. Şi după 90, din inerţie. Sunt obişnuit.

Aşadar, l-am cunoscut azi pe scriitorul Laurian Stănchescu. Domnul respectiv m-a invitat în biroul lui Varujan Vosganian, vicele Uniunii Scriitorilor Români. Mi-a arătat cartea unui poet kuweitian talentat, pe care-o va lansa la Festivalul "Nichita Stănescu", şi un album despre Săpânţa. Apoi mi-a destăinuit că a trecut de Senat hotărârea ca Ministerul Culturii şi Cultelor să devină un departament la Ministerul Învăţământului. Direcţiile de cultură judeţene dispar şi prerogativele lor vor fi preluate de UN consilier judeţean, numit politic. Ducă-se dracului cultura română. Avem nevoie de dobitoci, ţîţe, pizde şi cururi, nu de poezie, teatru, literatură, filme, sau pictură. Ăi de nu pot trăi fără asta, să plătească. Boborul vrea manele, telenovele, bere şi mici. Aşa că, ducă-se pe pulă restul!

Apoi, asistentul vosganian mi-a spus că Varujan e curtat şi de PSD şi de PDL, deşi e PNL. Şi că a fost solicitat să participe la negocierile cu FMI. Totodată, am aflat că vicele US i-ar fi recomandat lui Pogea să nu scoată pianul din biroul ministrului finanţelor, că se va întoarce foarte curînd acolo.

Cînd am ieşit în holul uneia dintre cele mai minunate clădiri din România (sediul US de pe Calea Victoriei, dacă nu v-aţi prins), am făcut cîteva poze. Marmura, coloanele şi stucaturile au fost puse acolo acum 150 de ani şi sunt de o nobilă perfecţiune. În Casa Scriitorilor plouă. Tavanele stau să cadă. Cupola, superbă, e fisurată, la fel cum e tot edificiul.

Ca România noastră.

Şi încă ceva: restaurantul celebru al scriitorilor, unde s-a făcut, timp de decenii, marea literatură română, are preţuri modice, pentru membrii US, pînă la ora 16. Apoi, se dublează.

CE MAI NOU PRIN BUCALE

Evenimente zilei în Capitală au fost două:

1. Un spectaculos incendiu izbucnit la terasa unui bloc in constructie lîngă Amzei (fum la greu, trei maşini de pompieri, puliţie, cască-gură) - fără de urmări importante.

2. O şi mai spectaculoasă întîlnire Năvălitor - Varanus, care a constat într-o plimbare prin mizeria Centrului istoric, o bere la Amsterdam ( care nu mai e ce-a fost, au dispărut mobilele alea superbe de secol 19, în schimb s-au îngroşat preţurile) şi descoperirea unui ciudat artist moldovean talentat, Valeriu Schiau, (care pictează copii şi oameni mari care, în loc de gură au biberoane sau trompete, semn că rămînem bceo jîzni detei - toată viaţa copii).

Apoi am vrut să mai radem una la Cafeneaua "Sala de lectură" a Teatrului ACT de pe Victoriei. Faină ambianţă, dar nu se fumează şi totul e sans alcool. Şi concertul de jazz era mîine. Aşa că am eşuat la Harbour, în Amzei, bîrfind-o tot timpul pe Rebelyel şi, din cînd în cînd, imaginîndu-ne-o şi pe Cireaşa care se dă cărnoasă. Programînd o tacla reală între persoane mai mult virtuale.

Fnalul evenimentului a fost ăla că, fiind amîndoi băcăuani serioşi, pe la zece jumate, ne-am retras ambasadele, după ce am analizat tare de tot de ce-arată atît de groaznic fosta superbă Brigitte Bardot ( văzută aseară în filmul La Meprise, pe TVR Cultural - ştiu că nu vă uitaţi de ocupaţi ce sunteţi :)-, făcut de Goddard în 1963, cu legendarul Fritz Lang). Şi, în general, de ce îmbătrînesc femeile atît de urît în timp ce noi rămînem frumoşi pînă la moarte, asta a fost tema. Am încercat să-i demonstrez cu argumente că femeile ne sunt superioare dintr-o mie de puncte de vedere, dar pune-te cu Năvălitorul Misogin, dacă vrei să vezi rezistenţă...

Na, cam astea au fost evenimentele care au marcat profund viaţa bucureştenilor în această zi de miercuri. Ca să ştiţi.

ANDO BUCALE

Că-i duminică seara, mă gîndesc şi eu ca omu, ce fac mîine. Mîine e luni. Păi, dacă am noroc să dorm, mă trezesc pe la şapte. Îmi fac igiena corporală, nu? Cafeaua, în număr de două. Ţigări 3-4. Bagajul pentru cîteva zile. Să nu uit sidiurile Queen, Yanni şi My Brightest Diamond (de care n-aţi auzit, că prea-i de tăiat venele pe lung, dar asta-i starea). Împachetez laptopul fujitsu şi-l duc la reinstalare că mi l-a virusat Andreea Dragomirescu cu messul ei de căcat "who is your daddy". Las că şi de la mine a plecat porcăria de throat la vreo 300 adrese de mail, fără să mă întrebe. Pe la 9, zic, mă urc în frumoasa, superba, bruneta Lacetti de Chevrolet şi o iau, pîş pîş cu 180 la oră spre Bucale. Mă aşteaptă o săptămînă de groază.
Vreţi lista? Apăi, tre să mă întîlnesc cu Ghiţă Turda, cu Beligan, cu Claudiu Bleonţ, cu Mircea Vintilă, cu Irina Loghin, cu Rodica Tapalagă, cu Albulescu, Dinică, Radof, Olga Tudorache, Ion Lucian. Şi mai am pe listă vreo zece de acelaşi calibru. De ce? Păi toţi împlinesc vîrste rotunde în 2009 şi am avut iscusita inspiraţie să fac o revistă cu interviuri cu marii artişti la vîrste rotunde. Totul se plăteşte. Bucuria de-a vorbi cu ei mă costă o groază de timp, ca să nu mai spun cîţi nervi. Că fiecare dintre ei are fiţe specifice. Unii zic da, dar nu acum, alţii-s bolnavi, alţii-s în turneu, etc. Dar, repet vorba lui Cimpoeşu Petre, totul a fost frumos şi nimic nu m-a durut.
E mişto.

A, şi-n drum, la Urziceni unde pun benzină de obicei, sper să NU dau de domnişoara asta:

- Ma scuzati... de care benzina aveti?
- De 98 si de 95, nu vedeti?
- Ba da... dar de anul asta aveti ceva?!

Buuuun. Cam asta-i. Deci, questa settimana, ando Bucale!

GUNOAIELE UNIRII

De Ziua Unirii, am profitat de absenţa conducerii de partid şi de stat din Capitală şi, în timp ce ei se plictiseau cu propriile discursuri de lemn la Iaşi şi la Focşani, m-am gîndit să văd ce mai fac locurile istorice ale românilor. Şi, unde să mă duc, decît la casa din strada Smârdan în care, acum 150 de ani s-a pus la cale şmecheria din care a rezultat prima Românie? Pardon, nu intenţionez să fiu peiorativ cînd spun şmecherie. Dimpotrivă, dintotdeauna m-a umplut de admiraţie gestul isteţ al intelectualilor şi politicienilor unionişti care, realizînd că unirea Moldovei cu Ţara Românească nu poate fi înfăptuită altfel, au recurs la stratagema de a-l alege pe Cuza domnitor în ambele ţări. Ei bine, la locul faptei am dat peste un pluton de tineri înarmaţi pînă-n dinţi cu aparate de fotografiat, prezenţi pe strada Smârdan cu acelaşi scop: să imortalizeze clipa în care se împlineşte un secol şi jumătate de Românie. I-am tras şi eu în poză taman cînd îşi clicăiau mai abitir declanşatoarele, în curtea interioară a casei cu placă de marmură la intrare, unde istoria este prezentă prin mormane de gunoaie ,mirosind agresiv a fecale şi a mucegai. Sic transit gloria mundi, mi-am zis eu doct, dar revoltat. Deci AICI s-a făcut România! Între ruinele astea. Păi, atunci, ce mai e de mirare în ce ţară trăim, dacă ea s-a născut într-un loc atît de fetid?
...Am aflat de la una dintre fătucile fotografice ce-i unea pe ei în luptă: taman dragostea de Bucureşti. Şi m-am gîndit cîtă perversiune pozitivă îi animă pe bieţii români. Să iubeşti declarat un oraş atît de mizerabil, cu clădiri atît de urîte şi amplasate anapoda, cu gunoaie la vedere şi noroaie peste tot, încît să activezi într-o asociaţie care se cheamă "Bucurestiul meu drag" (http://www.orasul.ro) , e chiar masochism curat.
De care, fi-r-ar să fie, nici eu nu sunt străin.
De aceea, la întrebarea: Ce mi-ai răspunde dacă te-aş întreba când a fost ultima dată când ai zâmbit încântat, spunându-i oraşului tău cu emoţie şi mândrie Bucureştiul meu drag?, zic:
Chiar azi, la 150 de ani de la Unirea Principatelor, la naiba!