LANSARE CU PROIECTIL EXPLOZIV

 

 

Așa arată minunata copertă desfășurată. Lansarea va fi pe 19 decembrie, ora 17, la Biblioteca Județeană Bacău.  

ÎN FIECARE ZI FAC UN PAS ÎNAPOI DINTRE CEI VII

 

realitatea e asta așa cum eu sunt eu

și nu inventez retragerea dintre lucruri și vieți

nu știu să mă mint la trup și la suflet

ei draga mea

nu te umilesc dacă te sărut

te înalț geometric în centrul galaxiei

cum făceam când erai prea aproape ca să mă auzi

sunt mai ironic decât la vârsta aceea

care mi-a trecut

și voi fi la fel de ironic și voi râde strident

în intersecție

până când

o să ies din umbra mea

 

îmi stă viitorul în față

semnalizează direcția și se strâmbă la mine

face semne obscene cu degetul mijlociu

și clipește din ochiul stâng

 

hai vii

POATE MARIANA SĂ-MI DISTRUGĂ NOAPTEA?

 

 

păi da mariana poate să-mi facă praf și pulbere noaptea

dacă-mi aplică schema dispariției cu fentă

și mă obligă să mă chircesc într-un colaps

exilat la marginea fotografiei de unde poate vedea

printre gene

propria mea execuție înainte de ultima literă

 

sigur mariana e capabilă să-mi distrugă noaptea instant

dacă-și amintește vraja care mă face pe loc

un emoji cenușiu brăzdat de riduri

prin colțurile îndulcite din poezia de dragoste

și cum

i-am însemnat în glumă sânul de deasupra inimii

cât am putut de delicat cu pixul roșu

(poate îmi amintesc mai spre prânz algoritmul

fără să mă doară aureola de sfânt mincinos

deferit eternității pentru uz de fals intelectual)

 

hmmm mariana poate fără efort să-mi distrugă noaptea

dac-o las să-mi citească somația de la procuratură

unde sunt invitat oficial în calitate de recidivist în iubiri ilegale

deocamdată nedovedit

să declar pe propria-mi răspundere că sunt un nefericit

manechin de hârtie cu efect întârziat

lăcrimând la mesaje animate cu viața fără hypermariana

 

ah și vai mariana

care-mi poate distruge noaptea

când i se năzare

OPINIA CRISTINEI SCARLAT despre volumul Totul e bine și nimic nu m-a durut

 

 

VAL MĂNESCU – TOTUL E BINE ȘI NIMIC NU M-A DURUT

Cristina Scarlat (Convorbiri literare - februarie 2024)

 

ACEASTĂ HRĂNITOARE LEHAMITE,

POEZIA

Într-o zodie a nimicului, a veleității, a zgomotului

colorat strident, a arcuirilor vocale fără

fond autentic, a gălăgiei sociale fără cusur, poezia

pare mai mult decât o biată Cenușăreasă. Un

Sancho Panza cenușiu. Un arlechin șchiop. Un

arc fără săgeți. Și, totuși, în agora poeziei, asemenea

izvoarelor care, cu cât sunt mai adânci,

cu atât sunt mai gustoase, oficiază voci care justifică

poeziei rolul și rostul: acela de umbră, de

lacrimă, de completare de aripă, de răstignire cu

rod. Așa a fost dintotdeauna. S-au schimbat doar

culorile cortinei și gustul cenușii. Multiversul,

baricadele dintre generații, neomarxismul galopant

și corectitudinea politică (mai mult sau mai

puțin în răspăr) ondulează și traseele de parcurs,

și orizontul de așteptare al cititorului, și

modulațiile prin care vocea/ textele poetului de

veac XXI pot răzbi și oglindi lumea. Subscriem

și noi spuselor poetului Val Mănescu – deși

cadrul din care am desprins fragmentul ar părea,

dacă ne-am lăsa înșelați de titlu, a fi un altul: „Va

trebui să ieșim cu ceva plusvaloare/ din viața

asta obraznică/ atât de puțin Dumnezeu și atât de

mulți sfinți/ pândesc să-mi transforme trupul în

scrum/ și să-mprăștie cenușa în vânt/ ca pe nimicul

ispitit de metaversul/ cu umbră interioară// și

terminându-se călătoria/ alta începe” („Ultima

țigară”, p. 9).

NIMIC NU E BINE ȘI TOTUL MĂ

DOARE

Val Mănescu (cel puțin ca autor al volumului

de față) e una din vocile de sorginte bacoviană

transplantată în veacul al XXI-lea. Bacoviană în

sensul în care diapazonul scrierii e unul fără

excepție doar grav, peste care se înfășoară, strat

după strat, voaluri de autoironie, de autodamnare,

de – cum remarcă Adrian Jicu – lehamite,

căci „(…) autorul se ia adesea peste picior, subsumându-

și propriile texte cu o stranie voluptate.

Ceea ce caracterizează acest volum este, întrun

cuvânt, lehamitea. Nu resemnarea, ci lehamitea.

Lehamitea ca formă a refuzului. Ea nu e nici

revoltă, nici nepăsare. Nici resemnare, nici

renunțare.”2 Salvarea prin scris din războiul

cotidian cu realitatea care bulversează e ca o

cămașă de Crist, asumată: „să caut pe internet

prin păduri prin culise/ un doctor bun/ să plec

vindecat din acest teatru de război/ dincolo/ dacă

se poate/ într-o ediție incendiară/ care să merite

aplauzele marelui public” („Curajul sau frica dea

iubi”, p. 15). Visul, și el, e damnat, e cangrenat,

și-i hrănește poetului penița amară: „(…)

visul se-ascunde ca o metastază/ în crepusculul

vânăt ca pielea de prunc nou născut/ (…) nu mai

ești stindardul de lup așteptat/ ci doar o ameobă

amputată ce se mișcă oriunde/ în voia destinului/

poster de înger exuberant și fără păcate/ cu ținta

de piept ce maschează ftizia/ planând ambiguu

către un altfel de mâine” („Cu Bacovia la festivalul

orașului”, p. 23). E un balet de imagini surprinzătoare

în poezia lui Val Mănescu, asocieri

de termeni care țin trează curiozitatea cititorului

și-i hrănesc surpriza. Poetul pare a locui

ÎNTR-UN HAMAC LA RĂSCRUCE DE

VÂNTURI

care-i fac străină noțiunea de acasă cald, de

normalitate, de evadare din zodia dezastrului,

acordându-i lira în acorduri grave. Imaginile cu

CONVORBIRI LITERARE 99

Cristina SCARLAT

care oficiază sunt, însă, vii, proaspete, cititorul

simțindu-se și ca un călător însetat, îmbiat cu un

pahar zdravăn de apă rece, de izvor, dar și ca un

companion al poetului care, în hamacul lui

imaginar, simte vânturi fierbinți și furtuni de

nisip răvășindu-l: „(…) mă minunez/ în timp ce

tu preoteasă de sentimente/ îndeși florile mele în

pubelă zâmbind/ Doar ca să mă faci să-nțeleg/ că

nu trebuia să-nțeleg ce-i de neînțeles/ într-un

amurg mediocru/ Ce-mi șterge conștiința din

calendar (…)” („Alta”, p. 14).

DE-A-NDOASELEA

Visul, iubirea, dorul, așteptarea, toate par dea-

ndoaselea, luate în răspăr, fiindcă așa le filtrează

poetul. Nimic nu e bine, totul îl doare: „(…)

n-ai decât să crezi că dorul e un simptom/ al plecării

din sine/ nu o boală care provoacă abuzuri

ale eului liric/ eu puteam să beau din tine până la

sufocare/ (…) pe jugulara mea dumnezeu desenase

linia ta de sosire/ ca într-un film românesc

în care/ eu eram un erou care nu mai are cuvinte/

un sfânt dintre cei dispăruți fără urmă” („Amor

în carantină”, pp. 42-43).

VEACURI DE SINGURĂTATE

Ființă singulară, filtrând lumea diferit, cu altă

măsură și în alt diapazon decât muritorul de

rând, poetul, în orice veac ar locui, se autoexclude

din mulțime, purtându-și pelerina ca stindard

și încercând să se simtă al mulțimii, uitând – sau

nu – de cruce, diferită de alte cruci. A lui e o

cruce – peniță cu care-și înțeapă sângele așa cum

și respiră, scrisul fiind pentru el puntea de legătură

cu lumea, cu realitatea, cu lumile care pulsează

în imaginația lui și trebuie să le dea viață

și contur: „Nu pentru vorbe am fost pedepsit/

injectat cu singurătate/ Ci pentru gândul că timpurile

s-au schimbat/ tocmai când omenirea

luase o pauză (…)” („Voci de copil”, p. 86).

Textele lui Val Mănescu din Totul e bine și

nimic nu m-a durut sunt, din start, o provocare.

A unui menestrel care, după decade de

experiențe, viața îi hrănește penița doar cu cerneluri

amare, dincolo de ironia din titlu. Autorul

nu lasă spațiu de dialog cu cititorul, nici ferestre

deschise prin care să intre aer proaspăt, nou, cu

iluzia de noi începuturi, textele sale fiind verdicte

finale, implacabile. Și totuși…

______________________

Val Mănescu, Totul e bine și nimic nu m-a durut, Cu o

postfață de Adrian Jicu, Editura Babel, Bacău, 2023.

Note:

Adrian Jicu, „Durerile neștiute ale scrisului sau poezia

ca surogat”, postfață la vol. Totul e bine și nimic nu m-a

durut, ed. cit., p. 90.

100 CONVORBIRI LITERARE

===============================================

Cristina Scarlat – poet, profesor universitar, cercetător la Universitatea Alexandru Ioan Cuza – Iași  

 

CEEA CE VEȚI CITI SE BAZEAZĂ PE FAPTE REALE

 

Caut patimile lui bacovia pe rafturi și dau de Ovidiu Genaru prin bibliotecă Își ridică șapca să mă salută cu eleganța lui academică Pitit după niște flori de câmp în așteptarea zmeului Care ne ia și ne duce pe rând în praf Numai el știe unde în anul de grație 1982.

Mă înclin preaplecat

pictat în straie de păgân Răzvrătit 

anonim de care nimeni n-a auzit la cursul de istorie antică

de Aceea

Scot și eu șapca mea de om fiind și poet pârât second hand admit că ființa aceasta stranie pare un zeu muritor coborât din bătrâna europă liberă cu masca de om fericit pe unde scurte deși umblă pe drumuri cu norocul spart stând în mâini când e obosit și râde ca zarathustra când s-a născut Curge din el iubirea picătură cu picătură ca o propoziție simplă cu predicat multiplu din tinerețea pe care-a întâlnit-o odată undeva cândva Zi-mi un gând bătrâne mă îndeamnă sprințar cel coborât dintre pagini zi-mi un gând repede ucigaș de balauri orice-ți trece prin minte tu ai gânduri ardente ai fost și la revoluție ai fi vrut să te lupți cu vrăjmașii dar când ți-au văzut celulele vii tatuate pe frunte drept modele  de studiu s-au ascuns care-ncotro  

zi-mi un gând de coperta a patra

zi-mi un gând repede tainic vibrant

ucigaș de balauri