Acum sunt singur în monolog
nimeni nu m-adoarme nimeni nu mă trezește
am devenit un video scurt pe tik tok
o glumă obscură
aproape de pa în loc de la revedere
numai bună de pus pe rană de care vor râde gepizii
în viitoarea lor epocă de glorie
când mă voi întâlni cu ei
dacă mor nimeni nu mă mai poate răni
cu un simplu clic
nimeni nu mai poate stinge candela de pe ecran
ca și cum nici n-aș fi călcat pe pământ
departe de soarta asta mereu împărțită
fără grija umbrei dintre da și nu
EXPERIMENT OVIDIU
Lui OVIDIU GENARU
Ți-am văzut semnele de glorie de pe tălpi
Când făceai stând în cap pe masa de la tescani
Sub formă de crist cu picioarele-n sus într-o vară
Venisem doar să-ți spun noapte bună
Și am dat peste un acrobat interzis
În postura erectă de Lumânare cu flacăra răsturnată
Măsurând rolul frunzei întoarse din iad
în provincia sufocată de mărunțișuri
speram să prind un bilet de intrare în sinea mea
la festivalul utopiei Fără căluș din lecția ta
într-un oraș trist ca vremurile
doar și eu orbecăiam printre silabe în cosmos
ca un biet satelit fără resurse în căutarea rolului
social al filosofiei lirice
În timp ce tu îți făceai gimnastica de înviorare
în ospiciul națiunii noastre poetice
visam frumos doar un bilet de favoare
măcar o dată să iau loc în loja centrală
orbitând în jurul celebrului cerșetor de tandrețe
care se pricepea să strecoare timpul printre degete
Păreai o picătură de sânge prelungită între tavan și tăblia mesei. Afară era ceață. Sau poate era altceva dăunător vederii. Trecuse mult de miezul nopții și m-ai invitat pe prispa conacului. Mergeai în mâini, fruntea îți era al treilea punct de echilibru. I-auzi, mi-ai zis în șoaptă, cineva cosește iarba în răspăr, iubirea e prima treaptă a evoluției. Am ascultat și, într-adevăr, se auzea tăcerea care se pusese pe cosit în livada de meri cu noaptea-n cap. Stârnea nori de praf pe ulița principală. Stafia unui cetățean turmentat căuta o bodegă nonstop unde se vindea absolut pe sub mână.
Am încercat să-nțeleg cum poți funcționa stând în cap
Cum spargi inerția de la literă la metaforă
cu tălpile crestate de cicatrici
De la rădăcină spre vârf doar cu un vers
în îmbulzeala de poeme de la intrarea dintre coperți
te priveam cum îți pipăiai părțile vulnerabile ale sinelui
între care strălucea evident inima ta ce
schimba centrul de greutate al trupului
pregătit pentru mângâieri, foarte zvelt pe atunci
Stăteai în cap doar să mă înveți să trăiesc
când nimeni nu mai voia nimic fluierând a pagubă
Atent la pasul următor să nu mă rătăcesc în căutarea răspunsului
printre Patimile după bacovia
piața victoriei era pe undeva pe aproape
Aveai un vibe neconvențional din naștere
În picaj din eterul cel mare cu exerciții de forță și
Echilibru totuși cântai pentru sine ca un barbar neobosit
Și fluierai chicotelile femeilor cu glezna subțire
Dumnezeu era mai tânăr iar tu erai genial și nebun în noaptea toxică, atât de urâtă și rece, totuși insistai să le ceri de nevastă știind că după terapia cu îngeri printre cocârjatele semne de întrebare de pe ecografia care te îndeamna să visezi, urmează un final plin de dragoste.
Timpul stătea în cap. Mi-ai spus zâmbind că mă vezi invers și că nu înțelegi cum de pot sta cu tălpile lipite de parchetul lucios din stejar vechi, mimând că trăiesc vieți din cărțile de pe rafturi, după modelul sângelui meu experimental. Dar sunt vieți care-și mângâie sinele născând un roman de dragoste, bazat pe fapte reale – am răspuns. De aceea ne citim reciproc.
Atunci a sunat telefonul din hol. M-am repezit să răspund. Războiul care le rezolva pe toate, se terminase. Dar visul se repeta, iar tu semeni și azi cu cine erai în noaptea aceea, pentru că oamenii uită.
