VAL MĂNESCU – TOTUL E BINE ȘI NIMIC NU M-A DURUT
Cristina Scarlat (Convorbiri literare - februarie 2024)
ACEASTĂ HRĂNITOARE LEHAMITE,
POEZIA
Într-o zodie a nimicului, a veleității, a zgomotului
colorat strident, a arcuirilor vocale fără
fond autentic, a gălăgiei sociale fără cusur, poezia
pare mai mult decât o biată Cenușăreasă. Un
Sancho Panza cenușiu. Un arlechin șchiop. Un
arc fără săgeți. Și, totuși, în agora poeziei, asemenea
izvoarelor care, cu cât sunt mai adânci,
cu atât sunt mai gustoase, oficiază voci care justifică
poeziei rolul și rostul: acela de umbră, de
lacrimă, de completare de aripă, de răstignire cu
rod. Așa a fost dintotdeauna. S-au schimbat doar
culorile cortinei și gustul cenușii. Multiversul,
baricadele dintre generații, neomarxismul galopant
și corectitudinea politică (mai mult sau mai
puțin în răspăr) ondulează și traseele de parcurs,
și orizontul de așteptare al cititorului, și
modulațiile prin care vocea/ textele poetului de
veac XXI pot răzbi și oglindi lumea. Subscriem
și noi spuselor poetului Val Mănescu – deși
cadrul din care am desprins fragmentul ar părea,
dacă ne-am lăsa înșelați de titlu, a fi un altul: „Va
trebui să ieșim cu ceva plusvaloare/ din viața
asta obraznică/ atât de puțin Dumnezeu și atât de
mulți sfinți/ pândesc să-mi transforme trupul în
scrum/ și să-mprăștie cenușa în vânt/ ca pe nimicul
ispitit de metaversul/ cu umbră interioară// și
terminându-se călătoria/ alta începe” („Ultima
țigară”, p. 9).
NIMIC NU E BINE ȘI TOTUL MĂ
DOARE
Val Mănescu (cel puțin ca autor al volumului
de față) e una din vocile de sorginte bacoviană
transplantată în veacul al XXI-lea. Bacoviană în
sensul în care diapazonul scrierii e unul fără
excepție doar grav, peste care se înfășoară, strat
după strat, voaluri de autoironie, de autodamnare,
de – cum remarcă Adrian Jicu – lehamite,
căci „(…) autorul se ia adesea peste picior, subsumându-
și propriile texte cu o stranie voluptate.
Ceea ce caracterizează acest volum este, întrun
cuvânt, lehamitea. Nu resemnarea, ci lehamitea.
Lehamitea ca formă a refuzului. Ea nu e nici
revoltă, nici nepăsare. Nici resemnare, nici
renunțare.”2 Salvarea prin scris din războiul
cotidian cu realitatea care bulversează e ca o
cămașă de Crist, asumată: „să caut pe internet
prin păduri prin culise/ un doctor bun/ să plec
vindecat din acest teatru de război/ dincolo/ dacă
se poate/ într-o ediție incendiară/ care să merite
aplauzele marelui public” („Curajul sau frica dea
iubi”, p. 15). Visul, și el, e damnat, e cangrenat,
și-i hrănește poetului penița amară: „(…)
visul se-ascunde ca o metastază/ în crepusculul
vânăt ca pielea de prunc nou născut/ (…) nu mai
ești stindardul de lup așteptat/ ci doar o ameobă
amputată ce se mișcă oriunde/ în voia destinului/
poster de înger exuberant și fără păcate/ cu ținta
de piept ce maschează ftizia/ planând ambiguu
către un altfel de mâine” („Cu Bacovia la festivalul
orașului”, p. 23). E un balet de imagini surprinzătoare
în poezia lui Val Mănescu, asocieri
de termeni care țin trează curiozitatea cititorului
și-i hrănesc surpriza. Poetul pare a locui
ÎNTR-UN HAMAC LA RĂSCRUCE DE
VÂNTURI
care-i fac străină noțiunea de acasă cald, de
normalitate, de evadare din zodia dezastrului,
acordându-i lira în acorduri grave. Imaginile cu
CONVORBIRI LITERARE 99
Cristina SCARLAT
care oficiază sunt, însă, vii, proaspete, cititorul
simțindu-se și ca un călător însetat, îmbiat cu un
pahar zdravăn de apă rece, de izvor, dar și ca un
companion al poetului care, în hamacul lui
imaginar, simte vânturi fierbinți și furtuni de
nisip răvășindu-l: „(…) mă minunez/ în timp ce
tu preoteasă de sentimente/ îndeși florile mele în
pubelă zâmbind/ Doar ca să mă faci să-nțeleg/ că
nu trebuia să-nțeleg ce-i de neînțeles/ într-un
amurg mediocru/ Ce-mi șterge conștiința din
calendar (…)” („Alta”, p. 14).
DE-A-NDOASELEA
Visul, iubirea, dorul, așteptarea, toate par dea-
ndoaselea, luate în răspăr, fiindcă așa le filtrează
poetul. Nimic nu e bine, totul îl doare: „(…)
n-ai decât să crezi că dorul e un simptom/ al plecării
din sine/ nu o boală care provoacă abuzuri
ale eului liric/ eu puteam să beau din tine până la
sufocare/ (…) pe jugulara mea dumnezeu desenase
linia ta de sosire/ ca într-un film românesc
în care/ eu eram un erou care nu mai are cuvinte/
un sfânt dintre cei dispăruți fără urmă” („Amor
în carantină”, pp. 42-43).
VEACURI DE SINGURĂTATE
Ființă singulară, filtrând lumea diferit, cu altă
măsură și în alt diapazon decât muritorul de
rând, poetul, în orice veac ar locui, se autoexclude
din mulțime, purtându-și pelerina ca stindard
și încercând să se simtă al mulțimii, uitând – sau
nu – de cruce, diferită de alte cruci. A lui e o
cruce – peniță cu care-și înțeapă sângele așa cum
și respiră, scrisul fiind pentru el puntea de legătură
cu lumea, cu realitatea, cu lumile care pulsează
în imaginația lui și trebuie să le dea viață
și contur: „Nu pentru vorbe am fost pedepsit/
injectat cu singurătate/ Ci pentru gândul că timpurile
s-au schimbat/ tocmai când omenirea
luase o pauză (…)” („Voci de copil”, p. 86).
Textele lui Val Mănescu din Totul e bine și
nimic nu m-a durut sunt, din start, o provocare.
A unui menestrel care, după decade de
experiențe, viața îi hrănește penița doar cu cerneluri
amare, dincolo de ironia din titlu. Autorul
nu lasă spațiu de dialog cu cititorul, nici ferestre
deschise prin care să intre aer proaspăt, nou, cu
iluzia de noi începuturi, textele sale fiind verdicte
finale, implacabile. Și totuși…
______________________
Val Mănescu, Totul e bine și nimic nu m-a durut, Cu o
postfață de Adrian Jicu, Editura Babel, Bacău, 2023.
Note:
Adrian Jicu, „Durerile neștiute ale scrisului sau poezia
ca surogat”, postfață la vol. Totul e bine și nimic nu m-a
durut, ed. cit., p. 90.
100 CONVORBIRI LITERARE
===============================================
Cristina Scarlat – poet, profesor universitar, cercetător la Universitatea Alexandru Ioan Cuza – Iași
