ESPOIROUMANIE EN FETE

19 ani, 3 luni şi 25 de zile s-au împlinit pe 10 iulie decînd a luat fiinţă Asociaţia ESPOIROUMANIE. O sărbătoare sui-generis (sub acest generic inspirat de mult-premiatul film al lui Mungiu) a adunat membrii şi colaboratorii acestei organizaţii, cărora le-a prilejuit rememorarea clipelor de început a acestei adevărate aventuri: lupta cu un fel de a gîndi egoist, primar şi meschin. Au fost invitaţi, pe lîngă susţinătorii elveţieni, şi cîţiva români, printre care dr. Teodora Naglici, arh. Dan Bolomey, şi aproape o duzină de copii şi tineri aflaţi în Elveţia pe cheltuiala asociaţiei la studii sau tratament medical.
Locul sărbătorii: Campingul comunal al Primăriei Yens - Vaud - Elveţia.
După zile şi nopţi de pregătire, festivitatea e gata de start: o amplă expoziţie de fotografii-mărturii ale perseverenţei şi credinţei că în România se poate face să fie mai bine, proiecţia unui film realizat de OVR (Operation Villages Roumains) despre realităţile româneşti în anii de după 1990, un mic spectacol cu un Michael Jackson din...Tîrgu Ocna, şi, festinul culinar cu bucate moldoveneşti. Expoziţia începe cu drapelul României din Decembrie 89, decorat cu un desen ilustrînd revoluţia, al lui Dragoş Mănescu. Je suis tres touche.









Alături, un panou cu mai multe lucrări reprezentînd scene din revoluţie, aşa cum le-a reprezentat Dragoş la vîrsta de şase ani.





Sosesc peste 80 de prieteni ai României, oameni care, în cei aproape 20 de ani au fost mereu alături de ESPOIROUMANIE cu bani, alimente sau materiale pentru nefericiţii soartei din judeţul Bacău. Au făcut-o şi o fac din toată inima, fără să primească nimic la schimb, decît, poate, prietenia şi stima concetăţenilor noştri nevoiaşi, despre care mulţi dintre noi preferă să nu ştie.
La primirea oaspeţilor, toată lumea soarbe un verre d'amitie.



ESPOIROUMANIE este una dintre puţinele organizaţii care are, după atîţia ani, o activitate coerentă. Model de implicare energică, preşedinta ARGELIA LEDERMAN găseşte mereu forţa şi resursele pentru ca bolnavilor, săracilor, bătrînilor şi orfanilor noştri să le fie mai bine.

In foto: ARGELIA şi HELENE KNOBEL, nedespărţite la bine şi la greu.










Anne Marie Kuffer - gata mereu să dea o mînă de ajutor.







Prieteni de douăzeci de ani, pe care-i uneşte un gînd bun pentru năpăstuiţii din România.




În foto (stînga, planul secund) : dr. Pierre Knobel şi Christianne de Reynier






Cum devin anii amintiri...















Sala dintr-o poiană elveţiană, decorată în roş-galben-albastru românesc.













Raymonde Giovanna, Helene Knobel şi Josee Jetzer -
trei DOAMNE cu majuscule...











Dansează Mitică, Michael Jackson din Tîrgu Ocna!
Imitaţie, imitaţie, dar cît talent!













În aşteptarea sarmalelor.










Cum le stă bine româncelor, cînd au oaspeţi: la bucătărie.










Argelia şi prietenele ei Helene, Rose şi Anne Marie.
În plan secund: ziarista Martine Rochat.










ESPOIROUMANIE - O fărîmă de Românie într-o Elveţie cu oameni minunaţi.



Merci, Suisse!

Mă urăsc, deci exist

Urăsc blogerii care postează o dată pe săptămînă. Mă urăsc. Rareori mi-a plăcut de mine în viaţa asta, dar acum, în calitate de bloger, am atins culmea propriului meu dispreţ.
Ca şi Paştele, Întîi Maiul a fost plin de "distracţii" pentru cretini. Un popor întreg " s-a bucurat de vremea bună, de mici, bere şi de petreceri la iarbă verde sau în cluburi de fiţe". Repoteri cretini ne-au prezentat vox populi de la imbecilii bîlbîiţi ai neamului într-un mare fel.
Pur şi simplu n-am avut nimic de comentat vreme de o săptămînă, anostă, ca mai toate.
Borală de măgării se întîmplă în ţara asta care pare ieşită de sub ochiul lui Dumnezeu şi scăpată complet de sub control. Chiar nu mai găsesc nici un haz în nimic. Preşedintele nostru jbate joc de legi, televiziunile regretă că gripa de porci n-a ajuns în România, candidaţii la prezidenţie sunt de tot rahatul, Becali nu mai are haz nici ca berbec în turmă. A mai venit şi împrumutul de douăj de miliarde pe care ăştia or să-l topească pe căcaturi. Ce să comentezi? Şi dacă, ce?
Mă urăsc şi pentru că am început să regret că am crezut în schimbare. că am crezut că revoluţiunea de-acu 20 de ani va împlini speranţe, ne va face mai oameni.
Aseară mi-a fost ciudă să constat că cei doi Ceauşescu s-au comportat extrem de demn. Era, pe OTV - sub excitantul titlu "Pentru prima oară, dovezi că Elena şi Nicolae Ceauşescu trăiesc". Bineînţeles, n-a fost nimic nou, şi nici o dovadă. (E genial Diaconescu în captarea audienţei!) Am revăzut a suta oară procesul loviturii de stat şi filme tendenţioase cu bogăţia în care, chipurile se scălda familia care a condus România 25 de ani. Ce să zic?
Atunci mi-am dorit să fiu eu ăla care apasă pe trăgaci. Acum, m-aş mai gîndi.
Mă întreb ce-ar recita Băse înaintea execuţiei.
Ar fi în stare să spună două versuri memorabile, aşa cum a făcut Ceaşca noastră preaiubită?

IDIOTUL. de VLADIMIR VORONIN

Nu mai mult de 60 de studenţi basarabeni ( imi place mai mult să scriu "Basarabia" decît "Moldova", ca să fie schizma clară!), cu drapele româneşti şi lozinci scrise pe cartoane , s-au adunat, uşor penibil, fără de snagă, în piaţa Casei de cultură din Bacău. Ca să protesteze, fireşte. Băcăuanii au fost drăguţi, le-au dat aprobare să se manifeste.

Descriu peisajul. Într-un colţ al pieţei erau vreo şase jăndari care vorbeau cu gacicile lor la telefon (am tras cu urechea). În alt colţ erau trei pîrliţi graşi de la Poliţia Comunitară care, cînd am trecut pe lîngă ei foloseau cuvinte ca: Steaua, Becali, pizda măsii. În faţa Prefecturii şi a manifestanţilor staţionau detaşate un Logan şi un Passat cu numere de MAI şi girofaruri. N-am ajuns la maşinile poliţiei, dar cu ochiul meu de şoim am sesizat că la volane dormitau doi caralii, iar pe-afară alţi doi şi o doamnă poliţistă se rîdeau, nu vom şti niciodată de ce.

Între timp, - asta se întîmpla cam pe la orele 15.30, cum ar zice prietenul meu Romeo, autorul acestor fotografii profesioniste - tinerii strigau din toţi rărunchii lozinci anti - voroniste. Redau din memorie:

România nu uita! Că Moldova e a ta!

Jos comuniştii! ( bis)

Moldova, Ardealul şi Ţara Românească!

Bacău! Chişinău! (cu aplauze ca la meci pampam pampampampampampam)

Europa, te iubim! Europa te iubim! ( Aici am completat sotto voce: Că ca tine nu găsim!)

Etc. Scandarea dura cam un minut, apoi urma o pauză de linişte tăcută.

Presa băcăuană era prezentă pentru a consemna evenimentul. Vreo 15 jurnalişti, cu tot cu fotoreporteri şi cameramani.

Era frumos: era soare, tricolorurile fluturau în faţa statuii lui Alecsandri; demonstranţii beau apă plată, da vreo doi cola, şi rîdeau în pauzele de cam zece minute dintre scandări; mai trecea o Dacie cu goarnă care-anunţa că s-a deschis Tîrgul de Paşte la Sala de atletism şi că ce lucruri ieftine şi bune poţi cumpăra de-acolo. De ce să nu profiţi, bouleanule; fotografii făceau poze colanţilor şi tricourilor cu care erau îmbrăcate mulat în mod festiv frumoasele demonstrante basarabence , iar băcăuanii treceau grăbiţi să mai cumpere cîte ceva, pînă nu dă peste noi vîrful de criză. Care se anunţă groaznic. Dar, per total, totul era minunat de înălţător şi de patriotic.

La orele şaisprezece, cum ar zice Romeo, manifestanţii s-a dispersat, care-ncotro. Vreo cinci fete de sub tricourile cărora înmugurea primăvara în deplina ei splendoare, au dat năvală cu tot cu expresiva lozincă: Suntem alături de voi! într-un bar din Pasajul Revoluţiei. Normal. Doar la Chişinău, copiii ăştia consideră că e revoluţie.

După aia l-am auzit la radio pi Voronin, gavarind că aşa şî pi dincolo. Că cică sî ai vizî dacî vrei sî treci paşol graniţu. Apoi am auzit cî aproape 200 de manifestanţi care-au dat ieri piept cu poliţaii din Chişinău, îs la zdup. Şî cî mai urmeazî şî alţî.

Cî o fost tentativî di loviturî di stat pusî la cali di români ( ce mai seamănă cu Băse, mamă!). Cî ambasadorul nostru îi non grata. Cî frati, frati, da brînza-i pi bani! Pi rubli! Şî sî nu ni amestecăm în borşu lor!

ADICÎ, TU CREZI BĂI KAGHEBISTULI, CÎ O SÎ NI AMESTICĂM NOI FRUMUŞĂŢA NOASTRÎ DI SĂRĂCIE CU SĂRĂCIA VOASTRÎ CARI-I DI ZĂCI ORI MAI BALŞOAI? DA NOI N-AVEM ŞÎ NOI ORGOLIU NOSTRU?

Tare mai mi-i milă de copilaşii ăştia de i-am văzut azi. Habar n-au cît mai au de sperat şi de deznădăjduit pîn-o fi democraţie în Basarabia!

OBAMA - Schimbul de noapte

Am ascultat atent, emoţionat, imnul Statelor Unite magistral şi cu totul altfel decît îl ştiam, cîntat de Aretha Franklin. Doamne, a trecut un milion de ani decînd dansam la reuniunile tineretului, la Clubul 1 Mai, cu Aretha. Deci, am fost impresionat de baba Aretha, de mulţimea adunată între Casa Albă şi Capitoliu şi, tare de tot, de discursul noului prezident.
Obama a avut un speech ardent, fără patetisme, estetic, etic şi dialectic.
El a spus că economia americană este "victima lăcomiei şi iresponsabilităţii", că modul în care utilizăm energie este criminal, a promis că Statele Unite vor "începe să se retragă din Irak în mod responsabil" şi le-a spus extremiştilor că-i va termina. S-a referit şi la şcoală, ştiinţă şi tehnologie, care trebuie să-şi recapete locul în lupta pentru un viitor mai bun. Slăbănogul negricios părea absolut sincer.
Mi-a plăcut mult cînd a afirmat că indivizii care cred că vor răzbi prin corupţie, terorism şi înşelăciune nu mai au nici o şansă.
Asta chiar vreau s-o văd! Şi-l invit şi în România, pe banii mei, să dea cu ei de pămînt.
Dumnezeu să-l ajute, dacă tot crede că americanii au ales să spere că el este providenţialul salvator al umanităţii!

Acum 19 ani în Bacău (episodul 2) - 20 decembrie 1989

La ora 12, e programată repetiţia generală pentru spectacolul demonstrativ pe care artiştii băcăuani îl vor prezenta directorilor de Case de cultură din România, chemaţi la Bacău ca să vadă pe viu ce înseamnă activitate culturală serioasă. Toată noaptea am ascultat la căşti Radio France International şi Europa Liberă.

Surescitarea mă sufocă. Chiar au murit oameni la Timişoara! Tremur de furie. O iau pe jos, din Cornişa, pe la Tic-Tac, spre Centru. Patrule peste tot. Ciudat, oamenii se uită unii în ochii celorlalţi, direct în ochi se privesc, parcă ar căuta confirmări că gîndesc la fel. Că speră la fel, să scape de frig, de foame, de dogme absurde, de lozinci aberante, de frică. Să fie oameni normali, nu oameni noi. Pluteşte peste oraş o tensiune aproape materială.

Vreau confirmări că nu visez, că trăiesc adevărat începutul unei schimbări epocale. Mă grăbesc să mă văd cu prieteni, şi-i găsesc agitaţi, implicaţi, revoltaţi. Doctorul Virgil Muraru, Constantin Blănaru, Ovidiu Genaru, Gheorghe Vlase, Ion Ghelu, Gil Ioniţă, Dan Antal, Puiu Antoniu, Petru Cimpoeşu, Doru Frangache, Florin Enea, Nelu Hordilă, Doru Kalmuschi, Liviu Stoica, Gabi Olariu, Sorin Toma, Răzvan Haritonovici ( greu de crezut, în trei ore, m-am văzut cu toţi!) deveniseră la fel de patetici cum eram şi eu. Sufocaţi de emoţie. E revoluţie, frate, nu revoltă de huligani. Ceva trebuie să se schimbe în ţara asta. Se întîmplă şi la noi minunea dumnezeiască! Zidul Berlinului căzuse. La Chişinău, televiziunea transmitea programe occidentale, în Cehoslovacia, preşedinte era Havel, un dramaturg disident, ca să nu mai vorbim de Polonia, unde Solidarnosti, mişcarea democratică sindicală, impusese şeful statului. Pînă şi la bulgari, Jivkov abandonase puterea. Peste tot, în afară de România noastră iubită, lumea devenea liberă. Aici, timpul încremenise în directivele ultimului Congres de la care toţi aşteptaserăm marea demisie. România părea insula imposibilului.

Ani de zile, interminabil, discuţiile noastre despre sărăcie, libertate, călătorii, comunism, capitalism, securitate, curaj, patriotism, eşuaseră în savuroase şi periculoase bancuri politice dar şi într-un lamentabil „asta e, n-avem ce face”. Şi, deodată, timişorenii ne arătau că sistemul menit să dureze pînă face mărul pere şi răchita micşunele, nu-i veşnic. Simţeam că epoca glumiţelor pe seama regimului s-a sfîrşit. Era timpul să devenim responsabili, serioşi, s-o terminăm cu ipocrizia la care ne obliga titlul de tovarăş şi să ne asumăm nobleţea apelativului domn.

În timpul repetiţiei generale, Ghiţă Vlase îmi face semn să mă trag lîngă arlechin. Îmi şopteşte că tînărul inginer Ciprian Manta, colegul nostru de la trupa rock, e supravegheat de secu încă din facultate, pentru nu ştiu ce protest. Ofiţerul care-l ţine sub observaţie i-a şoptit să aibă răbdare, că în decembrie îl lasă în pace. Totul e pregătit, tovarăşii sunt pe ducă. Simultan cu Ghiţă, fac semnul ăla cu pumnul aruncat în faţă : yes!!! Brusc îmi amintesc seara în care, după o şedinţă a Cenaclului Artelor, tov. lt. maj. Toma, de la Securitate, m-a condus acasă (ciudată simpatie!) şi, mai bine de două ore, şi-a făcut şefii praf şi a încercat să mă convingă că sistemul egalitarist nu e viabil, că nen’tu Ceaşcă e paranoic şi că Lenuţa e o imbecilă cu diplome false, fostă curvă în Gara de Nord. Crezusem că e o provocare, aşa că n-am replicat.

După amiază, aranjez decorurile, luminile şi microfoanele cu Vasile Verigeanu, veşnic pus pe poante: opriţi dricu’ , ca să treacă-ntîi nea Nicu! Da-r-ar Domnu’!

Vine ora spectacolului. Alte emoţii. În sală, activişti culturnici de la Uniunea Generală a Sindicatelor – biela-manivelă între clasa muncitoare şi partid, testiculele care se agită dar nu se bagă – , dar şi profesionişti în materie de spectacole, toţi gata să desfiinţeze scurt, la cea mai mică eroare de regie sau de interpretare, orgoliul băcăuanilor.

În ciuda recomandărilor, scenariul nu cuprinde nici un vers despre „monocotiledonate”, dînsul şi dînsa. Am avut grijă să tai din scriptul aprobat orice referinţă la cei doi cei mai tovarăşi şi la partidul lor, în care eram şi eu, un prăpădit, dezamăgit şi ruşinat membru. Dans de societate, muzică rock, poezii de dragoste, balet. Aplauze.

Final grandios cu Deşteaptă-te, române! Nu cu Partidul, Ceauşescu, România. Premoniţie? Inspiraţie? N-am cum să ştiu. Dirijorul, Ghiţă Gozar, e genial, cîntă şi el, corul sună de parcă ar avea zece mii de voci. Spectacolul se termină în triumf, cu lacrimi în ochii tuturor. În timpul ăsta, români nevinovaţi mureau.

Pe holul de la bibliotecă, portretul în două urechi al tovarăşului are mustăţi şi coarne. Speriat, nea Iliuţă, omul de serviciu îl dă jos şi-l duce la magazie. La ora opt, Televiziunea înfierează „acţiunili provocatoare, huliganice, agenturili străine” şi pe generalul Milea, sinucis pentru că a ascuns, chipurile, conducerii de partid şi de stat adevărul Revoluţiei de la Timişoara. I-auzi, săracii, habar n-aveau! Comunişti inocenţi.

Verigeanu cîntă: opriţi dricu...

Nea Iliuţă pune lacătul la scenă şi bolboroseşte : Domnu Val, cade Ceauşescu, ascultaţi ce vă spun, s-o terminat! Dac-o tras în civili, s-o zis cu el !

S-a zis, nea Iliuţă, futu-l în cur pe mă-sa!

Acum 19 ani în Bacău ( episodul 1)

N-am să spun ceea ce s-a spus. Am să spun ceea ce am văzut cu ochii mei. Nici acum nu sunt sigur că s-a petrecut cu adevărat tot ceea ce am văzut. 19 decembrie 1989. În această zi, Casa de cultură din Bacău e declarată cea mai bună instituţie de profil din România. La ora aceea, peste 1000 de bacăuani îşi etalau calităţile de artişti amatori sau creatori în peste douăzeci de cercuri artistice sau tehnice. Programele Casei de cultură prevedeau în fiecare săptămînă zeci şi zeci de manifestări: spectacole de teatru, de estradă, de muzică uşoară, de poezie şi muzică folk, de umor, de balet sau de folclor, cărora li se adăugau întîlnirile de cenaclu literar, jocuri logice ( şah, bridge sau go), activităţi la cineclub, Tehnic Club sau Club 2001 – manifestare sincretică de muzică, ştiinţă, sociologie, film şi tehnică aplicată. Oamenilor li se părea firesc să deschidă uşa Casei, indiferent că erau simpli muncitori, scriitori consacraţi sau profesori universitari. Nu-i păsa nimănui că, după Congresul XIV al P.C.R., se numea oficial Centrul de creaţie şi cultură Cîntarea României. Era unul din puţinele locuri în care oamenii puteau mima libertatea de exprimare, puteau să-şi afirme talentele, îşi puteau defula, făcînd compromisurile de rigoare, adevăratele sentimente faţă de regim. Pe scenă scăpau şopîrle împotriva lui nea Nicu, iar după cortine, în culise, se putea înjura pe săturate. În ultimul timp, presiunea vigilentă a băieţilor cu ochi albaştri parcă scăzuse. Pînă şi tovarăşul colonel Onciu şi tînărul locotenent major Toma, mereu atenţi la ce se petrecea în Căsoaie, deveniseră invizibili. În 1989, 18 decembrie a căzut într-o luni. Mă întorsesem în mare grabă duminică seara dintr-o călătorie la rudele din Ardeal . La plecare, sîmbătă pe 16, depăşisem sute de maşini LADA cu număr sovietic, toate de culoare albă sau bej, cu cel mult doi ocupanţi la bord. Mergeau cu 70 de km la oră, la distanţă constantă de 50-60 de metri una de cealaltă, formînd o coloană nesfîrşită pe tot drumul de la Bacău la Braşov. Vremea era incredibil de caldă. M-a mirat afluenţa de turişti şi, la o oprire în Tîrgul Secuiesc, am întrebat un miliţian ce-i cu atîtea maşini. M-a privit ca pe un marţian: Ce, nu ştiţi că la ei e perestroica? Ruşii îşi fac sărbătorile pe coasta Dalmaţiei, că-şi permit! De ieri dimineaţă nu aud decît pajalusta, tovarîş, cuda Timişoarî? În noaptea aceea mureau primii 66 de români care strigau Jos Ceauşescu. La Radio Europa Liberă se auzeau incredibile împuşcături, ţipete şi lozici anticomuniste. Ascultam şi mă treceau fiori. Mă simţeam suspendat în timp, înfricoşat şi speram: dar dacă totuşi? Ne era teamă să şi gîndim că s-ar putea să fie şi altfel decît epoca asta de aur în care omul nou trebuia să aibă o conştiinţă atît de înaintată, încît nici nu mai avea nevoie să mănînce, să se îmbrace, să-i fie cald şi lumină. Omul nou putea să înalţe ţara pe cele mai înalte culmni ale umanităţii doar behăind cu elan patriotic imnurile dedicate partidului şi preaiubitului său conducător. Duminică, am descoperit oraşul populat cu patrule înarmate. Un soldat, un miliţian, un membru al Gărzilor patriotice şi un civil vegheau la fiecare colţ de stradă. La Timişoara fusese declarată stare de necesitate. Mi-am amintit filmele de război cu imagini din timpul ocupaţiei fasciste. Oamenii erau surescitaţi. Cozile la pîine, lapte, salam cu soia, la tot ce însemna hrană erau din ce în ce mai lungi. La radio şi la televizor în cele două ore de program, tovarrrăşul era obsedant, din ce în ce mai prezent. Patru ore de căldură pe zi, o oră de apă caldă, întreruperi de curent frecvente între ora 7 şi 9 seara, economie peste economie, deşi celebra datorie externă a ţării fusese achitată cu surle şi trîmbiţe. Întrunirile şi grupurile mai mari de trei persoane fuseseră interzise. Teroarea numelui Ceauşescu şi al tovarăşei academician doctor inginer ne strivea. Se vorbea numai în şoaptă.
Dar dacă a îndrăznit să tragă în muncitori – pe vremea aceea, toţi românii erau denumiţi generic, oameni ai muncii! – nu se termină bine pentru el, paştele mamii lui de bîlbîit! (urmarea mîine)