ZÎMBETUL STRÎMB AL LUI ARŞINEL

În avanpremieră şi exclusiv pe varanus, citiţi o parte din interviul cu Arşinel pe care-l public în InfoCREDIDAM, număr omagial dedicat actorului care împlineşte curînd 75 de ani, aflat chiar acum sub tipar. Să nu vă miraţi dacă nu vă vine să rîdeţi. În particular, comediantul e al naibii de serios.

HAZ DE NECAZ CU ARŞINEL

Parcul Herăstrău, 8 mai 2009. Directorul Teatrului „Constantin Tănase” nu m-a putut primi la biroul lui din Lipscani. M-a convocat pe şantierul Grădinii de Vară Boema, care se redeschide, complet renovată, după 30 de ani în care a stat în paragină. În taxiul care mă duce pe bulevardul Kiseleff, aud la radio : „Fără modestie, acum este cea mai frumoasă grădină de vară din ţară. Nu-mi vine să cred că am reuşit. Din ‘80, n-a mai călcat picior de artist pe scena asta. Gradenele din lemn erau putrede, iar scena a luat foc. Mai mult, nu erau bani de investiţii, iar teatrele şi grădina Boema abia supravieţuiau…”
Şoferul, un bărbat brunet, la vreo patruzeci de ani, zice: „I-auziţi, mâine-i dă drumu‘, de Ziua Europei. Ăsta-i Alexandru Arşinel, preferatul meu. Am toate discurile lui cu muzică dintr-aia de-ţi merge la suflet şi când ţi-e bine, şi când ţi-e rău. Cînd ne mai supărăm, eu cu nevasta, deh, ca-n familie, numa‘ ce-i pun “Du-mă acasă măi tramvai”, şi-o văd cum se-nseninează…”
Din capul scărilor, zăresc silueta masivă a Directorului Arşinel în stânga arlechinului, înconjurat de muncitori. Cobor încet scările amfiteatrului de 2400 de locuri care duc la scenă şi aştept răbdător să termine de muştruluit meşterii. Motorul unui agregat vuieşte asurzitor şi mă gândesc că ideea unui interviu înregistrat pe reportofon nu e prea grozavă. În sfârşit, mă vede, îmi face un semn cu mâna şi se apropie. E cam încruntat Maestrul Arşinel, nu-i prea mulţumit de ce-au făcut constructorii. Are pretenţii, doar Maestrul este un fost viitor inginer.

Vă arde de râs, domnule Arşinel?
Nu prea. Sunt foarte multe de făcut, şi numai azi nu-i mâine! Multe probleme de rezolvat şi care nici nu cred că se vor rezolva…Gândeşte-te că mâine seară toate scaunele astea vor fi ocupate şi oamenii vor călca prin băltoace, fiindcă un nepriceput n-a dat pantă la trepte să se scurgă apa!

Mai au românii umor, maestre?

Da, sigur că da! Se vede şi din preferinţele publicului atunci când se alcătuiesc anumite sondaje, topuri. Unul dintre cele mai elocvente e cel realizat pentru emisiunea “Zece pentru România”. Mai toţi cei nominalizaţi sunt artişti comici. Lumea îi iubeşte pe cei care-o fac să râdă. Dincolo de diversitatea mijloacelor pe care le deţine genul comediei, umorul reprezintă un adevărat medicament, un balsam pentru suferinţele românilor. De altfel, şi zicala “Haz de necaz” exemplifică foarte bine nevoia de umor a naţiei.

La câte se-ntâmplă-n ţara asta, ar trebui să murim de râs la fiecare cinci minute! Râde românul mai mult, sau mai puţin în capitalism?

N-aş zice. Românul a râs dintotdeauna. Cu zâmbetul pe buze a străbătut epocile, oricât de negre ar fi fost ele. Şi a rezistat. Nu e-ntâmplător că teatrul de revistă a apărut o dată cu Teatrul Naţional, acum peste 130 de ani. Comedia impune un anumit spirit, caracterizat prin două atitudini: critica şi autocritica. Crezul lui Constantin Tănase a fost întotdeauna legat de a prezenta of-ul cetăţeanului de pe stradă.

Aveţi o meserie de invidiat: în aparenţă, faceţi oamenii să râdă, dar de fapt îi provocaţi la meditaţie.

Umorul are şi alte meniri, dincolo de aceea de a te relaxa şi de a te rupe de meditaţie. Umorul adevărat educă, te pune pe gânduri, te obligă să meditezi, să înveţi ceva din greşelile altora. Provoacă, la urma urmei o atitudine de frondă împotriva supărărilor care ne bântuie.

Sunteţi actor, cântăreţ, director de teatru, tată de familie, om de cultură .Cum v-aţi descrie în câteva cuvinte?

Pardon, sunt şi bunic! Nu pot să mă descriu. Le-am făcut pe toate din tot sufletul, cu dragoste şi pasiune. Am încercat să rezolv problemele mele cu atenţie, să nu supăr pe nimeni, şi problemele altora cu generozitate şi cu dorinţa de a oferi bucurie. N-am să spun eu dacă am reuşit sau nu în totalitate. Oricum, pe primul plan au stat mereu meseria, familia, copiii, nepoţii, Măria sa, Publicul…

În ce măsură puteţi trece peste orgoliul dumneavoastră ca să faceţi plăcerea publicului, ca să-i împliniţi aşteptările?

Nu sunt stăpânit de orgolii prea mari. Poate am fost stăpânit de orgoliu din dorinţa de a realiza ceva, de a lăsa ceva în urmă. Şi uite că se materializează şi ceva real, nu doar succesul la public într-un spectacol care, până la urmă, e ceva trecător. Da, n-am nici măcar orgoliul de şef, pe angajaţii teatrului, indiferent de poziţia pe statul de plată îi consider colegi. E drept, mă mai enervez uneori, sunt o fire colerică, dar îmi trece repede.

Dar cum e, domnule Arşinel să primeşti felicitări pe 4 mai, când aniversarea zilei de naştere e pe 4 iunie?!

Ha ha ha! Nu mă deranjează. Mi se întâmplă de câţiva ani, de când cineva mi-a trecut ziua de naştere eronat într-un material care a apărut în presă. Am rugat să se corecteze greşeala, dar mi-au spus că nu se mai poate face nimic, păsărica a zburat pe internet. Aşa se face că, în fiecare an unii mă sărbătoresc cu o lună înainte. Dacă e să primesc felicitări în plus, nu mi pare rău. Important e că oamenii se gândesc la mine şi în gestul lor simt un respect care mă onorează.

Ce aţi fi vrut să faceţi în viaţă şi n-aţi făcut, şi ce aţi făcut si n-aţi fi vrut să faceţi?

Am reuşit să fac fără să vreau meseria de actor. Cum ştiţi, iniţial m-am pregătit să fiu constructor. Că a greşit, că n-a greşit Irina Răchiţeanu când m-a luat la clasa ei, vă las pe dumneavoastră să decideţi. Dar mi-a fost drag că am făcut această meserie, că mi-am legat destinul de scenă, pentru că mi-a adus foarte multe, enorm de multe bucurii. Nu cred că există bucurie mai mare ca atunci când eşti recunoscut şi salutat pe stradă de oameni pe care nu-i cunoşti şi care-ţi zâmbesc.

În viaţa dumneavoastră şi în carieră, v-aţi izbit de numeroase obstacole, aşa cum se întâmplă oricui. Care este cel mai dur impediment care-i întârzie pe românii să meargă înainte, să-i apropie de bunăstarea multvisată ?

La ceea ce să întâmplă vizavi de naţia noastră, cred că, dintotdeauna, destinul pe care-l trăim, noi ni l-am ales. Nu poate nimeni să condamne pe cineva răspunzător de viaţa noastră atâta timp cât noi cu mâna noastră ne-o facem zi de zi. Despre destinul meu, vreau să spun că fiecare premieră, fiecare întâlnire cu publicul, reprezintă o mare încercare. Mă înfioară gândul că poate n-am să reuşesc în seara aceea să dau tot ce pot. Că s-ar putea să fie un fiasco. Lupta cu îndoielile, dorinţa de a mă depăşi, îmi dau pînă la urmă acea siguranţă care mă împinge în scenă şi care-mi dă puterea să-i fac pe oameni să zâmbească cu toată puterea. Vorbeaţi despre obstacole şi vă spun că întâlnirea cu publicul e pentru mine un obstacol. Peste care îmi face plăcere să trec seară de seară...

RĂZBUNARE ÎN CAZ DE MUIE

Pentru cei care se trezesc că iau muie fără să-şi dorească, un moroşan di cela coios numa ce-o găsit o cale de răzbunare la care şoha nu m-aş fi gîndit. Cînd primit-a nişte groaznice facturi umflate pentru întreţinere, cetăţeanul s-o dus frumuşel la bancă ş-o schimbat patru milioane în monezi de zece şi de 50 de bani. Cu patru săculeţe de metal în mînă, numa ce s-o prezentat la asociaţia de locatari şi i-o pus pe tejghea. No, ăştia-s banii, numa de vedeţi de-s tăţi!
Normal că ăia or înebunit. Le-o luat vreo cîteva ceasuri să-i numere.
No, amu asta le-oi face şi io la escrocii ăştia de la Eon Gaz. Că pe februar mi-o ars două facturi de vreo opt miloane, de parcă centrala mea care-ncălzeşte trei camere mari şi late, ar fi centrală de cartier.
Că, dacă-i vorba să iau muie, măcar să-mi placă, nu?

Muşchii lui Diaconescu

Semnalez prima faptă laudativă a unui politician român. Ministrul de externe, Cristian Diaconescu, a avut curajul să tranşeze clar problema incidentelor provocate de ţigani în Italia. El a spus că "este perfidă ideea de a amesteca bestialitatea unui act infracţional cu o concluzie generalizatoare faţă de o comunitate. Ori acest gest de perfidie trebuie oprit". Vehement, românul a afirmat că NU VOM ADMITE CA LIBERTATEA DE CIRCULAŢIE PE CARE NOI, IEŞIŢI DIN COMUNISM, AM CĂPĂTAT-O CU SACRIFICII URIAŞE, SĂ FIE LIMITATĂ DIN CAUZA UNOR INCIDENTE IZOLATE. (citat din memorie, inexact literal.)
Prestaţia lui Diaconescu a fost prima poziţie fermă a unui om politic român după douăzeci de ani de pupincurism laş aplicat Europei şi Americii. Asta în timp ce prezidentul se ocupă de afacerile mondene ale fică-sii şi de termopanele lui Bombonel, bursa o ia rău de tot la vale, Udrea dă concedii în ţară obligatorii la tot cartierul, puliţia îşi dispută locurile de parcare cu bandiţii, o babă face pîrnaie pentru că a smuls 7 ţăruşi care o desproprietăreau de propriul ei teren, iar pistoalele se aud din ce în ce mai des în România.
Am zis de mult că Diaconescu ăsta e bun de preşedinte, dar pînă acum şi-a ascuns discret bărbăţia. Na că ieri a arătat-o.
Să-l vedem însă cîte coaie are să rezolve mizeriile pe care le fac ai noştri macaronarilor. Că nu-s de iertat violurile şi jafurile cu violenţă cu care animale fătate în ţărişoara noastră se cacă pe tot ce mai are bun omul român.

LEGEA ASCULTĂRII NAŢIONALE

Se fac azi-mîine 20 de ani decînd nu mai duc vechea mea maşină de scris Olympia (cam vreo 15 kile) la miliţie ca să i se ia amprentele (caracterele literelor). În fiecare ianuarie o înveleam cu un preş, o legam de sanie şi, pîş pîş, o luam spre Serviciul Arme şi Muniţii. Maşina de scris era considerată o posibilă armă împotriva regimului, deoarece la ea puteau fi multiplicate idei subversive la adresa comunismului.
Pe de altă parte, umbla zvonul că securitatea plasa microfoane în pereţi, în florile şi scrumierele din restaurante şi că toate telefoanele erau ascultate.
Între timp, tehnica şi lumea au evoluat şi bandiţii cei odioşi şi teroriştii naibii se folosesc de mobile şi de internet ca să bage, cu atentate mîrşave, groaza în bietul cetăţean. Aşa că, pentru siguranţa populaţiei, a noastră, a tuturor cetăţenilor, mai marii lumii au născocit legi care să le permită să-mi intre în casă şi în gîndurile cele mai intime exprimate prin vorbe.
Astfel au apărut pe Pămînt şi minunatele prevederi ale LEGII nr.298 din 18 noiembrie 2008
privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de reţele publice de comunicaţii, precum şi pentru modificarea Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice. Aşa-i zice.
Astăzi, onorabilul Varujan Pambuccian, preşedintele Uniunii Armenilor şi al Comisiei pentru Tehnologia Informaţiei de la Camera Deputaţilor, unul dintre autorii docomentului, face pe propriul blog ( http://varujan.rol.ro/2009/01/21/manual-de-ue/) dezvăluiri senzaţionale despre geneza acestui act care a declanşat o tempestă de comentarii în lumea românească, oricum bîntuită fatal de teoria conspiraţiei universale, chiar mai mult decît de stafia atotbiruitoare a fostei securităţi.
Domnul zice că, responsabil fiind cu armonizartea legislaţiei noastre cu cea europeană, a dosit contestata lege în propriul sertar mai bine de doi ani, pînă s-o dea la aprobat în Parlament. Mai mult, a umblat la ea, insistînd ca unele paragrafe recomandate de Uniune să nu figureze în versiunea românească, iar altele să fie mult mai blînde. El spune că legea intrată în vigoare ieri este "încă o chestie din şirul de lucruri inutile inventate de birocraţia europeană. E o Directivă, absolut inutilă şi cu oarece costuri (adică bani aruncaţi pe geam)."
Autorul dezvăluie pentru infractorii amatori (de parcă ei n-ar avea destule idei!) cîteva metode profesioniste prin care această lege poate fi fentată.
Dar, finalmente, armeanul zice că, împotriva dorinţei lui, n-a avut încotro şi, sub ameninţarea steguleţului roşu aplicat pe fruntea ţărişoarei noastre de către balaurul european, a fost obligat să dea drumul ascultării naţionale spre plen.
Într-un comentariu Post Scriptum, Pambuccian precizează că Legea referitoare la retenţia datelor de trafic are şanse minime de a da cu adevărat rezultate viabile, deoarece în obligativitatea operatorilor revine păstrarea doar a următoarelor informaţii:

- numărul apelant
- numărul apelat
- momentul iniţierii convorbirii (evident nu pentru SMS)
- durata convorbirii (evident nu pentru SMS)
- datele de localizare

Conţinutul mesajului nu face obiectul directivei.

Concluzionul e că avem încă o lege fără rost, care ne costă bani şi care, colac peste pupăză, riscă să blocheze majoritatea anchetelor penale. Doar în cazul infractiunilor ce intră in categoriile definite de alte legi, adică de Legea de combatere a criminalităţii organizate şi de Legea privind prevenirea şi combaterea terorismului, pot fi admise informaţiile stocate. Vătămarea corporală gravă, violul, tîlhăria sau pedofilia, ameninţarea sau evadarea nu pot fi anchetate pe baza datelor obţinute ca urmare a aplicării Legii 298.

Cu alte cuvinte, cu siguranţa cetăţeanului, rămîne cum am stabilit: cu justiţia română, nu ştii cînd devii din simplu cetăţean, infractor electronic.

Dar să nu ne panicăm. Va fi ca-n România: EI se fac că ne ascultă, noi ne facem că vorbim!

Acum 19 ani în Bacău (episodul 2) - 20 decembrie 1989

La ora 12, e programată repetiţia generală pentru spectacolul demonstrativ pe care artiştii băcăuani îl vor prezenta directorilor de Case de cultură din România, chemaţi la Bacău ca să vadă pe viu ce înseamnă activitate culturală serioasă. Toată noaptea am ascultat la căşti Radio France International şi Europa Liberă.

Surescitarea mă sufocă. Chiar au murit oameni la Timişoara! Tremur de furie. O iau pe jos, din Cornişa, pe la Tic-Tac, spre Centru. Patrule peste tot. Ciudat, oamenii se uită unii în ochii celorlalţi, direct în ochi se privesc, parcă ar căuta confirmări că gîndesc la fel. Că speră la fel, să scape de frig, de foame, de dogme absurde, de lozinci aberante, de frică. Să fie oameni normali, nu oameni noi. Pluteşte peste oraş o tensiune aproape materială.

Vreau confirmări că nu visez, că trăiesc adevărat începutul unei schimbări epocale. Mă grăbesc să mă văd cu prieteni, şi-i găsesc agitaţi, implicaţi, revoltaţi. Doctorul Virgil Muraru, Constantin Blănaru, Ovidiu Genaru, Gheorghe Vlase, Ion Ghelu, Gil Ioniţă, Dan Antal, Puiu Antoniu, Petru Cimpoeşu, Doru Frangache, Florin Enea, Nelu Hordilă, Doru Kalmuschi, Liviu Stoica, Gabi Olariu, Sorin Toma, Răzvan Haritonovici ( greu de crezut, în trei ore, m-am văzut cu toţi!) deveniseră la fel de patetici cum eram şi eu. Sufocaţi de emoţie. E revoluţie, frate, nu revoltă de huligani. Ceva trebuie să se schimbe în ţara asta. Se întîmplă şi la noi minunea dumnezeiască! Zidul Berlinului căzuse. La Chişinău, televiziunea transmitea programe occidentale, în Cehoslovacia, preşedinte era Havel, un dramaturg disident, ca să nu mai vorbim de Polonia, unde Solidarnosti, mişcarea democratică sindicală, impusese şeful statului. Pînă şi la bulgari, Jivkov abandonase puterea. Peste tot, în afară de România noastră iubită, lumea devenea liberă. Aici, timpul încremenise în directivele ultimului Congres de la care toţi aşteptaserăm marea demisie. România părea insula imposibilului.

Ani de zile, interminabil, discuţiile noastre despre sărăcie, libertate, călătorii, comunism, capitalism, securitate, curaj, patriotism, eşuaseră în savuroase şi periculoase bancuri politice dar şi într-un lamentabil „asta e, n-avem ce face”. Şi, deodată, timişorenii ne arătau că sistemul menit să dureze pînă face mărul pere şi răchita micşunele, nu-i veşnic. Simţeam că epoca glumiţelor pe seama regimului s-a sfîrşit. Era timpul să devenim responsabili, serioşi, s-o terminăm cu ipocrizia la care ne obliga titlul de tovarăş şi să ne asumăm nobleţea apelativului domn.

În timpul repetiţiei generale, Ghiţă Vlase îmi face semn să mă trag lîngă arlechin. Îmi şopteşte că tînărul inginer Ciprian Manta, colegul nostru de la trupa rock, e supravegheat de secu încă din facultate, pentru nu ştiu ce protest. Ofiţerul care-l ţine sub observaţie i-a şoptit să aibă răbdare, că în decembrie îl lasă în pace. Totul e pregătit, tovarăşii sunt pe ducă. Simultan cu Ghiţă, fac semnul ăla cu pumnul aruncat în faţă : yes!!! Brusc îmi amintesc seara în care, după o şedinţă a Cenaclului Artelor, tov. lt. maj. Toma, de la Securitate, m-a condus acasă (ciudată simpatie!) şi, mai bine de două ore, şi-a făcut şefii praf şi a încercat să mă convingă că sistemul egalitarist nu e viabil, că nen’tu Ceaşcă e paranoic şi că Lenuţa e o imbecilă cu diplome false, fostă curvă în Gara de Nord. Crezusem că e o provocare, aşa că n-am replicat.

După amiază, aranjez decorurile, luminile şi microfoanele cu Vasile Verigeanu, veşnic pus pe poante: opriţi dricu’ , ca să treacă-ntîi nea Nicu! Da-r-ar Domnu’!

Vine ora spectacolului. Alte emoţii. În sală, activişti culturnici de la Uniunea Generală a Sindicatelor – biela-manivelă între clasa muncitoare şi partid, testiculele care se agită dar nu se bagă – , dar şi profesionişti în materie de spectacole, toţi gata să desfiinţeze scurt, la cea mai mică eroare de regie sau de interpretare, orgoliul băcăuanilor.

În ciuda recomandărilor, scenariul nu cuprinde nici un vers despre „monocotiledonate”, dînsul şi dînsa. Am avut grijă să tai din scriptul aprobat orice referinţă la cei doi cei mai tovarăşi şi la partidul lor, în care eram şi eu, un prăpădit, dezamăgit şi ruşinat membru. Dans de societate, muzică rock, poezii de dragoste, balet. Aplauze.

Final grandios cu Deşteaptă-te, române! Nu cu Partidul, Ceauşescu, România. Premoniţie? Inspiraţie? N-am cum să ştiu. Dirijorul, Ghiţă Gozar, e genial, cîntă şi el, corul sună de parcă ar avea zece mii de voci. Spectacolul se termină în triumf, cu lacrimi în ochii tuturor. În timpul ăsta, români nevinovaţi mureau.

Pe holul de la bibliotecă, portretul în două urechi al tovarăşului are mustăţi şi coarne. Speriat, nea Iliuţă, omul de serviciu îl dă jos şi-l duce la magazie. La ora opt, Televiziunea înfierează „acţiunili provocatoare, huliganice, agenturili străine” şi pe generalul Milea, sinucis pentru că a ascuns, chipurile, conducerii de partid şi de stat adevărul Revoluţiei de la Timişoara. I-auzi, săracii, habar n-aveau! Comunişti inocenţi.

Verigeanu cîntă: opriţi dricu...

Nea Iliuţă pune lacătul la scenă şi bolboroseşte : Domnu Val, cade Ceauşescu, ascultaţi ce vă spun, s-o terminat! Dac-o tras în civili, s-o zis cu el !

S-a zis, nea Iliuţă, futu-l în cur pe mă-sa!

DUMINICA ASTA SUNT LA POKER

Vine duminică şi ne alegem, din nou, viitorul. În mine e acelaşi freamăt pe care l-am simţit în dimineaţa de 22 decembrie 89 cînd am văzut un curcubeu uriaş peste dealurile Măgurei.
N-am stat deoparte atunci, n-am să mă ascund nici acum. Am să mă duc la secţie şi am să trîntesc ştampila pe cele două buletine, de-o să se-audă pînă la cer.
A vota e ca şi cum ai juca o partidă de poker. Mereu m-am ales cu praful de pe tobă la poker, indiferent de miză, indiferent cu cine am jucat. Ori ei erau prea deştepţi şi eu eram mai prost, ori eu eram prea corect şi ei prea şmecheri. Mi-au luat totul cu meşteşugite cacealmale. Poate duminica asta asta am noroc. Poate AVEM noroc. Nu ştiu cartea care vine, adică nu cunosc nici un candidat. Da-mi trebuie nişte aşi. Risc. Pokerul înseamnă risc. Sunt în joc. Ştiu cum am să joc. Cinstit, fără cacealmale.
Am să optez pentru cei mai tineri. Nici nu mă interesează din care partid, de dreapta sau de stînga, fac EI parte. Îi preţuiesc şi pariez pe EI pentru curajul pe care l-au avut să candideze împotriva brontozaurilor care au sclerozat ţara asta. Pentru speranţele lor încă neîntinate. Pentru idealurile lor, între care aş vrea să fie acela de a face din România o ţară în care să vrei să trăieşti. NE TREBUIE AŞI!
EI ar putea să înfăptuiască ceea ce eu n-am reuşit jucînd corect.Odată şi-o dată, tre să-mi intre şi mie aşii.
P-ăia tineri şi deştepţi o să mizez următorii mei patru ani de viaţă.
Or şti EI cum trebuie să-mi mulţumească.

AL 44-LEA, SUPREMUL

Am făcut o noapte albă. Am fost la Paris, la Londra, la Bucureşti şi, mai ales am umblat prin America. Am fost în toate locurile care-mi puteau confirma speranţa că lumea se poate schimba. La ora 5 şi 25, ora Bacăului, pe toate posturile a apărul bannerul cu textul la care visez de luni de zile : OBAMA A ÎNVINS!
E din nou America aceea pe care am iubit-o pentru westernurile ei, pentru "Un pas mic pentru mine, un pas uriaş pentru omenire!", pentru Andy Warholl, Kennedy, Marylin Monroe, Bernstein, Steinbeck, Golden Gate, Mount Rushmore. Pentru toate valorile ei, pentru felul în care ştie să renască, mereu învingătoare, care m-au entuziasmat în viaţa asta şi mi-au dat încrederea că, o dată şi o dată, va fi bine pentru fiecare fiinţă umană de pe planeta Pămînt.
Un negru l-a scos pe maimuţoiul imbecil din Casa Albă. L-au sprijint milioanele de americani de rînd pe care i-am văzut cîntînd, dansînd şi, mai ales zîmbind (ştiţi, zîmbetul ăla atitudinal, din toată fiinţa, din tot corpul, pe care numai americanii îl au) în aşteptarea noului Preşedinte.
L-am văzut şi l-am auzit pe Obama în primul lui discurs de învingător. A transmis cîteva mesaje simple, sincere, fără emfază. N-a promis răzbunări. A promis schimbarea Americii şi a lumii prin progres. A vorbit despre canniche-ul fetelor lui. Despre părinţii americanilor aflaţi în războaiele de peste mări, părinţi care nu dorm noaptea pentru că nu ştiu ce le aduce dimineaţa. A mulţumit. L-a felicitat pe concurentul lui, Mc Cain, şi a spus lucruri frumoase despre el. A fost un discurs decent, fără excese, realist, fără nici o vorbă de lemn.
A vorbit fluent, fără să ridice tonul, fără să arunce lozinci mobilizatoare.
Statele Unite - ţara tuturor posibilităţilor - face o nouă ofertă omenirii: decenţa.