Text cu bulină roşie

Oraşul în racursi după noaptea de drag cu mimosa sensitiva, pentru că eu sunt căzut pe trotuar în poziţia foetus, cum dorm copiii nimănui.
Dacă alcoolul din mine m-ar lăsa,
aş putea urî lumea, aş simţi că vine ploaia şi aş vedea furnica asta mică amuşinîndu-mi lacrimile de sub cap.
Mă aflu aşadar căzut pe trotuarul din faţa poştei centrale. Trece lume, trec maşini, trece viaţa. Mi-e cald şi mi-e frig. Sîngele meu a luat-o razna pe asfalt, se întinde spre primărie. E ca o dîră de benzină gata să ia foc.

Iar apare furnica, miroase cu două antene ceea ce iese din mine :
Sînge dulce de amant părăsit şi un curcubeu cît aura ta de zeitate nepămînteană - un amestec exploziv pe care n-ai voie să-l atingi. Nimic nu-i place furnicii din produsele fabricii de dureri.
Chiar aici în gross plan e unghia spartă de la degetul meu arătător, dar nu
zăresc tastatura la care scriu sunetele astea, semnele astea de existenţă din ce în ce mai obeză, mîinele pe care nu-l mai vreau, casa contaminată cu virusul tău de scoică lunară. Shit. Trece lumea, se zgîieşte la mine căzut pe asfalt şi întoarce capul spre vitrinele strălucitoare. Nimeni nu cheamă salvarea.

Nici nu mi-ar folosi la ceva. Glonţul otrăvitor circulă de la creier la inimă cu viteza pierderii tale,
lăsîndu-mă doar pe dinafară întreg,
condamnat pe cincizeci de ani la puşcărie grea, într-o tulpină unde nu mai încap de frumuseţea ta nemiloasă, cum stăteai pe vîrfuri în faţa aragazului în aşteptarea clocotului meu şi al cafelei.

Pînă la urmă secunda aceea s-a terminat şi uite-mă privind în ochi furnica, o furnică neconcludentă care poartă în antene ţăcănitul scurt al yalei în urma mea, uite-mă cum şterg din agendă ziua de 18 în care brusc ai crescut şi ţi-a rămas mică dragostea mea.
Uite-mă cum stau ca un nod pe asfalt, în faţa acestei furnici care-mi miroase sufletul defect, observă-mi zvîrcolirea artistică din acest spectacol care, orice ar fi, trebuie să continue, uite-mă prăbuşit pe asfalt, ochi în ochi cu insecta neagră care îmi admiră cu ironie singurătatea.
Nu mi-am vopsit pupila cu verde şi nici nu plîng. Ce se vede e iarba prinţesei care-mi creşte de-o vreme în locul sinapselor.

Text cu bulină roşie

Oraşul în racursi după noaptea de drag cu mimosa sensitiva,pentru că eu sunt căzut pe trotuar în poziţia foetus, cum dorm copiii nimănui.

Dacă alcoolul din mine m-ar lăsa,

aş putea urî lumea, aş simţi că vine ploaia şi aş vedea furnica asta mică amuşinîndu-mi lacrimile de sub cap.

Mă aflu aşadar căzut pe trotuarul din faţa poştei centrale. Trece lume, trec maşini, trece viaţa. Mi-e cald şi mi-e frig. Sîngele meu a luat-o razna pe asfalt, se întinde spre primărie. E ca o dîră de benzină gata să ia foc.

Iar apare furnica, miroase cu două antene ceea ce iese din mine :

Sînge dulce de amant părăsit şi un curcubeu cît aura ta de zeitate nepămînteană - un amestec exploziv pe care n-ai voie să-l atingi. Nimic nu-i place furnicii din produsele fabricii de dureri.

Chiar aici în gross plan e unghia spartă de la degetul meu arătător, dar nu

zăresc tastatura la care scriu sunetele astea, semnele astea de existenţă din ce în ce mai obeză, mîinele pe care nu-l mai vreau, casa contaminată cu virusul tău de scoică lunară. Shit. Trece lumea, se zgîieşte la mine căzut pe asfalt şi întoarce capul spre vitrinele strălucitoare. Nimeni nu cheamă salvarea.

Nici nu mi-ar folosi la ceva. Glonţul otrăvitor circulă de la creier la inimă cu viteza numelui tău,

lăsîndu-mă doar pe dinafară întreg,

condamnat pe cincizeci de ani la puşcărie grea, într-o tulpină unde nu mai încap de frumuseţea ta nemiloasă, cum stăteai pe vîrfuri în faţa aragazului în aşteptarea clocotului meu şi al cafelei.

Pînă la urmă secunda aceea s-a terminat şi uite-mă privind în ochi furnica, o furnică neconcludentă care poartă în antene ţăcănitul scurt al yalei în urma mea, uite-mă cum şterg din agendă ziua de 18 în care brusc ai crescut şi ţi-a rămas mică dragostea mea.

Uite-mă cum stau ca un nod pe asfalt, în faţa acestei furnici care-mi miroase sufletul defect, observă-mi zvîrcolirea artistică din acest spectacol care, orice ar fi, trebuie să continue, uite-mă prăbuşit pe asfalt, ochi în ochi cu insecta neagră care îmi admiră cu ironie singurătatea.

Nu mi-am vopsit pupila cu verde şi nici nu plîng. Ce se vede e iarba prinţesei care-mi creşte de-o vreme în locul sinapselor.

Împuşcă-mă ca pe caii bătrîni

Trage-mi un glonţ de aramă
în cap, laurianule,
atotochitorule,
fixează bine linia de ochire,
ţine-ţi respiraţia şi stăpîneşte-ţi tremurul mîinii. Să ştii
că n-o să-ţi fie uşor să dobori
fiara matură, perversă, îndrăgostită,
mereu în mişcare.
Am mai fost în cătare. Păsăroi m-au vînat,
mai ales,cu ciocuri mai ascuţite ca glonţul..

Sunt pustiit, dar greu de ucis,
sfidător ca un chiparos verde şi veşnic,
încă stau în picioare.
Mai pot înfrunta glonţul şi ciocul de Păsăroi,uraganele vremii
şi secundarele ei de neoprit.
.
Dar tu eşti vînător liber,eşti performant,
cu permisul la zi .
Ai dreptul să-mi pui pe frunte crucea roşie din centrul lunetei
şi, cum stai pitit după neştiute planete,
să-mi slobozi fulgerul în tîmplă, în ochi, în moalele capului.

N-am scăpare de tine, laurianule, aşa cum n-am scăpare de Păsăroi.
Aştept clipa
să-mi explodeze sinapsele,
să plutească în aerul de martie,
apoi să cadă pe firele de iarbă proaspătă,
pe acoperişuri şi pe largi pălării de doamne fatale şi desuete.
Să se contopească într-un final cu piatra, să o învie,
să o fecundeze, să se audă departe cîntecul ei de plăcere,
să se facă beton.

Atotochitorule, apasă pe trăgaci să nu mai sufăr.

Viaţa de dincolo

Nu m-am grăbit să mă nasc,

dar uite, păsăroiule,

cum mă grăbesc spre moarte

tocmai acum, cînd mărul înjumătăţit

pare să fie întreg.

Nu m-au făcut mai bun

nici laudele, nici huiduiala mulţimii. Nici

sîmbăta, cînd vii să mă faci fericit, păsăroiule, să furi piatra din zid, cum fur eu

secunda de dragoste, nu mă simt mai mult decît un tomberon plin

în aşteptarea camionului de gunoi.

Dragoste pe furate de cînd m-am trezit, un roman interbelic.

Viaţă adevărată pe furate, necuvenit, ilegal. O moleculă de viaţă braconată, mai mult decît eternitatea asta second hand care-mi deschide politicoasă, perfidă,

portiera

şi mă invită în limuzina de lux unde nu-i nimeni.

Nu suferă zidul, nu plînge după piatra pe care i-o smulg din structură ca să se vadă

nimicul de dincolo. Eventual nimicul de mine.

Adică eu, îngenuncheat, cu gîtul spre lună, urlînd

ca un cîine în lanţ,

într-o noapte oarecare dinaintea sfîrşitului.

Ultimul fum

Să vină îngerul repede.

Să-şi reazeme zborul de tîmpla mea

şi eu să-i cad în genunchi, să-i pup vîrful de aripă.

Sugrumă-mă, îngere,

strînge-ţi aripa în jurul gîtului meu

şi fă să ţîşnească

sîngele din carotidă,

căci nu-s eu inventatorul roţii,

nici al iubirii

şi

nici al morţii,

de aia n-am primit marele premiu, de aia-s sărac,

şi de mult e demult,

împărţitul cu lumea s-a terminat.

Mi-a rămas doar briceagul

cu lamă de aur

pe care, îngere,

ţi-l fac cadou.

Nu trebuie decît să-l înfingi acolo unde

nimeni n-are curajul.