M-a tras LiaLia tare de urechi cu postul ei de azi de pe http://liarebelyell.blogspot.com/2009/04/eroii-mei !!!
Repede i-am trimis commentul ăsta:
M-ai făcut să-mi fie ruşine rău că n-am consemnat şi eu ştirea asta, deşi, poate că am fost printre primii români care-au aflat că Mircea Tudor şi teamul lui au luat Marele Premiu. Un prieten vechi din Lausanne mi-a trimis-o pe mail, felicitindu-mă, chiar în ziua decernării, pe 7 aprilie. M-au trecut fiori de emoţie pe care nu i-am mai simţit din 1975, de la isprava Nadiei de la Montreal. Şi, oare trebuie s-o spun? mi-au dat şi lacrimile. Tot aşa mi s-au umezit ochii de multe ori în viaţa mea prea lungă: la 19 iulie 1968, cînd Amstrong a păşit pe lună, la 15 noiembrie 1987, martor la revolta din Brasov, sau în decembrie 89. Apoi, în 90, la Trieste, în prima mea ieşire peste graniţă. La multe filme şi la multe spectacole, la patinaj artistic, dar şi pe dealul Goanţa din Comăneşti de frumuseţea paisajului sau în Suisse de frumuseţea oamenilor şi a locurilor. Şi la Minsk 1993 cînd dansatorii din Bacău au luat premiul cel mare într-un concurs de 80 de ansambluri din toată lumea. Şi încă de o mie de ori, motivat, emoţionat, siderat de importanţa momentului sau de profunda lui fumuseţe. De speranţa că fiecare din aceste momente ar fi putut fi o cotitură pe drumul cel bun.
Elveţianului i-am mulţumit şi i-am scris că n-am nici un merit în marea performanţă a prietenului tău.
M-am gîndit că-i desuet să mai scriu, fie şi pe blog, despre succese de-ale compatrioţilor noştri acum, cînd e vremea catastrofelor.
Dar uite că acum mi-e ruşine de gîndul ăsta. Mai sunt oameni care se bucură.
Bucuraţi-vă şi de postul ăsta:http://varanus-varanus.blogspot.com/2008/07/unde-ne-sunt-vistorii.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu