luni, iunie 30, 2008

TOTUL DE VÂNZARE


Aud chiar acum la teveul meu fără imagine că nici un fotbalist român nu face mai mult de 3 (trei)!!! milioane de euro. Numai atât???
Şi eu, cîte parale fac? Dar Vasile, cu tot cu calul lui? Dar fotograful Romeo, cu muzeul lui (unic în România) de aparatură foto? Cît face doctorul care aduce copii pe lume, cît face arhitectul care proiectează case, cît face profesorul care pregăteşte viitorul, cît face omul care inventează motorul cu apă? Cît daţi pe Cărtărescu, pe Pintilie, pe Beligan, pe Herlea? Mai mult decît pe Dică? Mai mult decît pe Mutu?
Alo, miliardarii lu peşte, pe melcul ăsta, nu vi-l dau nici pentru o mie de miliarde. Nu-l puteţi avea, că-i al meu. În grădina mea. Cumpăraţi cartierul, oraşul, ţara, dar melcul nu vi-l dau.

MIROS CU PĂR LA PURTATOR


Multă lume anapoda! Auzi să creşti dihorul în casă, ba să-l mai iei şi-n pat să-ţi ţină companie!
Dacă nu s-ar căuta, n-ar exista ofertă!

sâmbătă, iunie 28, 2008

CONTRAŞTIRE

17:47 Italia: Un roman a predat carabinierilor un portofel plin cu bani
Un roman de 40 de ani a gasit un portofel burdusit cu bani si l-a predat imediat unor carabinieri, scrie Realitatea TV care citeaza un ziar local din provincia Ancona (Italia).

Off record:
- Bă, cum dracu facem să ne mai spălăm imaginea, că m-am săturat de cât ne-njură macaronarii ăştia! Ba că suntem cei mai hoţi, ba că leneşi, ba că trăim din cerşit...
- Şi după bou ăla de Mailat ne-a mai ieşit şi că suntem criminali...
- Ce mai, frate, de-acu ne ia şi amprentele!
- Bă, io am o idee! Ia scoate fiecare câte-o sută de euro! Ia puneţi-le ici, în portofelul ăsta! Ia, cât s-a făcut? O mie, bun!
- Şi-acu, fiţi atenţi aici: Io-l pun sub banca asta şi plecăm. Costică, tu stai cu ochii pe el, să nu-l şutească alţii. Când trece un italian, te repezi de iei portofelu, îl deschizi, să vadă că e bani în el. Dai fuga la poliţie şi declari că l-ai găsit şi-l predai acolo la secţie. Să vezi cum pune botu ziariştii!
Pe prima pagină ieşim mîine, băieţi! Românaşii e cinstiţi!
Facem şi noi ceva pentru ţărişoara noastră...

vineri, iunie 27, 2008

Strada Eforie / Bucuresti, Europa (3)






In centrul mizeriei romanesti.

Comentati!!!

Strada Eforie / Bucuresti, Europa (2)




HOMELESS

Constantin Barbu

Marian Bilea

Aurel Radu

Strada Eforie, Bucuresti, Europa (1)




V-am promis poze colorate de pe strada Eforie. Nu incape toata mizeria aici, asa ca vor fi mai multe posturi.


Acolo am stat de vorba cu domnii:

- Constantin Barbu, de 33 de ani, care locuieste pe strada cu sotia (zice ca lucreaza la piata) si cu fetita lui in virsta de 7 ani.

- Marian Bilea, care lucreaza la ADP si are doi copii de 8 si respectiv 5 ani. Cel de opt ani este elev si a luat premiu la scoala.

- Aurel Radu, de 26 de ani, bolnav de diabet, lucreaza de ADP si are o fetita de trei ani.


Ii puteti cunoaste din foto de pe postul urmator.

joi, iunie 26, 2008

Domnului Vanghelie, cu dragoste de ţigan

În Capitala României, pe strada Eforie, vizavi de Poliţia Municipiului Bucureşti şi fix în faţa Primăriei lui Vanghelie, cam de două luni şi-au făcut sălaş direct pe trotuar vreo cincisprezece de ţigani.
La început a fost doar o mamă colorată cu vreo trei copilaşi. Cu timpul, gaşca s-a mărit. Locuiesc acolo, pe cartoane, acoperiţi cu plastice, dar dorm pe relaxe şi sunt bine îmbrăcaţi. Beau cafea şi fumează toată ziulica, iar seara, pînă după miezul nopţii, foşgăie în semiintunericul străzii europene,
sub ochii miloşi ai poliţiştilor.
Bidonville-ul este garnisit cu anunţuri scrise agramat, din care se înţelege că protestatarii vor case, altfel le e încălcate drepturili omulu. Azi a apărut un banner, mai mare, roşu, din care zîmbeşte Vanghelie. Textul este următorul: NOI TE IUBIM PENTRU CĂ ŢIE ÎŢI PASĂ!
Realesul vede panarama zilnic, dacă vine la birou. Dar nu-i pasă de declaraţiile de amor ale confraţilor săi etnici. În schimb, nici de faţa sectorului de care răspunde, nu-l doare-n cot.
Mîine fac şi niscai poze.

marți, iunie 24, 2008

POEM DE SÂNZIENE (2003)


Empty folder

Mereu am luat în seamă vorbele, mai mult decît

Premiza unui poem care nu putea fi altceva decît
Dragostea la vreme de viaţă,
Deasupra publicului larg,deasupra pibului pe cap de locuitor,
Deasupra megabiţilor şi a megabitelor.
Departe de orice distanţe,ba chiar
în stamine,în pistil,în miezul esenţei.
Aici scriam şi trăiam.

În sămînţă.

Pîlpîia displayul ca acum, ca o flăcăruie albastră, şi-mi cerea să salvez.

Ce să salvez ? – întrebam, şi el îmi pleznea naivitatea peste bot
cu un sec
cannot be connected, dîndu-mi de înţeles că trebuie să-mi pun ochelarii de aur, că am îmbătrînit prea mult ca să mai fiu poet,ca să apăs incandescentul insert pentru
Supernova, ultima vedetă din spectacolul meu.
Salvam propria imagine, eu cu minele meu în aşternuturi curate, într-o cameră fără muşte, iubindu-mă năpraznic pe mine în absenţa prinţesei, ca pe o creatură dumnezeiască, de exemplu ca pe cîinele meu, ca pe caisul energic, în fine, ca pe tot ce există şi creşte, ca pe un cîntec scornit.

Ea n-a părăsit nici o clipă această clădire.
După orice cuvînt, urmează şi acum numele ei.
Repede îl salvez ţintind lacrima fix pe clapa pe care scrie
enter cu negru.
Pe cine interesează ce fac eu, un simplu cetăţean,
noaptea
în camera asta albă, fără muşte, cînd mă joc cu existenţa mea ?

A verry wrong ideea

În timp ce eram la volan, neavând altceva mai bun de făcut întrucât drumul era drept şi fierbinte, m-am gândit să creez un banc. Doar şi eu fac parte din popor, sunt destul de anonim şi, uneori, cam spontan.
Iată-l:
Întrebare: De ce li se spune fanilor echipei noastre naţionale "SUPORTERI" ?
Răspuns: Pentru că o suportă!
N-aţi râs? Nici eu.

In fotos: doi simpatizanţi ai echipei naţionale piţurciene, care au suportat la greu trăscău după
eliminarea băieţilor noştri din CE.

Dacă sunteţi suficient de atenţi, veţi observa
că ochii lor exprimă strigătul de victorie
caracteristic românilor:
FRAŢILOR, AM ÎNFRÂNT!!!

vineri, iunie 20, 2008

Fetele din Bacău

Mare tamtam a făcut pe bloguri povestea Roxanei, cum a stat ea la un hotel de curve in Bacau si, dupa ce a postat experienta, toata lumea o intreabă de ce-s aşa de căutate fetele din urbea lui Bacovia.
Iată cîteva posibile explicaţii:
1. S-au născut într-un loc unde amurgurile sunt violete si ploile sunt lungi, plictisitoare ca şi sicriele care-s din plumb. Dar răsăriturile sunt mereu altfel, îţi iau ochii.
2. Mamele acestor fete erau, acu 20-30 de ani, cochete, deştepte, zîmbeau, mergeau la spectacole, ieşeau pe strasse, se distrau, faceau dragoste, n-aveau ifose, ştiau sa mîngîie suflete de bărbaţi, erau arzoaice, aveau unghiile îngrijite, miroseau a indruşaim şi levănţică, dar nici Chanelul nu era ocolit.
3. Fetele au moştenit dragostea de viaţă, firescul, tandreţea, isteţimea şi acel savoir vivre al mamelor lor. Şi al taţilor, că şi ei ştiau să trăiască.
4. Le-au crescut sînii şi picioarele mai mult ca altor fete din alte oraşe. Poate că de la Cernobîl li se trage, dar nu-i rău de loc.
5. Ştiu să se-mbrace, merg elegant, sunt cochete, calcă cu graţie şi ţin capul uşor aplecat, a preocupare.
6. Au ochi imenşi, vii, şi-n dosul lor, băbaţii bănuiesc gînduri şi vise colcăind.
7. De mici, urmează şcoli de dans, de dicţie, de canto, de bune maniere, ca să ajungă în topuri. Şcoli de seducţie.
...Sunt date dracului fetele din Bacău. În primăvară, m-au vizitat trei prieteni din Elveţia. I-am cazat la hotelul Moldova. Într-o seară, i-am invitat la o plimbare, pe bulevard, pînă la Policlinică.
Înapoi, au cerut un taxi.
Aţi obosit? - i-am întrebat.
Nu, dar aşa ceva n-am mai văzut. Ce-i aici, în Bacău? Defilare de modă? Din cinci fete, trei sunt manechine. Aşa-i mereu, sau ai organizat tu parada asta de frumuseţe pentru noi?
Îi dureau gîturile de întors privirea după băcăuance.

Îmi scriu mereu şi-mi zic mersi. Vor să se însoare cu fete din Bacău. Unul s-a însurat cu o Angela după două săptămîni. Ceilalţi doi au şi ei pereche: Irina, ingineră la Avioane, şi Clara, educatoare.
N-am nici un amestec, habar n-am cum le-au cunoscut.


Astea-s fetele de aici. Bacău- pepinieră de femei superbe.

Sănătoşii bolnavi




Nesimţitul are cîteva calităţi care-l impun în ochii proştilor. Impertinenţa, neruşinarea, tupeul au efect paralizant. De cînd e lumea, obraznicul mănîncă praznicul. Lui nu-i pasă unde şi cînd, cu cine şi ce şi cum vorbeşte. El nu are nevoie de răspunsuri, căci e atoateştiutor şi de aceea, nu-şi pune niciodată întrebări. Egoist pînă la moarte, nu-i pasă de ceilalţi şi de părerea lor. Ia pe oricine peste picior, batjocoreşte orice cu ironii de prost gust, e isteric şi strident. De la mamă la Dumnezeu, pentru Nesimţit nimic nu este atît de sfînt ca să merite să fie respectat. El scuipă, gîrîie, hrăpcheşte, hohoteşte, se scarpină-n cap, la subţiori, în fund. Are opinii personale despre orice. Rage, nu vorbeşte. Nu citeşte cărţi, le dispreţuieşte. Maică-sa acoperea cu ele borcanele cu murături, iar murăturile erau întotdeauna acre şi sărate. Ce dracu’ să-ţi placă la o carte? Cărţile sînt scrise de imbecili ca să dea de lucru fabricilor de hîrtie. E convins că hîrtia de scris e un deşeu rezultat din procesul de producţie al hîrtiei igienice. Nesimţitul are nenumărate feţe, toate enervante, nu se deosebeşte de semenii lui prin rasă, sex, religie, vîrstă sau culoare politică şi e lipsit total de noţiunea valorii.
Exemplarele pot fi văzute peste tot. Pe şosele, în Parlament, la televizor, ce mai, peste tot.
Unul din exemplare traversa strada ieri, fără să-l doară în fundul pijamalei. Lumea îl ignora, aşa cum e preferabil cînd dai peste un nebun. Dar el este doar nesimţit. Ca toţi pacienţii Spitalului Judeţean care se tămăduiesc pe banii noştri şi care ies la cumpărături în haine de bolnavi, contribuind la înfrumuseţarea peisajului urban al municipiului european de pe E85.

joi, iunie 19, 2008

Înainte de a fi bun român, trebuie să fii bun la ceva
















Cu asta îşi încheie CTP editorialul de azi, consacrat, fireşte, eroilor de la Berna care au scoborît ieri cu hîrzobul din ceruri, pe betonul din Otopeni.
Înainte de a fi bun român, trebuie să fii bun la ceva, îmi pare o vorbă chiar mai plină de sevă semantică decît celebra And so, my fellow Americans, ask not what your country can do for you; ask what you can do for your country, rostită de John F. Kennedy la declanşarea războiului din Vietnam. Mai ales pentru vedetele de doi bani care, chipurile, reprezintă esenţe valorice ale neamului.
În toate domeniile.

Să ne gândim cum ar arăta România noastră dacă fiecare dintre noi s-ar întreba dimineaţa:
La ce sunt bun?

miercuri, iunie 18, 2008

Cum se rezolvă poluarea fonică pe strada VIITORULUI




Într-un cartier, anume Şerbăneşti, din Bacău (ORAŞ EUROPEAN), s-a reperat o stradă care era din glod şi acum e din beton. Strada se numeşte VIITORULUI şi duce direct la cimirirul cartierului.

By the way. Lucrarea - vreo patru sute de metri de drum - a durat cam trei ani. Acu e bine şi frumos. Ştim că canalizarea la noi e pe centrul străzii, aşa cum e căcatul în România, că aici central tre să fie căcatul. Doar că capacili de la canalizare care de regulă se fură, face zgomot cînd trece maşinili peste ele. Ca clopotul scurt la beserică.

Ce s-a gândit cetătenii care locuiesc pe strada respectivă, scoşi din pepeni la fiecare trecere de maşină peste capacul de canal? Inventivi, ţiganii care stau în bordeiul de lîngă capacul care zdrăngăne, au găsit o soluţie genială care să nu le mai deranjeze simţirili cînd doarme ei. Au plantat nişte ramuri frunzoase în găurili din capac şi le-au ancorat cu sîrme de fier beton.

La vederea obstacolului, şoferii nu mai calca pe capac, îl ocolesc în mod dibaci, şi, automat, nu mai derajează rapandulele care dorm sau ascultî pe Ipod manele. Mai eficient decît orice semn de circulaţie.

Dacă oricine pooate face ce vrea în Românica, eu, care am casa pe E 85 - A2, pun mîine o barieră în dreptul porţii mele. 1 leu cine vrea să treacă. Nica toată.

Şi intru în Top 300 anul viitor, dacă am în vedere traficul.

PS: Toate agramatismele fac parte din context, avînd în vedere subiectul. Evitaţi-mă.

marți, iunie 17, 2008

România - trei culori cunosc

Din ce în ce mai multe maşini cu tricolorul fluturând. Drapelul naţional, vreau să zic.
Am fost primul cetăţean care şi-a montat catarg la poartă şi a înălţat steagul ţării în oraş, pe Calea Romanului, adică pe E85, drumul european care leagă Grecia de Nordul Europei. Drumul pe care veneau turcii de se bătea Ştefan cu ei. Apoi polonezii, ruşii, nemţii, toate armatele au trecut pe drumul din faţa casei mele.
Să revin. Lumea se uita nedumerită, unii au crezut că s-a mutat o instituţie la 118, alţii ziceau: comunistu dracului...
În Elveţia sau Austria nimănui nu-i trecea prin cap să pună că sunt comunişti cei care au la fereastră steaguri naţionale.
Prin 2000, când a ieşit iar Iliescu preşedinte, l-am dat jos.
A rămas doar catargul, ca un copac fără ramuri.
Acu, văd că lumea arborează roş galben albastru şi pe maşini, şi tuturor li se pare firesc.
...Cum ziceam: ceva, totuşi s-a schimbat în România.

duminică, iunie 15, 2008

Aţi votat gogoriţa

Every day îmi confirmă că nu pot fi un învingător. Dacă aveam drept de vot în Bucureşti, l-aş fi votat pe Blaga, conştient că Oprescu are mai multe şanse.
L-aş fi ştampilat pe buldog uite-aşa, fie şi pentru că e ardelean.
Ar fi pierdut, şi eu odată cu el.
În ţara asta mereu cîştigă şmecheria, mitocănia şi gogoriţa.
În engleză, gogoriţa are trei semnificaţii:
1. bugbear
2. bugaboo
3. bogy(man
Eu văd gogoriţa ca pe un mic animal. Dacă-i dai atenţie, gogoriţa se umflă, îţi acoperă ochii şi te învîrteşte pînă aameţeşti şi eşti numai bun de mursecat.
Mie nu-mi place să fiu mursecat.
Oprescu e specialist în producţia de gogoriţe.
O fi şi Blaga. Dar el e ardelean. Gogoriţele lui sunt altfel, dacă există.

sâmbătă, iunie 14, 2008

Finest selection

Iar muşcă pisica asta verde şi hămesită din mine de parcă aş fi o piersică zemoasă cu pieliţa fragedă şi crocantă ca un abajur răscopt. Uite la ea cum se repede şi înşfacă bucăţele mici din omoplat! Şi din ţeastă smulge porţiunea în care viaţa de până acum a pus grijulie la păstrare straturi groase de grăsime, ca la şinpei. Stai mâţo, lasă-mi anii de pensie în pace, am şi eu un program, mi-am făcut nişte planuri, chiar dacă-ţi par aerian şi neajutorat. Doar n-oi fi porumbiţa aia aurie pe care-ai înhăţat-o ieri din corcoduşul de la poartă, tocmai când visa la frumosul ei plecat cu treburi în Guatemala. I-ai rupt gâtul după ce-ai prins-o de sub axila stângă şi, cu tot cu vise, ai sfâşiat-o, nici n-ai băgat de seamă că începuse să plouă. Ai tăvălit-o prin balta de sânge până-ai scăpat de pene şi-ai ajuns la inima ei pe care-ai smuls-o şi-ai mursecat-o ca pe un pui de şoarece. Mă uitam la tine de la geam, din lucarnă, era prea târziu şi eram prea departe ca să mai pot face ceva. Te-am văzut cum te lingeai pe bot şi-n urma ta rămăsese un boţ însângerat şi te-ai retras sub streaşină şi ţi-ai curăţat blana cu tot timpul din lume.


Asta era ieri. Azi, cum a dat soarele – încă dormeam – ţi-am simţit muşcătura de fiară înfometată…Nici nu m-adurut. M-a mirat doar. Se scurge carnea de pe mine de mirare.

Numai tu şi eu ştim cine eşti. Acum am să-ţi spun numele, să te ştie toţi: pisica Vanada, m-a muşcat de creier, pisica Vanada. Feriţi-vă!

HAI ROMÂNIA

Hai că mă simt patriot mai mult după ce echipa noastră a mai făcut un egal de la egal cu macarones. Mai patriot decît m-am rîs singur în maşină că ne-am apucat să lansăm satelitul GOLIAT(H) în spaţiu. De 10 pe 10 cm. Un obiect mare, exact cît opt pachete
de Kent lung. Am rîs aşa de tare, încît n-am auzit cum cîrîie detectorul de radar şi m-a costat aproape 100 de euro şi trei puncte. Dar miliţianul de la Scorţeni era simpatic, după ce am semnat procesul verbal a zis hai România şi m-a salutat.
Performaţa românească: egali cu marii campioni.
La fotbal cu Franţa şi Italia, la sateliţi cu americanii. Bravo nouă! Halal naţiune! Dar cu portocalele, e jale. Pe blogul lui, Tiberiu a postat azi un banc fabulos. Unii se prind a doua zi, după ce-şi refac sinapsele arse.

“Antrenorul Olandei isi anunta jucatorii ca vor juca contra Romaniei. Nimeni n-are chef, si la un moment dat portarul Van der Saar zice : - Baieti, uite ce zic, joc eu singur contra Romaniei, si voi mergeti intr-un club, OK?” Toti sunt de acord. La un moment dat, băieţii aprind TV-ul si ce vad: 1-0 pentru Olanda, gol Van der Saar in minutul 5! Toti veseli, sting TV-ul si iar se pun pe baute… La capatul celor 90 de minute aprind din nou televizorul si… “Romania 1 - Olanda 1, gol Mutu, minutul 89.” Fuga toti la stadion si la vestiare il gasesc pe Van der Saar, disperat, cu capul in maini… - Ce s-a intamplat, mai Van der Saar? - Baieti, imi pare sincer rau, dar am fost eliminat in minutul 6…”.

miercuri, iunie 11, 2008

AMINTIRI PENTRU SECURITATE DESPRE REGELE MIHAI I


Uite că-mi pare rău că amicul meu Tiberiu Lovin - http://www.reportervirtual.ro/ - n-a fost nominalizat la premiile Freedom House - ediţia 2008. Uite că am fost trist. Reportajul despre Regele Mihai era chiar bun.
Mai ales că mi-a amintit că în 1991, pe cînd monarhiei îi fusese refuzat accesul în România, l-am întîlnit pe Majestatea Sa la Versoix. Ansamblul folcloric al Casei de cultură din Bacău făcea un spectacol acolo, la invitaţia Primăriei din localitate, iar Mihai I a ţinut să-l vadă şi să-i cunoască pe primii artişti români care călcau în mica aşezare din coasta Genevei.



SURSA CRINUL INFORMEAZĂ


În decembrie 1990 am fost invitat în Elveţia de doamna Argelia Lederman, cu scopul de a aranja un turneu folcloric pentru un ansamblu din Bacău. Am plecat cu un tren de noapte la Bucureşti, urmînd ca dimineaţa să urc în avionul spre Zurich.

În compartimentul meu, au apărut, cu trei secunde înainte de plecarea trenului, şefii proaspăt înfiinţatului S.R.I. judeţean. Se duceau şi ei, întîmplător, în Capitală, la o instruire. Au fost extrem de prietenoşi, au scos o sticlă de vin şi am discutat tot drumul despre ce treburi aveam în Ţara Cantoanelor. Au insistat să le spun dacă voi organiza un spectacol şi la Versoix. M-au rugat să le spun la întoarcere ce-am făcut pe-acolo, cu cine m-am întîlnit şi ce-am discutat. Cînd am ajuns la Bucureşti, m-au ajutat, ducîndu-mi bagajele pînă la un hotel, în apropierea Gării de Nord.

A doua zi eram la Lausanne. Argelia îmi pregătise un program minuţios de întrevederi à la suisse cu tot felul de primari elveţieni pentru ca turneul din vara ce va să vină să fie un mare succes. Acel prim voiaj în ţara cea mai avansată a Europei a fost un vis. Nici acum, după atîţia ani, nu pot să cred că ţara aceea există aievea, deşi, între timp, am mai fost acolo de nu ştiu cîte ori. De fiecare dată, alt vis.

La întoarcerea în Bacău, tot întîmplător, am dat nas în nas cu unul dintre cei doi colonei cu care călătorisem spre Bucureşti. M-a rugat să trec pe la „ei”. Nu m-am dus. M-am făcut că uit.

Turneul ansamblului folcloric băcăuan a avut loc în vara următoare (1991) şi a fost un triumf. Publicul a fost încîntat, ziarele elveţiene au remarcat prezenţa primilor români în costume naţionale, artiştii noştri şi-au cumpărat televizoare color şi au primit o grămadă de cadouri. La Versoix, fostul rege al României i-a felicitat pe solişti şi pe dansatori şi a ciocnit un pahar cu vin cu ei. Din cărţile de istorie de la şcoală, ştiam că Mihai I fusese alungat din ţară pentru că asuprea poporul. Fuseserăm învăţaţi că plecase pe furiş cu un tren plin cu aur şi bogăţii, şi-l vedeam acum ca pe un om modest, civilizat, căruia îi străluceau lacrimile în timpul spectacolului românesc.

Regele a stat cu mine, cu directorul Vasile Iacob şi cu solistul Constantin Nadoleanu la masă, am ciocnit cîte un păhărel de vin de Murfatlar adus de noi, cu multe peripeţii, din ţară. Ne-a făcut, tuturor, inclusiv şoferului nostru - antimonarhist convins pînă atunci -, impresia că ne aflăm în faţa unei personalităţi tulburătoare, cu o statură spirituală impunătoare şi cu o privire realistă asupra propriei posturi din perspectiva istoriei. Ne-a spus atunci că, în România, după ce timp de aproape 50 de ani, ideea de monarhie a fost terfelită în fel şi chip, generaţiile care s-au născut nu au cum fi convinse că există alternativă viabilă la republică. Bon, bref.

Euforia succesului a ţinut vreo două săptămîni de la întoarcerea în Bacău, pînă cînd, un telefon cu ton implorativ-imperativ îmi solicita prezenţa la înfricoşătorul sediu al fostei Securităţi. Să le spun ce-a fost, ce-a zis Regele, ce-au gîndit oamenii noştri, care-i treaba: Mihai vrea sau nu să fie iar rege în România?

Cum, la ora aceea, lucram şi la cotidianul PUR ŞI SIMPLU, am redactat repede o notă informativă, imaginîndu-mi cum ar fi relatat – cu vorbele lui - un informator sadea întîlnirea cu Suveranul. A apărut în ediţia din 4 iulie 1991 a ziarului, sub ironica semnătură „Crinul”.

Niciodată după aceea, secretoşii nu m-au mai contactat. Sau, dracu’ ştie!...Oricum EI sunt peste tot.

NOTĂ INFORMATIVĂ

Subsemnatul sursă Crinul am făcut parte din colectivul artistic format din Ansamblul Bistriţa din Bacău care în perioada 27 mai – 15 iunie 1991 s-a deplasat în Elveţia la invitaţia primăriei din Versoix – Geneva ca să susţină practic spectacole folclorice în mai multe localităţi. Deplasarea s-a efectuat cu autobuzul ROMAN DIESEL cu numărul 31 BC 901 de producţie românească. El a fost vopsit special pentru acest drum în alb cu dungi roşii. Cînd l-a văzut vopsit mai mulţi cetăţeni din spatele Casei de cultură s-a mirat zicînd că nu ajunge nici pînă la Cluj. Dar produsul respectiv a industriei noastre ne-a transportat dus-întors pe mai bine de 5000 de km fără a se defecta în mod major. Şi am mai şi dormit în el fără să ne fie rău sau pe iarbă prin parcări. Spectacolele a avut succes peste tot şi au fost apreciate pozitiv pe diferite mijloace masmedia.

Revin la subiectul prezentei note şi raportez. S-a dat peste 20 de spectacole în Elveţia şi unu a fost organizat în localitatea Versoix unde îşi are domiciliul actual Mihai de Hohenzollern. Mesagerii folclorului nostru românesc s-au reprodus într-un loc amenajat special în centrul satului respectiv. Aici era o scenă, bănci, şi mese pentru spectatori, precum şi copertină din plastic. Era ocazia sărbătoririi de către aşezarea respectivă a 700 de ani de la întemeierea Confederaţiei Helvetice.

Permiteţi să menţionez că în Elveţia nu e nici o ordine în acest sens al sărbătorii naţionale. Fiecare sat sau oraş îşi alege orice zi din an după bunu lui plac pentru a organiza spectacolul festiv sau manifestarea omagială respectivă. Ei nemaiavînd nici un război şi respectiv nici o revoluţie de peste 600 de ani mai precis de la 1602 nu există nici consenxul naţional în direcţia fixării unei date anume pentru marcarea evenimentului.

La Versoix faptele au fost următoarele după cum urmează. noi ne agitam ca să pregătim cît mai bine spectacolul respectiv pe care urma să-l prezentăm ca invitaţi de onoare, iar gazdele noastre tocmai ne-a dat bonurile pentru masă. A apărut primarul localităţii şi ne-a zis că la spectacol vine şi Ecscelenţa sa Regele Mihai de Hohenzollern. Acest anunţ l-a făcut deodată fără nici un fel de pregătire. Nu am simţit în vorbele lui nici frică sau altceva a fost normal. La aflarea veştii că vine regele unii dintre noi a fost emoţionaţi. Pun asta pe seama politeţii specific româneşti care omu se pacientează dacă audă de rege sau de altceva. Ecs-Regele a apărut cu vreun sfert de oră înainte de spectacol, împreună cu una din fiice numita Margareta fără suită fără maşină şi fără alţi însoţitori. El era îmbrăcat într-un sacou grej adică şi gri şi bej cam mototolit avea pantaloni negri cămaşă albă cu cravată neagră subţire şi cu nod mic. În picioare avea nişte pantofi care părea purtaţi de multe ori. Avea riduri pe faţă şi cearcăne adînci la ochi. Prinţesa purta un taior alb nu prea modern şi nu vorbea româneşte da am auzit că înţelege perfect limba noastră. Nu am remarcat ca vreunul din cei doi să poarte vreun obiect metalic ( pistol sau respectiv cuţit) pentru apărare.

Mihai de Hohenzollern s-a interesat cum a fost călătoria cîţi sîntem în grup şi de ce nu sunt toţi îmbrăcaţi în costume populare. Atunci el s-a uitat direct la mine. Domnu Val ia esplicat că însoţitorii artiştilor reprezintă partea administrativă a grupului. Un ziarist care însoţea grupul nostru i-a solicitat pe loc un interviu dar domnul rege a refuzat cu pretestul că nu poate şti cît de „independentă” este gazeta respectivă şi că respectiv s-a săturat ca răspunsurile sincere pe care le-a dat unor ziarişti români să-i tot fie răstălmăcite aşa a zis. Aşa că nu mai doreşte.

A mai făcut afirmaţia că nu-l interesează fostele lui proprietăţi din România – am înţeles că nici nu erau ale sale da erau ale Casei Regale care în fapt reprezenta statul aşa a spus. A mai spus şi că nu este convins că monarhia ar mai putea avea vreun viitor respectiv în ţara noastră. Dar nu părea să fie sigur pe ce zice. Conducătorul grupului nostru a replicat pe un ton politicos că deşi în grup nu există adepţi ai regalităţii ne simţim totuşi onoraţi de prezenţa sa la această manifestare a flocorului românesc.

Fostul nostru rege a apreciat sinceritatea la ce s-a spus mai sus. În discuţiile ce au urmat nu a mai abordat în nici un fel probleme referitoare la situaţia internă sau externă a României. Dimpotrivă, atît în timpul cît şi după terminarea spectacolului (la care s-a manifestat aplaudînd cu destulă tragere de inimă şi a şi plins), fostul rege s-a interesat numai de costumele artiştilor, de condiţiile în care locuim în Elveţia şi respectiv de provenienţa din ce zone provine piesele muzicale. Solistul Nadoleanu la lămurit şi Regele nu a mai vrut un alt păhărel de Murfatlar. Unele cîntece le ştia şi le-a căntat şi el cu cuvinte. Pe altele şi le amintea dar pe unele nu le mai auzise niciodată.

Menţionez că nu vorbeşte atît de stricat şi greoi româneşte cum credeam respectiv mă aşteptam. Respectivul are o faţă de om serios şi se vede la el o anumită răceală dar însă tot a ţinut să zică după spectacol cîteva cuvinte membrilor grupului nostru să dea mîna cu ei şi chiar a fost de acord să se fotografieze în mijlocul nostru. Pozele urmează a ne fi trimise deoarece n-a fost gata pînă la plecarea spre patrie.

Vreau să remarc faptul că în drum spre Elveţia doi cetăţeni care îl urau pe rege de la şcoală din cadrul colectivului nostru oameni de bine au zic că dacă o să se întîlnească cu regele au scopul de a-l sugruma sau respectiv de a-i sparge măcar capul. Permiteţi să citez din memorie, textual: Undi nu dă dumnezeu sî pun io mina pi el sî-i ard vreo douî şi după aia sî-l strîng di gît cu mîinile meli cruşea mamii lui di bîlbîit cî di la el ni sî tragi toati belelili. C-o plecat cu trenurili plini di aur şî bogăţîi. Comuniştii o fost prea domni şî proşti di buni cî nu l-o-npuşcat şî acuma aveam şî noi liniştea noastrî.

Aceşti români curaţi şi cinstiţi după ce l-a văzut de aproape l-a auzit cum vorbea şi au dat un noroc tovărăşeşte cu Măria-sa şi-au schimbat toată părerea de rău pe care o avea. Respectiv ei a zis că parcă i-a corentat cînd l-au atins pe rege şi că deodată le-a apărut că e un om ca toţi oamenii. Şoferul nostru nea Vasile care prin Austria arăta la toată lumea ştanga cu care o să-i dea la cap fostului monarc a spus uite ce înseamnă băi frate să vorbeşti fără să cunoşti persoana omoram omu’ digeaba paştele măsii de comuniştii dracului.

După ce s-a pozat cu întreg colectivul din care lipsea doar redactorul şef al gazetei „Pur şi simplu”, absent de la această întîlnire fiindcă lua un interviu numitului Dumitru Mazilu la Geneva, Mihai de Hohenzollern a spus la revedere pe româneşte şi a plecat tot numai cu fiica lui respectiv Margareta care a avut un rol decorativ respectiv nevorbind mai nimic şi tot pe jos.

Înainte de plecare primarul din Versoix i-a mulţumit că i-a făcut onoarea să participe la serbare iar noi am dat din cap toţi. Acelaşi primar ne-a spus după aia în timpul mesei că în Versoix mai locuiesc încă doi ex-regi dar nu-mi amintesc din ce ţări cred că Bulgaria şi Serbia. Al nostru e cel mai sărac dintre toţi regii din Elveţia. Respectiv el e atît de sărac încît îşi îngrijeşte singur grădina, face cumpărături ca orice om obişnuit la magazinul cu produse mai ieftine Migros şi n-are nici servitor nici şofer şi nici gardă personală dar primarul a zis că e cel mai distins şi mai muncitor respectiv mai la locul lui dintre toţi şi de aia e şi cel mai stimat de către cetăţenii localităţii. Asta a spus primarul din Versoix care e agricultor respectiv ţăran.

De asemenea primarul a mai afirmat că el crede că noi românii trebuie să fim foarte mîndri că avem un astfel de rege care dă permanent această lecţie de demnitate umană. Subliniez că nimeni din colectivul nostru nu a răspuns acestei provocări nici cu da nici cu nu. Respectiv unii care se aştepta la ceva bani sau cadouri decît la nişte simple cuvinte din partea regelui au spus că cea zis primaru era un fel de scuză că Mihai de Hohenzollern n-a dat şi el ceva bănuţi pentru subziztenţa grupului. Asta a zis ei ca o glumă.

Despre această întîmplare ca o părere personală pot să afirm că la unii dintre noi le-a fost şi le mai este încă frică să zică ceva de bine despre domnul Mihai. Cînd l-am ischitit despre el pe colegul meu de scaun de la autocar s-a esprimat că nu se ştie ce vremuri mai vin şi că cu cît eşti mai aproape de flacără poţi să iei foc mai repede. Respectiv colectivul nostru artistic s-au comportat cum ar fi făcut orice om care s-ar fi trezit brusc în faţă cu un personaj celebru prin ceva respectiv un savant de renume mondial, un conducător genial, un cel mai iubit, s-au altă personalitate de acest gen care vrînd-nevrînd face parte din sbuciumata şi minunata noastră Istorie.

Am redactat prezenta NOTĂ INFORMATIVĂ din proprie iniţiativă şi nesilit de nimeni, în deplinătatea facultăţilor mintale şi respectiv pe propia mea răspundere.

Bacău, 4 iulie 1991

Sursa: Crinul


luni, iunie 09, 2008

PROBLEMA MEA CU FOTBALUL

Pentru că am mulţi prieteni microbişti care se miră că pe mine mă lasă rece fotbalul, cît se uită ei la Franţa - România, am să enumăr motivele pentru care îmi este indiferent acest sport, inventat pe maidanenele de la marginea civilizaţiei, lîngă gropile de gunoi.
1. Orice meci, la orice nivel e un prilej de afirmare pentru mitocani, o ocazie în care cocălarismul, lipsa de cultură şi prostia se manifestă plenar. Pare că nu poţi fi iubitor de fotbal dacă nu scuipi coji de seminţe, dacă nu urli din toţi rărunchii şi, mai ales, dacă nu ştii să înjuri. Valuri de răutate se dezlănţuie periodic. Violenţa pe stadioane şi în afara lor a ajuns un fapt divers. După modelul Becali, copii noştri învaţă de mici să bombănească măscări şi visul lor este să ajungă faimoşi, bogaţi şi proşti ca el, ca Mutu sau ca Bănel.
2. Deşi nivelul de performanţă este extrem de scăzut, fotbalul românesc a ajuns o cloacă mafiotă, oblăduită inclusiv de către clasa politică şi de către justiţie. Banii negri se învârt fără încetare, iar cei care ar trebui să-i bage la propeală pe specialiştii în şmecherii, se fac că nu văd.
3. Chiar acum îi aud pe aşa-zişii comentatori trimişi de TVR să-şi dea cu părerea despre meciul care tocmai se joacă. Sunt trei, n-au cuvintele la ei, se bîlbîie şi-şi suplinesc incompetenţa cu glumiţe de tarla. Sunt trei, Doamne, şi toţi trei, aleşi pe sprînceană. Se amuză, admirând simulările românaşilor care, cum se apropie vreun jucător advers de ei, cad pe gazon ca prunele putrede. Jucătorii noştri îşi reconfirmă faima de pomanagii ai Europei, iar comentatorii îi aplaudă în faţa naţiunii. Această complicitate cu laşitatea mă face să-mi fie ruşine că am paşaport românesc.
Cu toate astea, strig şi eu în gînd : Hai, ROMÂNIA!!!

HEIMATFABRIK

E grasă şi roşie în obraji, râde tare şi povesteşte cu mândră însufleţire despre cum a reuşit ea în viaţă. E de şase ani în Belgia. S-a dus acolo chemată de fiică-sa, doctoriţa, s-o ajute să îngrijească o familie de bătrîni. A avut curaj, de-aia a reuşit. Şi multă voinţă.

- Ce, crezi că-i uşor să te rupi la patruşcinci de ani de casa ta şi de bărbatul tău şi să te duci printre străini? Mi-a fost greu la început, da’ acuma-i bine. Am camera mea cu pozele fetelor şi am de mâncare şi bani, nu trebuie să cheltuiesc nimic. Doamna îmi dă şi haine că ne potrivim la măsuri. În România mai vin doar o dată pe an să văd dacă mai am uşi şi ferestre la casă. Să mă mai întorc de tot? La ce? Să stau aplecată, să plivesc la ceapă şi la usturoi şi să n-am după ce bea apă? Aia-i viaţă?

Spune toate astea şi-i vedem şi ditamai casa cu etaj şi termopane pe care şi-a ridicat-o de fală pe terenul ei din satul Gâşteni, din banii câştigaţi în Belgia. Casa are centrală termică, hidrofor, fosă septică, pridvor de marmură şi e nelocuită.

Ţăranca grasă şi frumoasă plecată dintr-un sat de lângă Bacău îşi dezveleşte într-un zâmbet caninii din tablă galbenă povestind despre fiică-sa, doctoriţa, care s-a făcut om la cules de struguri şi la spălat pe jos în Europa. Mai spune că ar fi avut şi acum unghiile negre de pământ şi i-ar cânta greierii din crăpăturile călcâielor, dacă nu s-ar fi rupt de România asta nenorocită. Moldoveanca e plină de ghiuluri şi poartă o cruce de aur cât o palmă care-i bălăngăne între ţâţe.

O să mai vină ea înapoi, la găinile ei, la porcul ei, la discoteca privatizată de la căminul cultural? Nu-i păcat de casa ei nouă cu termopane că stă pustie?

- Ha,ha,ha, la ce m-aş întoarce? Nu mai am pe nimeni. Bărbatu-meu e în Grecia, mai am o fată la Paris, nepoţii prin Anglia. Toţi sunt arenjaţi, au de muncă. Maşini, case, bani…Aici? La România? Băsescu ăsta sau cine-o putea, să dea o bombă atomică, să cureţe locul. Scape cine-o putea şi-o avea noroc de la Dumnezeu.

O să fie pustiu o vreme, da’ o să se populeze din nou, că ţara-i frumoasă şi bogată…

duminică, iunie 08, 2008

NIMICUL CARE CONTEAZĂ


Într-un moment de meditaţie cinică, Oscar Wilde a emis o butadă care să-i justifice modestia: Cel mai mult îmi place să vorbesc despre nimic. E singurul lucru la care mă pricep.

Nimicul. Ceva ce nu se poate defini. E fără valoare, fără formă, fără conţinut. Un lucru, o mişcare, un gând fără importanţă. Lipsit de valoare. Neant, haos, nefiinţă.

Nu poţi lupta pentru nimic. Pentru nimic nu merită să te dai jos din pat. Pentru nimic nu se fac războaie. Nu divorţezi pentru nimic, nu plăteşti pentru nimic şi, în general, nici o acţiune umană nu se produce pentru nimic.

Singurătatea defineşte rotunjimea vocalei 0. Adică zero. Adică nimic. În matematică, e mult mai simplu. Nimicul e cifra zero. Nimicul e mişcarea zero, greutatea zero, gândirea zero, rezultatul zero. Dincolo de zero e minus, adică mai rău decît nimic. Nivelul zero, nimicul, e ceea ce omul consideră - în funcţie de cei şapte ani de-acasă, de educaţie, de ce mai ţine minte de la şcoală, dar, mai ales din experienţele pe care le-a trăit - că nu are valoare pentru umanitate şi civilizaţie, că nu-i aduce niciun câştig.

În cont, la inteligenţă, sau în teşchereaua sufletului, dacă nu adaugă ceva, individul uman lucid nu se deranjează să asculte, să vadă, să pipăie. Nu face efortul minim ca să-şi excite simţurile şi să se lase pradă senzaţiilor necunoscute care l-ar putea face să plângă, să râdă, sau să se revolte. Nu riscă să se apropie de pietre doar ca să tacă; de lună, şi s-o arunce în lacul de acumulare ca să se oglindească mai bine în ochii iubitei/iubitului. Nu-şi ridică privirea spre cerul nopţii de vară ca să descopere locul din care Steaua Polară arăta cândva, mult înaintea GPS-ului, drumul pământenilor, fie ei ciobani moldoveni, conchistadori spanioli ori magellani cutezători.

Dont be pathetic! – ce replică superbă!

Ia, mai la vale cu sentimentalismul ăsta de două parale! Clima s-a schimbat, ziua avem 35 de grade, iar noaptea prinde promoroacă telecomanda. Nu clampa. Telecomanda. Patetic înseamnă bolnav, iar boala duce la moarte. Ce fată de buric gol, de internet, de manele, de merţan ar mai risca să se îngraşe de romantismul Aldebaranului sau al astrului Alcor din Carul Mare care proba cândva vederea marinarilor ? Ce băiat mai recită Bacovia sau Nichita pe-o bancă, în parc? Doar vreun puber coşos îşi mai acoperă inima cu umbra unui copac sau, mai bine, cu umbra iubitei pe care n-o va avea niciodată.

Cum adică „ mână fotoliul spre sobă”? Te-ai ţăcănit ? Care sobă, că eu am centrală? Şi cum să mâni fotoliul ? Ce, e oaie sau bou? Sună unicornul pe mobil, trebuiue s-o tai. Romantismul e naşpet, te face să plângi şi-ţi strică make-up-ul. Sub castani te înţeapă ţânţarii, o cafea e un euro, cine-şi ascultă inima, e bolnav. Consulţi calculatorul, simţi cu mintea, funcţiile s-au schimbat, ca şi clima. Flower-power s-a consumat acum patruzeci de ani, treziţi-vă, babacilor, şi uitaţi-vă-n calendar! E mileniul trei!

........................................................................................................................................................................

Dramatic, generaţiile se succed, negându-se. Părinţii nu-şi mai recunosc copiii, odraslele se bat pe i-poduri, pe nopţi de distracţie, pe maşini bengoase, pe chat, pe un viitor unde să obţină un post în care să poată gândi cum să facă să nu facă nimic.

Ici-colo, câte o floare rară de cactus cu ochelari din vegetaţia mirifică a adolescenţei care învaţă din ziare metodele moderne ale copierii la examene, mai observă că e ziuă şi ce întuneric, sau că nicio piatră nu mai vrea să-i fie treaptă.

... Pentru că iubim din ce în ce mai puţin ceea ce ne este exterior binelui personal, ne minţim că singura limită care contează e cea dintre ce ne aşteaptă şi ceea ce am lăsat în urmă.

Nimicul imediat.


sâmbătă, iunie 07, 2008

LENTILELE DE CONTACT CU LUMEA

Folosesc două perechi de ochelari:

una de văzut, cu +4, şi una de admirat, cu +2,5. Ochelarii de admirat îi port de pe la 2 ani, cînd s-a descoperit că am o ambliopie congenitală la ochiul drept.
Cu ochelarii de văzut m-am procopsit în urmă cu vreo şase-şapte ani, cînd m-am pomenit că nu mai desluşesc literele.
Cu ochelarii de văzut - cei cu lentile groase - intru în lumile altora, aşa cum le văd ei. Cînd mi-i pun, lumea mea dispare ca într-o vrajă.
Poate lumile altora sunt de fapt lumea mea.
Ochelarii de admirat îi ţin permanent pe nas, asta fiind şi explicaţia la faptul că nu mai contenesc a mă minuna de cît de ciudaţi sunt oamenii. (Eu însumi mă mir de mine de cît de ciudat sunt.) Îmi spun că asta e lumea mea şi nu-mi bat capul s-o schimb. Nu mi-a plăcut întotdeauna lumea mea. N-am fost mulţumit de lumea mea mai bine de 50 de ani. Zile şi nopţi m-am străduit s-o schimb, s-o fac mai bună şi mai frumoasă. Lupta asta m-a făcut pe mine mai rău şi mai urît. Mi-am pierdut dinţii, părul, anii, iar speranţele s-au zbîrcit. Lumea şi-a văzut de treaba ei, n-avea nici un chef să se schimbe aşa cum voiam eu. S-a schimbat singură, aşa cum a vrut ea. Am fost supărat rău de tot pe lumea mea. Probabil şi ea pe mine. De-o vreme, însă, ne tolerăm reciproc. Ne facem că nu ne vedem.
Adevărul e că nu ştiu care dintre lumi e mai bună. Ambele conţin în egală măsură cald şi frig, prostie şi geniu, bunătate şi ură, hidoşenie şi frumos. De aceea, cînd una dintre ele devine insuportabilă, îmi schimb ochelarii.
Nu urăsc.

Mă mir şi atît.

Ce-ar fi de schimbat în România

Ce-ar fi de schimbat în România

Mai uşor ar fi să nu schimbi nimic.

Ar trebui păstrată ţara asta aşa cum e, pusă sub o cupolă de sticlă şi extras aerul cu o pompă de vid. Ar rămâne totul încremenit, aşa cum e de zeci de ani. Peisajele fascinante, femeile superbe, căruţele, intelectualii superdotaţi, artiştii geniali, Carpaţii, câinii vagabozi, maşinile bengoase, cerşetorii, Marea Neagră, şmecherii, Voroneţul, gropile, Casa Poporului, mizeria, totul s-ar conserva şi ar rămâne intact pentru civilizaţiile viitoare. Ar rămâne pentru veşnicie mărturia unui popor care nu-i în stare să-şi învingă neputinţa. Un popor cu closetul în grădină şi cu noroiul în bătătură. Un popor sinucigaş care alege din patru în patru ani, din cei răi şi mai proşti pe cei mai răi şi mai proşti. Ca să conducă ţara asta unică, frumoasă de plângi. Un teritoriu al oricui şi, în egală măsură, al nimănui.

Era un cântec: „Criogenia, salvează România”. Şi altul, care ar trebui să devină imn naţional: „România, trezeşte-te!” Hip hop de-al băieţaşilor de cartier, de după blocuri. Îngrozitoare cântece. Îngrozitoare urlete de scârbă, de spaimă, de durere. Şi noi, ăştia de mai suntem pe-aici, ce facem? Stăm pe bloguri. „După bloguri suntem noi, care te facem pe tine”. Adică pe cine? Tot pe noi. Ascunşi după tastaturi. Înfundaţi în cârciumi. Asurziţi de house. Tâmpiţi de telenovele, de cancanuri, de bârfe.

Sâmbăta, duminica, toată ziua, Calea Victoriei e goală. Şi nu mă gândesc doar la Calea Victoriei din Capitală. Mă gândesc la CALEA VICTORIEI românilor cu î din a asupra Urâtului, Nesimţirii şi Răului. Nici ţipenie. Şi-n timpul acesta, aleşii despuiază România de tot ce mai are ea.

Noi ne facem pe noi, în sensul de fuck. O ţară care se face pe ea. România unică, România mereu surprinzătoare.

Nicăieri pe planeta Pământ nu mai există o ţară care se face pe ea.

Cine dă bani pentru cupola de sticlă?

Cum fac un proiect.

Definesc tema. Trebuie să ştiu cât mai multe despre ea. Umblu prin cărţi, prin ziare, pe web, ca să aflu cine şi cum a mai vândut vreodată un animal ca ăsta. Tema este o pisică şireată care trebuie dresată. Trebuie să vând pisica asta cât mai scump, dar publicului trebuie să i se pară c-a fost un chilipir. Publicul trebuie să plece acasă cu ea fără lesă. Publicul trebuie s-o iubească, s-o stăpânească şi, eventual, s-o crească mai departe. Trebuie să prezint animalul ca pe cea mai interesantă fiinţă din univers. Doar eu ştiu că nu e decât o pisică, pentru că i-am studiat ghearele, ochii, coada, şi-i cunosc toate obiceiurile.

Dar cine-i publicul?

Publicul este un alt animal, mai greu de dresat decât pisica sălbatică. Este un balaur cu sumedenie de capete şi fiecare din capete are înăuntru altfel de creier. Başca, unuia îi plac savarinele, altuia carnea, altuia merele. Niciunul din capete nu-i la fel. Ei, fă-le pe toate să gândească acelaşi lucru: pisica asta e ceea ce-mi trebuie.

Ce fac?

Păi, am la mine sticluţa cu Elixirul logosului bine temperat. Descriu mai întâi animalul. Chiar dacă el se află chiar în faţa balaurului, la vedere, eu relev strălucirea blănii, ascuţişul ghearelor, elasticitatea trupului, lungimea cozii, abilitatea de a prinde şoareci. Oblig felina să meargă, să facă volute, să se alinte, să toarcă, să arate tot ce poate. La semnul meu, se vor aprinde lumini colorate, maşinăriile vor împrăştia parfumuri, muzici vor cânta.

Hai, publicule, atinge-o puţin, mângâie-o, n-o să te zgârie!

Cam asta-i ţinta:

să prezint tema în aşa fel încât publicul să spună: cum de-am trecut pe lângă pisica asta până acum, fără s-o bag în seamă?

Salutări plăcute!

Varan