cei mai mulți stăteau lângă foc
numărând aceleași stele
ca pe niște datorii vechi neachitate
aceeași factură de apă vie
aceeași taxă de drum prin destin
aceleași povești despre lupii din ei
nehrăniți cu lupoaice duioase
care nu mai veneau de ani întregi
ca altădată
cei mai mulți se-ncălzeau cu ziua de ieri
dar mereu se găsea cineva
care privea muntele
ca și cum dincolo de vârf
se ascundea o greșeală a lumii
grupul celor mulți îl numise nebun
dar el distila în plexul solar oxigenul din celulele sale
și își lua zborul îmbătrânind frumos
de pe piatra cea mai apropiată de flăcări
ca un eșec memorabil
dispărea încet în propriul orizont de mirate și ucigătoare iubiri
și iarba creștea peste el până la genunchiul cerului
se usca
numele lui dizolvându-se
într-un adio fericit
