joi, octombrie 11, 2018

Asta-i viaţa




De mic copil
mi-am dorit o căruţă cu pepeni
să-mi ajungă toată iarna
şi o menghină roşie
să fie numai a mea

Azi am cumpărat una
de la supermarketul din colţ
e pivotantă şi are o manetă din oţel inoxidabil
cu bacuri masive
de culoarea miezului
de pepene

Şi nu-mi trebuie la nimic

joi, august 09, 2018

Poeţi băcăuani invitaţi la Iaşi

În acest week-end, în fața Primăriei Municipiului Iași, va continua proiectul ”Turist in Iași. Acasă pentru cei plecați “
Iubitorii de poezie și muzică din Iaşi vor avea bucuria întâlnirii cu alți 10 poeți importanți ai literaturii române actuale. Sâmbătă, 11 august, între 18.30 şi 20.30, vor recita Dan Petruscă, Emilia Nedelcoff, Bogdan Alexandru Petcu, Adreeea Petcu, Val Mănescu, iar duminică, 12 august, în acelaşi interval orar, publicul va putea admira creaţiile lirice semnate de Horia Zilieru, Luca Ouatu, Lucian Bălan, Călin Vlasie, Larisa Danilov, cantautorul Cezar Popescu.
Moderatorul evenimentul va fi poetul Adi Cristi, directorul Casei de Cultură « Mihai Ursachi ».

Comunicat: http://curierul-iasi.ro/turist-iasi-acasa-pentru-cei-plecati-recital-de-poezie-pe-pietonalul-stefan-cel-mare-27532

duminică, august 05, 2018

GONZALES, SCULPTORUL CÂNTĂREŢ



Amancio Gonzales Andres posedă rara însuşire de a vedea în blocurile vegetale fiinţe stranii ca nişte duhuri ce-l bântuie din îndepărtata copilărie. El are îndemânarea de a scoate din trunchiul stejarului, ca dintr-un bârlog plin de mistere, altădată adăpost pentru popoare de păsări, poveşti tridimensionale cu încărcătură filosofică inedită.
În construcţiile sale artistice, decriptează aproape naturalist expresia facială şi corporală a personajelor, surprinzându-le în toiul mişcării, imortalizându-le într-o secvenţă de-o fotogramă deodată cu întrebările, efortul, empatia şi obsesiile sale, ca şi cum din mirare s-ar naşte impulsul descoperirii.
Siguranţa cu care spaniolul înfige adânc lama mecanică în lemn, gravând forme anatomice şi trăsături morale de neşters, are resorturi adânci în solida cultură a artei clasice care-i înnobilează subconştientul, mobilându-i gândul cu forma obiectului până când acesta vibrează şi se desprinde avid de libertate către lume.
Tăieturi precise îi dirijează toporul care pătrunde în masa amorfă de lemn masiv exact în comisura ideală a trunchiului, scoţând la iveală trăiri şi sentimente complicate, în concentraţie suprasaturată de sugestii estetice.
Experimentele sale artistice poartă amprenta unor tehnici care îmbină în mod fericit brutalitatea nervoasă şi proteică a tăietorului de lemne cu minuţia fină a unui ebenist de lux.
Surprins la lucru în actul propriu-zis al creaţiei, Amancio Gozales interpretează cu detaşare partitura spectaculoasă a unui artist liber de prejudecăţi. Într-o coregrafie sui-generis, cântându-şi obsesiile muzicale, dansează ca într-un ritual şamanic în jurul formei pe care-o modelează. În continuă mişcare, cu fierăstrăul mecanic la turaţie maximă, se precipită spre bucata de lemn din care scoate ce-i de prisos, apoi se retrage un pas, face o pauză de contemplaţie şi reia neobosit, fredonând o arie cunoscută, ritualul pentru desăvârşirea lucrării.   

Constanţa artistică definitorie a lui Amancio Gonzales, axa creaţiei sale, este făptura umană, de aceea, două proiecte pe care Gonzales le-a gândit pentru rezidenţa “Albastru” din iulie 2018 şi care mobilează acum Centrul de cultură Apostu din Bacău, surprind anatomia unor figuri humanoide în posturi inedite. Lucrările sfidează legile mişcării şi ale echilibrului pe pământ şi în aer, departe de a idealiza armonia trupului uman, neagă stilul clasic grec sau renascentist, dar aflate într-un raport mereu interogativ al fiinţei cu sensul real al vieţii.
  
Una dintre ele reprezintă un subiect mai vechi, “El Columpio” (Leagănul”), o obsesie a artistului, turnat în bronz anul trecut. În varianta din stejar executată la simpozionul din Bacău, pare că humanoidul se află într-o aparentă relaxare în leagănul suspendat al destinului, pendulând între bine şi rău, sugerând inevitabilul conflict, aflat mereu în balans incontrolabil, dintre ideal şi viaţa reală.
Acelaşi tip de trup uman diform, mai degrabă gnom, elf, pitic magic sau pigmeu, simbol al forțelor naturii (apa, focul, pământul), cu muşchi supradimensionaţi, frizând grotescul, evocă cea de-a doua lucrare, un sisif parcurgând o întoarcere perpetuă spre copilărie, urcând, cu masca uimirii pe faţă, un munte al golgotei pavat cu amintiri dramatice reprezentat de un plan înclinat masiv.

După multe probleme tehnice legate exclusiv de natura şi calitatea materialului primar, a reuşit să extragă din trunchiul unui stejar de două secole un fabulos Om-şobolan cu expresie tragic-humanoidă şi corp de rozător supradimensionat, sprijinit într-o coadă de iguană, în maniera unui stil realist modern care, de altfel, îi caracterizează întreaga operă.

Cu o filosofie personală încărcată de poveşti, sensuri şi metafore, Amancio Gonzales mărturiseşte că îi place strălucirea cuțitelor pătrunzând în arterele vegetale, când simte voluptatea de a adapta în mod natural figurile nodurilor şi petelor pe care le găseşte în lemn, creând alternanţe vizuale expresive din relieful de umbre şi ştrăluciri, ca şi cum, din adâncurile neantului, ar da viaţă personajelor.

miercuri, august 01, 2018

NAPO, FILOSOFUL



Napoleon Tiron se mişcă juvenil printre trunchiurile masive de stejar, într-o buclă a timpului şi, cu o tandreţe nesfârşită, dăruită doar  sufletului care a desluşit tainele vieţii mai bine de opt decenii, redă demnitatea copacului, construind manifeste tridimensionale destinate eternităţii.
Copacii norocoşi se desăvârşesc prin el şi devin opere de artă.
Cei ghinionişti, sunt daţi, în cele din urmă, focului.
Devin cenuşă, praf, ţărână, regenerându-se celulă cu celulă, după milenii. ca oamenii. Cenuşă din cenuşă, ţărână din ţărână, dust to dust ashes to ashes.
Cu o majestuoasă gestualitate cosmică, ludic şi iluminat de o stare interioară încărcată de poezie, impregnat de mirosul de lemn proaspăt tăiat, cu ochi iscoditori, cufundaţi în cearcăne adânci ca inelele de creştere pe trunchiul cu siluetă de veşnic adolescent, zglobiu aflat mereu într-un joc de-a echilibrul, de-a iubirea, de-a răzvrătirea şi de-a nemurirea, Napo umple spaţiul din jurul lui cu aşchiile nimicului desprinse din buştenii masivi de gorun în care stau încremenite sensurile ascunse ale vremurilor. El nu loveşte lemnul, îl mângâie ca pe o fiinţă dragă, caldă şi plină de viaţă, cu gesturi în volute savante într-un ritual de vrăjitorii care însufleţesc forma abstractă.  
Bântuite de har, dalta, barda, drujba, abrazivul înalţă lemnul până la rangul de cer albastru. În universul lui emoţional, timpul are mai multe dimensiuni, ia forme de fiinţe geometrice stranii, surprinse în poziţii meditative, de plante exotice amazoniene avide de aer sau de nave cosmice ştiinţifico-fantastice. 
În uniforma de rumeguş şi talaş cu numărul 9999 de condamnat pe viaţă la munca silnică a sculpturii, Napo pătrunde în inima arborelui cu o duioşie de veşnic îndrăgostit. Dincolo de gesturile mâinilor ca nişte prelungiri dibace ale creierului, în contact intim cu materia, se simte precizia şi emoţia chirurgului ce operează retina atinsă de invazia duhurilor rele.
Napo şi Max
Cu ciudăţeniile lui simpatice, cu nebunia frumoasă în care-şi vopseşte jumătate de barbă în albastru, cu teoria lui despre artă (cu atât mai extravagantă şi mai de neînţeles pentru lumea noastră cu cât poate oricând înlocui definiţia bunului-simţ), cu dragostea lui pentru poezie şi cu talentul remarcabil de a o interpreta, Napo este dimensiunea emergentă a personalităţii artistice şi a noţiunii moderne pentru sintagma forma logică a operei plastice.  
Napoleon Tiron, magistru în sinteza sentimentelor, filosofează asupra minunii care face să palpite în noi, inocenţii, misterioasele energii emoţionale generatoare de vise şi poveşti nebănuite.  
Costumat el însuşi în fibra propriei celuloze, se adaugă pădurilor seculare şi, deghizat în scarabeu cu o mie de braţe, tot scormoneşte vegetalul în esenţele lui cele mai tari, reconfigurând o familie numai a sa, pe care o risipeşte cu generozitate mulţimii, după ce o mobilează cu manifeste afective în nuanţe de bleu, din reliefuri de lemn.

marți, iulie 31, 2018

OGATA, SAMURAI DE CARRARA

Sculptura nu s-a inventat ca să ne facă fericiţi.
Sculptura există pentru a ne arăta ceea ce nu suntem în stare
să vedem
într-un boţ de lut pe care-l călcăm în picioare,
într-o stâncă de granit care ne răneşte talpa,
într-un trunchi de copac sortit focului.

Yoshin Ogata este un mic japonez tăcut,
cu sculpturi semănate prin oraşele mari ale lumii.
Răspunde doar cu un zâmbet seren în mai multe limbi, 
oricum l-ai striga, încercând o glumă:
Okinawa! Toyota! Murakami! Kaghemusha! Ogata!
fără să-şi întrerupă mângâierea lemnului, într-o rugăciune secretă
care, după zile şi zile de alinturi
cu şmirghelul granulat din ce în ce mai fin,
scoate la iveală fibra spiritului din lacrimile de lemn
atârnate de cer.

Tace, 
preocupat de planurile formelor curbe din mintea lui
chiar şi după ce trunchiul de stejar i se ghemuieşte în mâini
într-un fruct perfect, lucios până la desăvârşire,
ca un măr de expoziţie.
Zeci de zile, ore în şir, niponul meticulos ca toţi niponii scorneşte forme
ronde, delicate şi elegante descinse din stampele lui Hokusai,
din şcolile de arta iubirii şi arta războiului,
din sutele de straturi de oţel bătute pe nicovală
pentru săbiile de samurai, din jocul de go
şi
din diabolica invenţe a conceptului kamikaze,
toate izvorâte din credinţă, onoare şi devotament
pentru perfecţiune.


Nu poţi fi geneza frumosului
daca frumosul nu este în adâncul ființei tale.
Nu ştiu de unde-am scos fraza asta.
Oi fi citit-o pe undeva şi stătea pitită
într-un cotlon al memoriei ca un jaguar albastru,
până am pătruns în segmentul acela vizual
din grădina cu statui din Bacău
unde liniştea
şi îndelunga răbdare a japonezului europenizat Ogata 
zămislea coapsele senzuale ale unei gheişe de forma apei, 
un haiku esenţial în trei dimensiuni
din îndepărtata Ţară a Soarelui
- ilustrat cu peniţa, poate, de Utamaro,
cândva,
pe hârtia de mătase.


Armonia zăcea neştiută şi paradoxală
în moarte aparentă,
sub coaja unui trunchi secular de gorun doborât
în munţii Carpaţi ai Europei de est
în aşteptarea dăltuitorului Ogata să transforme scorbura  
în centrul unei mirări încercănate
ca o gură de oracol antic
din care curge o picătură de înţelepciune pandantă cu lacrima imponderabilă
de deasupra lucrării.

Momit cu o bomboană de eucalipt,
zâmbeşte şi-mi mulţumeşte în limba italiană. Spun:
Opere meravigliose, maestro!, Bravissimo! 
Ochii lui râd.
Aparent, nu-i nimic albastru în lucrările lui măiastre,
lăcuite discret cu poezie aidoma valurilor din stampele lui Hiroshige, 
dar, în luciul inefabil al dimensiunii lor umane
ca o amintire dintr-un album de epocă,
levitează azurul. 


(FOTO: Centrul de Cultură "George Apostu" Bacău, România)

sâmbătă, iulie 07, 2018

STRUCTURI EROTICE


Sunt fumător înrăit de coajă crepusculară
fumul ei combate cancerul nostalgiei
viciul acesta are în mine rădăcini fără de moarte
(toţi credem în nemurire până vine clipa plecării
ce să fac sunt o plantă
un român al zilei de astăzi)

Dar înainte de ultimul vers
ultima votcă
ultimul suspin
ultima iubire
va veni momentul în care mă simt dator să declar:
fiinţa mea e o structură de celule ale naibii
de vii cu nuclee neastâmpărate mereu în mişcare
ca nişte acrobaţi brownieni în pantaloni scurţi
la trapez care trăiesc în mine fără aprobare
şi fără plasă de siguranţă

Pe dealurile înceţoşate de măgură
strălucesc ochii sălbăticiunilor
în singurătăţile pământului pe lună plină
şi un poet ascuns descoperă structurile erotice khayyam
în timp ce eu pe calea romanului simt cum paraziţii mei dragi
adolescenţi microscoscopici visând păcătos
câlcâie rotunde glezne eterice şi portocale de sâni
ochi languroşi şi plete vibrante
transmit neobosit vibraţii frenetice
în toată structura mea de Charlot
ce nu se lasă înfrânt

Trupul meu este aşadar un network erotic ce conectează
mici seminţe vii semnalând misterios lumii întregi
tot ce e mai bun în mine inclusiv candoarea
de a nu lovi cu capul în gură gura care înjură
fără iubire

De la răsărit la apus şi în nopţile fără de somn
erup nevăzute globule de lumini şi umbre de dragoste
fără măsură însă în doze egale
de nebunie şi tandreţe
de patimă şi disperare
la modul fantasmei din care-am ieşit cum nu trebuie

În echilibru emoţional
rezistent la iubiri fără întoarcere
şi greu de aruncat la pubela cosmică
sunt cu ochii pe diplay-ul ce numără secundele
ce-au mai rămas până la depresurizarea cabinei

Colcăind prin sinapse nevăzute
pulsul din aorta perfectă de lup la pradă de înger
se zbate în plasa erotică experimentând infinitul
aripă lângă aripă cu frumuseţile lumii


Colonia celor nestructuraţi erotic
se uită la mine compătimitor
ca la un biet cerşetor de cuvinte
dar
eu păşesc fumând asfinţitul
desculţ prin iarba planetei
în tricoul împletit din urzicile unei iubiri
promisă pentru lumea ce vine

mândru de structura erotică
a fiinţei mele






 

 

 

 

 

 

 

 

 

 


duminică, iunie 17, 2018

SALATĂ DANSANTĂ DE VINETE

Mi s-a întâmplat să mă trezesc
pe la trei într-o noapte dansând în bucătărie
tocmai terminasem un poem despre sculptorul george apostu
şi rămasesem fără ţigări

răscoleam prin frigider după ceva de mâncare

Mai că era cât pe-aci să mă scutur de angoase
şi să atac nonstopul din colţ pentru un sendviş cu prune
sau măcar pentru o metaforă cu crenvurşti congelaţi la preţ redus
când pe neaşteptate
am dat peste caserola cu salată de vinete

m-a apucat brusc să fac paşi pe gresia lucioasă
un doi trei un doi trei mestecând isteric
pe un ritm infernal de rapsody in blue
pâinea proaspătă unsă din belşug cu pasta aceea cărnoasă
insidioasă ca un sărut de virgină

Gâze diverse dădeau târcoale deliciului
şi am fost nevoit să accesez pestrepell pe mobil
dansând şi mestecând salata de vinete
  
Paşii mei nu-i auzea nimeni deşi călcam apăsat ca la sârbă
tenişi moi din cauciuc normal chinezeşti deci roşii 
estompau călcătura în vreme ce mestecam şi dansam
cu salata de vinete-n gură
o simfonie concretă pentru papilele mele gustative

Tot oraşul dormea la festivalul de operetă
organizat de una dintre iubitele mele 
care deasemenea dormea

Oare sunt fericit?