miercuri, decembrie 01, 2021

Mai tare ca fumul


ALBASTRU CA VIAŢA

Mix de elemente vitale de bază,  de la stânga spre mai încolo: 1.arh. Volodea  Amâiei, 2. lucrare în lemn de fabulosul Maxim Dumitraş şi, 3. ultimul ingredient, eu. În 2017, lăudată fie-i existenţa!

miercuri, noiembrie 10, 2021

GENARU

 Să nu-ţi spun la mulţi ani de zece noiembrie ar însemna să mă ghemuiesc în umbra ta albă şi să şterg urmele tinereţii, lecţia de poezie şi exerciţiile de acrobatică generală deasupra mlaştinii pe care mi le-ai predat. Supravieţuim, Profesore!

Cu mulţumiri adecvate, îţi urez viaţă bună, dragul nostru Ovidiu!

marți, noiembrie 09, 2021

 UN GÂND FRUMOS LA ANIVERSAREA DOMNULUI DOCTOR

Rareori în viaţă, ai norocul să întâlneşti o fiinţă umană care emană o lumină atât de caldă ca aceea care-l învăluie pe uriaşul doctor de inimi, legendarul Grigore Tinică. Un OM frumos, acest român moldovean  în preajma căruia speranţa învinge miraculos neputinţele trupului.

Vă mulţumim frumos, Domnule Profesor, pentru toate zilele în care trăim în plus, datorită talentului şi sfinţeniei Dumneavoastră profesionale!

Să ne trăiţi mulţi ani, sănătos şi puternic!


joi, octombrie 21, 2021

CU BACOVIA LA FESTIVALUL ORAŞULUI

Eu la volan

ascultând nimicul prelins pe unde

un apus ascuns în cutia de rezonanţă

de pe strada cu fantome de poeţi astmatici

Câştigători de miracole ieftine la pariuri contemporane 

când pocnesc sub aripi

suspine de calcar rămase din iarnă

şi timpul în municipiu este mai rar

 

pasiuni politice cu frac şi papion

atârnă floricele de mestecat drept medalii

la gâtul poporului  hăulind prin mahalale

Ameţit de lozinci şi alcooluri tari

îmbulzindu-se să prindă locuri cât mai în faţă

râde cât poate să râdă de propria umbră

la  festivalul elocinţei urbane

să-şi câştige gratuit viitorul enorm aşa bolnav cum e

Poporul cu visările lui mocnite

 

forţa vine cu tine forţa eşti Tu

se-aude din difuzoarele nichelate

Dar visul se-ascunde ca o metastază

în crepuscul vânăt ca pielea de prunc nou născut

Vezi clar în oglinda ovală că nici tu

nu eşti investiţia ideală pentru mâinele cel bun

nu eşti stindardul de lup aşteptat

ci doar o ameobă amputată ce se mişcă oriunde

în voia destinului

poster de înger exuberant şi fără păcate

cu ţinta de piept ce maschează ftizia

ce planează ambiguu către un alt mâine 

parşiv la dreapta tatălui

Care te cheamă spre negrul etern 

 

În definitiv  apusul te iubeşte mai mult

de cât te-a iubit dimineaţa de azi

Omule şi te aşteaptă răbdător

bietul de tine în singurătate       

 

Dar cine eşti tu tristule ca să fii anahoret

cine ești tu să rosteşti texte comice despre moarte

într-un pustiu atât de populat cu sunete lirice

femei cochete gramofoane reallităţi secunde

Cine eşti tu de te prefaci că nu simţi lovitura în stern a sublimului

de a nu mai şti nimic din ce trebuie

ca o vioară dezacordată

 

în parc au concert cohorte de ciori hotărâte

la teatru drame şi comedii străine care îţi seamănă

Trebuie să fie şi-o caterincă vreo harmonie  ceva

să ţină isonul decadent la fanfarele neamului de poeţi

De aceea în farmacii luminează electric

reclame în versuri la antinevralgic

şi la regrete veşnice proaspete

o sticlă de votcă romantică între Chopin şi Cehov

dragii de ei 

iar în fostele librării cosmosuri nemaivăzute

conexiuni sociale pixeli albaştri ficţiuni erotice

distracţii şi pandemii pe vechile dureri

 

Eu la volan un accesoriu la uliţa principală

cu sens unic spre zero şi tot mai puţine cuvinte

în giratoriul fostelor iubiri unde durerea nu încetează

dar scormoneşte desuet caldarâmul  şi se insinuează

în macadam pe un drum vechi spre un alt festival

 

Toamna nebună e de vânzare pe tarabele din piaţa centrală

precupeţi dau gratis  evenimente veştede în hârtie de ziar

Pe strada prin care târgul iese în lume

la numărul treisprezece

omenirea-n poziţie de drepţi

aşteaptă  justiţia poetului remanent

 

gata să vândă orice pentru alt măreţ viitor

 

descifrând în urma din zidul de plumb a unghiei sale

Instrucţiuni pentru levitaţie scântei galbene la apusuri de sânge

în cimitire educative de marmură

Ce veselie în mahalaua desfundată

 

Vine o primăvară de gheaţă

prezentul se scurtează mereu

la festival în Bacău

cine să bage de seamă când

poporul întreg

din iluzie distilează speranţa


(Apărut în revista ATENEU - sept.2021)

 

 

 

marți, iulie 20, 2021

ROLLING STONES

Era o după-amiază ploioasă de iulie când ai intrat în camera mea unde nu se-auzeau şuvoaiele de apă gata să inunde curtea în ritmul nebun de la honky tonk woman să scufunde casa şi să mă ducă dracului până în Memphis la maximum de infinit în toate variantele de pe you tube te uitai la mine de după perdea îmi curgeau din ochi fără să vreau şiroaie de lacrimi mă priveai cu un sarcasm specific anului 2021 ce semăna cu zâmbetul securistului când răspundeam la întrebări că nu ştiu câte ţigări am fumat ascultând rolling stones deşi era interzis în viaţa unui popor sensibil ca al nostru cu limba scoasă chiar nu ştiam de ce-mi curg lacrimile atât de uman când auzeam în engleză bătăile inimii şi O necunoscută îmi punea pe umărul drept petale de trandafiri şi mă târa în mansarda ei şi apoi tu-mi spărgeai nasul şi inima cu un pumn cum spargi pepenii dacă n-ai un cuţit la îndemână îndemnându-mă la revoltă sper că scriu corect numele domnului jagger e dat naibii şi merită dar tu ai rămas lângă mine după atâţia ani şi încă te miri că plâng când aud honky tonk blues

joi, iunie 17, 2021

setea de trupul tău care mă iubea

O parodie ca un dans pe ruine sfâşia canonul iubirii ieşea din rană produsul deformării emoţiei sub formă de lup care muşcă din sinele lui şi-şi clăteşte dinţii cu votcă de contrabandă Un urlet în camera mea unde nu mă simţeai decât tu floare carnivoră la pândă de spermă topindu-te ca filamentul de wolfram într-un unghi imposibil pentru o fiinţă umană încercând să respire înainte de a mărturisi sub jurământ moartea pe moarte călcând în faţa curţii supreme o simplă afacere cotidiană în care sufletul e monedă de schimb Sunt într-un autobuz în bacău şi văd pe geam blocuri gunoaie femei cochete realităţi secunde şi totuşi îmi asum noaptea aceea ca o lovitură în piept ca o minciună cu mâna pe biblie doar o explozie mă poate readuce la viaţă după febra apusului dacă-mi mai flutură tricolorul la poartă

marți, iunie 15, 2021

Mâinile mele căutând

găsesc pe cearşaf o insulă care pulsează în arhipeleagul coastelor tale şi-n oceanul acela lipicios substanţa visului de la trei dimineaţa când muzicanţii schimbă repertoriul şi buzele mele îţi rotunjesc numele picant într-o perlă care lasă o urmă fragilă printre etajele adormite direct în ceaşca de ness aşa ca o mică introducere în subiectul zilei de azi când te dezmeticeşti voi fi plecat şi vor fi ierni fără număr şi voi rămâne fără ţigări fără noimă totuşi pune pe masă o porţie de colţunaşi din dulcea ta raţie de supravieţuire să definim capodopera începută pe întuneric oricum gleznele tale nu mă lasă să dorm ca privighetoarea care cântă în zbor singura fiinţă care cântă în zbor fără teama de a se prăbuşi într-un moment de umor involuntar strânge-ţi aripile în jurul inimii mele e atâta de frig europa ne rabdă de prin luna februarie în aşteptarea soarelui ţine cafeaua fierbinte şi vinul la frigider poate am să mă-ntorc să te sărut când se va termina de răstignit trupul meu

joi, iunie 10, 2021

A FOST PLĂCUT ŞI MIROSEA A PĂTRUNJEL SĂLBATIC

mergeam invers pe strada care duce la cer industria sărăciei mergea bine şi mirosea a pătrunjel verde deşi era interzis să ai prea multe idei ţara noatră se umpluse de poeţi şi de lanuri nesfârşite de pătrunjel abia se mai zăreau dintre cei care ştiau să scrie cu trandafiri sălbatici pe zid şi asta ne bucura mult ne trezeam generoşi şi nu ne speria pătrunjelul roşu din care se preparau ciorbe tractoare canale academicieni vremuri care nu se mai ştiu când eram pionieri şi aveam inima plină de patrie ca plăieşii lui ştefan cel mare ah ce cravate roşii cu tricolor ne sugrumau teama zilei de mâine ah cât de mândri eram să suflăm în trompeta de tinichea care chema inimile să se înalţe la cer acum poeţii bătrâni încă mai scriu cu pixeli de pătrunjel poeme de tinereţe pe ecrane de sticlă fără tobe şi fără trompete iar inima mea se înalţă la cer în mod firesc pe un drum cu sens unic

miercuri, mai 05, 2021

Părerea lui Ştefan Hagimă despre DIMITRIE RUPE TĂCEREA

Stefan Hagima 5 mai 2021 · " Dimitrie rupe tăcerea " Acum o lună mi-a căzut în mână această carte. Eram ușor sceptic, mai ales după ce "consumasem" greu, dar greu de tot un " Solenoid" de vo' 840 de pagini cântărind și vo' 2kg.la sfârșit întrebându-mă : Oare de asta ne ocolește Nobelul? Dar să revin.După primele pagini din " Dimitrie..." mi-a revenit pofta și gustul de a citi...carte românească. Am terminat-o repede, căci pofta a fost mare și gustul bun. O analiză fină, profundă făcută cu sarcasm, ironie și tristețe, o analiză făcută curajos ca o operație fără anestezie asupra lumii românești de ieri, de azi și de mâine (dacă va mai fi). Finalul cărții și a personajului este atât de ...românesc , de adevărat și de caracteristic, încât îți spui: Mai mult de-atât nu se poate spune. Personajul dispare rupând tăcerea prin moartea lui curajoasă, răbufnind precum vulcanii noroioși sau bulele de aer ce fâsâie din mămăligă înainte de a se întări. Val Mănescu este un scriitor adevărat, iar " Dimitrie rupe tăcerea" o carte ce merită a fi citită.

marți, ianuarie 26, 2021

PĂREREA LUI ADRIAN ALUI GHEORGHE DESPRE "MENGHINA CU ELICE"

Încă un optzecist ”la masa celor bogați”: Val Mănescu Val Mănescu este un optzecist întîrziat la masa celor buni și bogați din literatura română, numai că, dacă îi citești ultimele cărți, simți nevoia să îl chemi și să îl așezi în capul mesei, acolo unde este aglomerație pe măsură. Val Mănescu (”Menghina cu elice”, Editura Timpul, 2020) scrie o poezie viguroasă, cinică adesea, pe mari pînze lirice se desfășoară povești dintr-o margine de lume în care viața și moartea își schimbă codurile cu o ușurință de prestidigitator. Iubirea este, în poezia din acest volum dar și din precedentele ale autorului nostru, o recluziune continuă, într-o provincie a cărnii, există un tîrziu care nu recuperează, ci îngînă clipocitul sîngelui în clepsidra inimii: ”Mi-ai făcut vrăji nebuno/ m-ai vrăjit să înțeleg că rândurile astea/ sunt o baricadă contra naturii/ și-n umbra ei stă pitulată dezamăgirea/ m-ai nenorocit/ tolănită ca o draperie de catifea indecentă în fața ecranului/ pe care se perindă lumea/ în care nu se întâmplă nimic/ hărțuindu-mă cu coapsele tale de pluș// (...) Cum să nu mă topesc atins de flacăra sânului tău/ pe care gravitația planetei Pământ născocise/ o aluniță în creștere/ un semn minuscul de sudură oxiacetilenică/ numai bun de mușcat/ dimineața când admir deschiderea porilor tăi/ minusculi vulcani din care purjează/ imperativ/ chemări de la facerea lumii... (...)” (Vulnerabil sub vrajă) În epoca globalizării forțate Val Mănescu are curajul de a scrie (și) poezie socială, patriotică, o face cu determinarea și chiar disperarea celui care pricepe că trăim în post-istorie: ”Poți să mă alungi din România/ Poți opri sinucideri incendii catastrofale/ Ploi diluviene și dispariții în univers/ Dar nu poți să scoți/ România din mine”. Sau în altă parte: ”Lenevesc copaci sedați de iarna polară/ În Bacău România/ iarnă grea/ Doar Mânuța domnului se mai întinde pe zid/ singura clorofilă/ În agonie ca și cursul bancar// Obicei din străbuni alcoolul rece/ aeroterme reci calorifere reci/ Tremur la geam cu flori de gheață/ Europeană// Moș vagabond cu fular/ Mănuși ironice cu un deget/ pierdut în zăpada căzută din păr/ un/ mic detaliu stelar (...)” (Ora trei într-o noapte de iarnă). Val Mănescu e, de fapt, un poet atipic pentru vremurile astea: scrie rar și numai când are ceva de spus. Publicat în: Revista de cultură ARGEŞ - ian.2021

duminică, iunie 28, 2020

Iată-mă doborât




Drumul era lung şi la miezul nopţii îşi schimba sensul
nu simţeam prăbuşirea
cântam toată noaptea şi dacă puteam cânta toată noaptea
ştiam că pot cânta şi a doua zi
Era de moarte dar eu râdeam ca de o durere străină
alergam să mai prind o zi ziua de mâine
globul pământesc era Capul meu
gravita ca un vultur pleşuv printre toate planetele
şi deodată m-am trezit muşcând din ţărână
frânt de la glezna ca o strună subţire



descopăr acum senzaţii noi zborul peste prăpastii
înaintarea prin zvârcolire
pasul spasmodic alunecarea în neant gata să capăt gradul de
lider al gândacilor de pământ printre
melci fără casă

sâmbătă, mai 09, 2020

Nu vreau să mai fiu vacanţa ta de vară

Să chiui tu cum vrei a victorie prin viscerele mele
să te joci de-a v-aţi ascunselea când după auricul când după ventricul
să înoţi în bulbul meu rahidian şi să-mi arunci
ca pe-o minge de oină somnul până dincolo de linia de ochire
nu mă-ntreba de ce nu-s în stare să ţin lumea în echilibru
am mai vorbit despre asta
gata cu detenta numelui tău atât de frumos în coardele mele vocale
ieşi-mi din epiglotă eşti doar un fum ce-mi tulbură bioritmul
jugulara mea nu mai e linia ta de sosire
iar sângele meu nu-i bazinul tău de antrenament
coastele mele muzicale nu-s jaloane pentru slalomul tău uriaş
şi-ţi repet
m-am speriat și-am fost trist și al naibii de singur
şi furios pe tinereţea ta 
 și când m-am înfuriat am tăiat cu flexul
trambulina de pe care te aruncai în golul meu interior
riscând libertatea


nu mai vreau fiu trupul tău să-mi escaladezi când ai chef
circumvoluţiunile tulburându-mi metabolismul cu fâlfâitul penelor tale
în zori când ai aripa odihnită aşa că nu te mai zbengui pe lângă
tiroida mea pofticioasă
nu mai sări mimând voluptatea
pe pubisul meu păcătos ca pe vremuri când eram tânăr
şi nu ştiam să regret că sunt vacanţa de vară pe care-o visai
de parcă ţi-ai fi dorit moartea mea

joi, aprilie 09, 2020

Adrian Jicu despre MENGHINA CU ELICE

Personalitãţi bãcãuane

Val Mănescu
MENGHINA CU ELICE

        Umblã prin târg, urmuzian, ras în cap,cu geacã de piele & blugi, cu o privire de vultur, gata sã te sfâşie. Rãu de gurã, cu replici acide, e un Gicã-Contra studiat, mereu nemulţumit: de nivelul discuţiei, de calitatea aerului, de situaţia politicã, de gustul votcii, de grosimea stratului de ozon sau de mediocritatea revistelor de culturã. Are ieşiri studiate şi ţine, mereu, sã se delimiteze de ceilalţi. Îl ajutã nu doar inteligenţa, ci şi vocea spartã, care impune. Dacã nu-l cunoşti, ai putea crede, vorba lui nenea Iancu, cã n-are manere...În fapt, e o pozã de om sãtul de mediocritate şi de prostie. O pozã care a trecut şi în scrisul sãu, fiindcã, aşa cum ne învaţã clasicii, stilul e omul. Iar Val Mãnescu o confirmã din plin, în recentul volum de versuri, Menghina cu elice (Editura „Timpul“, 2020), unde ne propune un lirism atipic pentru lumea (procustianã) în care trãim. În plin globalism, el alege poezia patrioticã, într-un gest de frondã, care implicã nu doar riscul unui defazaj istoric, ci şi al violentãrii corectitudinii politice. Val Mãnescu ia peste picior atât despãrţirea noastrã de patriotism, cât şi retorica postmodernã, care a impus o serie de clişee mentale şi de exprimare.
        Cu dezinhibarea unui sinucigaş, el trece peste aceste bariere, scriind o poezie pe muchie, în care trebuie vãzutã o rãfuialã cu sine. O tentativã de a-şiexorciza demonii, cãci, vrând-nevrând, a trãit în comunism, ceea ce a lãsat urme.Textele sale n-au, din fericire, nimic din aerul Cântãrii României sau din naţionalismul deşãnţat cultivat de poeţii de curte ai epocii ceauşiste. Ele ironizeazã, în egalã mãsurã, trecutul şi prezentul, într-o încercare disperatã de a le dezvãlui ipocrizia: „Ideea uniunii europene este/ Olunã liricoidã/ Ştim ce e luna liricoidã/ E satelitul acela al planetei Pãmânt/ Care ne îndrãgosteşte de viaţa asta/ de cãcat Metafizic/ de alcool/ şi de tuse tabagicã/ Solidaritatea democraţia libertatea/ De a urla/ zãmislesc în fiecare dimineaţã/ monştrii frumoşi ai speranţei/ Şi alte lozinci“.
        Dezamãgit de aceastã „epocã pragmaticã/ asaltatã de ordonanţe de urgenţã/ în domeniul iubirii“, Val Mãnescu trãieşte senzaţia fundãturii existenţiale. Scârbit, de „patria mea/ Care nu se mai saturã de comedii/ în fond“, el reacţioneazã printr-o grimasã poeticã, dincolo de care se dezvãluie o mare dezamãgire. Într-o lume în care sunt „mai multe cãrţi decât cititori de iluzii“, în care „cresc doar preţurile şi prostia“, „unde ţara îi fuge de sub picioare“, aici, în UE, unde „n-ai ce sã-i faci“, el se refugiazã în sine, îşi pune o mascã, într-o încercare iluzorie de a supravieţui. Fiindcã nu poate fi el însuşi (asta e „menghina cu elice“), fiindcã e silit sã mimeze fericirea şi fiindcã nu vrea sã stea în rând, poetul se rãzbunã în versuri cu rol de leac imaginar sau, ca într-un volum mai vechi, de „efect Placebo“.
       Val Mãnescu e, de fapt, un sentimental ascuns îndãrãtul unui cinic: „Ani de zile aşteptam maşina cu lapte/ În întuneric ploaie şi ger în spatele alimentarei de la orizont/ Patriot deznãdãjduit cu ţinta pe piept în mişcare/ Mã milogeam la responsabilii de rafturi goale/ Pentru un sfert de salam pentru fiuţul meu/ Pentru mãcar o jumãtate de pachet de unt/ Pentru o amãrâtã de ciocolatã/ Sau pentru douã banane şi trei portocale/ Numai sã-ţi vãd zâmbetul de copil fericit/ Primul la linia de sosire“. Un damnat în „puşcãria de primãvarã“ numitã România, pe care o iubeşte cu disperarea paradoxalã a pãsãrii din colivie, care nu poate concepe cã existã viaţã şi afarã.

Adrian JICU

(Articol reprodus din Revista Ateneu nr. 607 - martie 2020)

DRAGOSTE ÎN MAŞINĂ


miercuri, aprilie 01, 2020

PĂREREA LUI GHEORGHE IORGA DESPRE MENGHINA CU ELICE

MENGHINA CU ELICE Sau PEDIGRIUL POETIC AL LUI VAL MĂNESCU 

„Menghina cu elice” este al cincilea volum de versuri semnat de Val Mănescu, după „Delict de memorie” (Ed. Plumb, 1993, „O zi dinaintea sfârşitului lumii” (Ed. Aula 2003), „Efectul Placebo” (Ed. Babel, 2013) şi „Ochiul fără pleoape” (Ed. Junimea, 2018). Cum se poate lesne observa, de la debutul în revista „Ateneu (1976) până la debutul editorial s-au scurs 17 ani, poetul nostru a publicat puţin, dar când a făcut-o, a arătat chibzuinţă şi spirit critic dublat de o privire atentă asupra a ceea ce se întâmplă în poezia română contemporană. Parcimonia apariţiilor editoriale a lucrat în favoarea poetului: fiecare  dintre cele cinci volume a însemnat nu doar asimilarea unei etape din parcursul poetic proiectat, ci şi un adaos valoric la proiectul poetic; intervalele dintre apariţiile editoriale au permis, aşa cum se vede din evoluţia tematico-stilistică a creaţiei sale lirice, să se raporteze mai bine la mediul cultural-estetic contemporan, să încerce să-şi aproximeze un loc în hăţişul poetic de azi. O aşteptare şi o cumpătare editorială cu folos, pe care nu şi le permite decât un poet bun.  Nu intenţionez (şi nici nu aş avea cum!) să caut sau să identific semne sigure ale apartenenţei poeziei lui Val Mănescu la vreun curent, mişcare, grup din ultimii 40 de ani (entităţi poetice insuficient structurate din punct de vedere istoric, estetic, metodologic, stilistic, doctrinar-ideologic). Convenţiile literare şi maniera de a scrie integrate în formule poetice la modă îi displac lui Val Mănescu, deşi, în unele texte, când cu detaşare ironică abia stăpânită, când cu falsă duioşie, recurge la elemente din instrumentarul general al poeziei de azi, ori la mimarea unor „mişcări” decorative.   La fel de dificil este să atribui poeziei lui Val Mănescu vreo genealogie sau vreo apartenenţă la vreo aşa-zisă generaţiei poetică, atâta vreme cât, la noi, conceptul de generaţie fie s-a devalorizat, fie s-a relativizat din cauza uzului, fie s-a fluidizat până la nerecunoaştere (excepţia ar fi, dacă vorbim despre ultimele patru decenii, Generaţia ‘80 care şi-a căpătat, în timp, un statut teoretic-discursiv-ontologic aproape istoricizat astăzi, deşi suscită încă unele revizuiri critice şi, de ce nu?, influenţe în poezia română contemporană).

Val Mănescu şi-a păstrat pe parcursul celor cinci volume de versuri, chiar cochetând cu unele mode discursive, luându-le pulsul şi asimilând unele tendinţe generate de optzecişti, profilul expresiv, inconfundabil, strategia scriiturii, posibilităţile de explorare a realului şi a condiţiei sale de poet. Fie şi orientativ, deşi, în lipsa unor clarificări estetico-ideologice, termenul a devenit derizoriu, aproape subversiv, – Val Mănescu este un poet postmodern, în sensul cel mai larg, în condiţiile în care judecăm postmodernitatea ca pe o secvenţă a modernităţii (toţi poeţii importanţi de azi sunt, într-un fel sau altul, postmoderni!). Din această perpectivă, să recunoaştem, greu de evitat în scrisul de astăzi, Val Mănescu „subminează” discret, atât poezia modernă propiu-zisă, cât şi produsul acesteia, poezia numită postmodernă. 
Poetul îşi asumă o poetică fluidă, de o mobilitate fascinantă şi surprinzătoare, disponibilă la ecouri noi, chiar la experiment, cu spirit ludic şi amară ironie. Tehnica sa poetică ţine de omogenizarea prin cumul, prin aglomerarea sau prin suprapunerea obiectelor şi a sensurilor. Ceea ce e demn de reţinut e luciditatea perceperii lumii, instinctul realului, al cotidianului, fără vreo idealizare. Citeşti o stare de criză perpetuă a unui eu liric ultragiat de manifestările precare ale unui existent concret-violent, agresiv. Pentru Val Mănescu, limbajul poetic nu emană din iluzie, nici din muzicalitate ori din fascinaţia evaziunii, ci din coborârea în infernul zilnic, uneori din banalitatea amănuntului revelator. O astfel de poezie a realului radiografiat în visceralitatea lui nu exclude total recursul la autoreflexivitate, semn al prezenţei poetice. Observam mai sus că Val Mănescu, deşi este un poet cu discurs literar propriu, identificabil, încercând să-şi impună poetica, e cât se poate de atent la „mişcările” şi tendinţele poeziei române din anii recenţi, dar nu numai. El este, într-un fel, un martor al „întâmplărilor” textuale. Un martor cu reacţii. Un spectator cu atitudine. Asta, desigur, îl ajută să se poziţioneze mai bine în acest joc al modernităţii şi al produsului ei, postmodernitatea. În „Menghina cu elice”, mai mult decât în toate celelalte patru volume, „citim” în subsidiar, printre atâtea lucruri bune, o anumită distanţare faţă de aşa-zisa poezie postmodernă, distanţare echivalentă cu o subminare a acesteia. Aparţinând poeziei de azi, căreia îi adaugă, printre altele, o anumită articulare sintactică şi o viziune mai concordantă cu tematica, „Menghina cu elice” sugerează că e, în bună măsură, în răspăr cu ce şi cum se scrie acum, dar şi cu poezia anterioară, ironizând-o prin intertextualizare sau pastişând-o cu o duioşie reţinută. Mărturie stă inserţia în text de unor nume consacrate, aluzii literare, sintagme aluzive, ecouri ale unor lecturi, titluri de opere, trimiteri diverse etc. Toate aceastea nu sunt de prim-plan, ci sunt „aruncate” în unele texte, constituind un fundal referenţial al epocii, un soi de bibliografie inedită cât o concepţie poetică citită în dublu registru: al asimilării şi al transformării, ca să folosim termenii Juliei Kristeva. Iată un inventar selectiv de acrobaţii lirice constituite din sintagme cu dublă semnificaţie: „Tramvaiele nu erau inventate/ Iar fericirea naţiunii era încă în fază de proiect/ Ca şi acum” – „Poate vrea cineva/ să împartă cu el halca de postmodernism/ Pe care-o primise/ Să salveze omenirea/” – „Uită-i pe trădătorii care te-au învaţat destinul ca umilinţă/ uită poezia despre tandreţea ruginită de pistrui/ Lasă totul în urmă nu mai visa la prinţul/ Care te caută să-ţi potrivească pantoful/ Pe călcâiul tău fraged ca un măr pădureţ/” – „Eheu fugaces labuntur anni/ Dacă mi-aş fi văzut de drumul meu/ Jalonat frumos din kilometru în kilometru/ cu iubiri postmoderne/…Să nu se întâmple trupul meu/ oprindu-se La bariere cu Protuberanţe poetice/” – „Totuşi exist/ dacă încă scriu versuri/ Din categoria România/ conştient/ că poezia e un cataclism cardiac” – „…şi un cal cu roţi în loc de copite/ Opintit să ducă într-o căruţă/ Pixuri cu branulă pentru infarct/ Care nu-mi vor folosi la nimic/ – „Şi într-o noapte/  plimbă-te numai de-al naibii/ chiar pe strada revoluţiei unde e cald şi bine/ Unde lumea exuberantă se sfârşeşte râzând/” – „Am să comand o sticlă de votcă/ Şi-am să vând postmodernism la Kilogram/ fără autorizaţie de vagabond prin cosmosul mare/ Când pe-o stea/ Când pe alta/ înţeles numai de connaisseurs/” – „În oricare cartier te-ai afla/ poţi admira globalismul romantic/ rigoarea arhitecturală a stivelor de suflete/ Lacrima vine la întâlnire/ Ca  un câine credincios/ în uşa bordeiului dintre bordeie/” – „În căşti răsuna child in time/ Interferat cu ştiri false despre/ Muncitori industriali şi constituţie/ despre şarpele casei vindecătorul/ Şi despre drepturi și avantagii ce decurg din amor/ Indiferent de coşul zilnic de pedepse” – „...Străinule cum să zbori cu elicea strânsă în menghină/ Gura ta se rotunjea într-un oftat abia auzit/ În timp ce eu îţi scormoneam rana/ Fără să ştiu că te iubesc/”.

* * *
„Menghina cu elice” este, din punct de vedere al fenomenologiei poetice, mai cu seamă, un volum de răscruce în creaţia lirică a lui Val Mănescu: în raport cu volumele anterioare, are valoarea unui diagnostic literar; în raport cu viitoarele volume, poate dobândi valoare de simptom. Proiecţia imaginarului poetic a început cu „Delict de memorie” şi s-a încheiat, cred, cu „Ochiul fără pleoape”. O lectură cronologică profundă a celor cinci volume, cu un ochi critic experimentat, ar revela o organizare internă a imaginarului poetic „angajat”, de la o carte la alta, într-o relaţionare funcţională cu beneficii importante în plan valoric.  Comparând „Menghina cu elice” cu celelalte volume, ai impresia că acesta din urmă nu e o evoluţie în succesiune, nici mişcare în cerc, ci, mai degrabă, o spirală ce atinge, de mai multe ori aceleaşi puncte de referinţă din cărţile anterioare. Spirala, fidelă reperelor iniţiale, le atinge neîncetat, mereu de la o altă altitudine, cu o nouă atitudine, dintr-o altă perspectivă. Val Mănescu e conştient că trăieşte, poetic, în fatalitatea unor teme comune pe care poezia contemporană le explorează din 1980 încoace, dar şi într-o imanentă aşteptare, în ritmul continuu al unui presentiment în care gândirea poetică şi viaţa încearcă o intimă înnoire a limbajului şi existentului.  Fără a evita cu obstinaţie programată confesiunea lirică, „Menghina cu elice” lasă imaginile să vorbească, să disloce existentul, aşa cum îl cunoaşte poetul graţie experienţei sale lumeşti, modelându-l şi, uneori, abstractizându-l. Textele abundă de lucruri şi fiinţe decupate ori extrase din contextul concret al realităţii şi regrupate într-o zonă care le solicită o nouă experienţă inedită, insidioasă, simbolică. În unele versuri, realul este abstractizat prin aglomerare de date concrete ( biografism, provincialism), sugerând un alt tâlc al lucrurilor, pe care acestea îl acceptă chiar din cauză că sunt silite să locuiască gregar în vechiul lor spaţiu. Evitând, chiar când e confesiv, orice declarativism sentimental, orice retorică a afectelor, poetul înregistrează, programatic, această viaţă a simţurilor, percepţia acută a realului, lăsând, într-un plan oarecum îndepărtat, să vibreze emoţia filtrată, recompusă, subtilă, sugestivă. Alteori se păstrează pentru o senzitivitate brută. Jocurile lumii, inepuizabilul ei spectacol somează conştiinţa poetică să ia necontenit act de existenţa ce o transcende.    
Atingând punctul/ punctele de unde lucrurile i se propun ca un chip posibil al lumii, actul liric se transformă pe nesimţite din percepţia senzorială acută în reflecţie; din lăcomie obiectuală în dramă aintelectului ce se îndoieşte de valabilitatea experienţei sale poetice. Descoperim o funciară contradicţie pe care poetul şi-o asumă în actul de creaţie menit să capteze realul: inadecvarea cuvintelor la lucruri, pe de o parte, şi incapacitatea experienţei umane de a epuiza sensul lumii, pe de altă parte.  Autorul face din actul liric o oglindă lucidă a existenţei, alegând mijloacele verbale, restructurându-le până la limita unde cuvintele devin, şi ele, un fel de obiecte cu ajutorul cărora eul liric reconfigurează universul: o iscusită recuperare în clipa în care alegerea părea imposibilă. În „Menghina cu elice” (ultimul poem e semnificativ), percepem mai clar încercarea disperată de a salva câte ceva din lumea interioară a unei umanităţi alienate de condiţiile societăţii postmoderne: recuperare prin  scoaterea la suprafaţă, din adâncurile inconştiente ale eului, a ceea ce se păstrează încă în stare genuină, nepoluată de tot felul de conformisme. Într-un lexic ce nu se sfieşte să recurgă la zestrea diverselor registre semantice şi limbaje funcţionale, la neologisme intempestive, lirismul restituie sensibilităţii cititorului o lume ultragiată de mecanismele oarbe ale civilizaţiei tehnice, autenticul şi prspeţimea, spontaneitatea şi fertilitatea ei. Pare că raţionalul şi raţionalul, posibilul şi imposibilul, luciditatea şi halucinaţia se rarefiază prin golirea de sens a oricărui concept. Sensul alienării absolute, împotriva căreia poezia provoacă mereu susţinute şi fantastice realităţi uitate, este raţional şi lucid „indicat” în opoziţie cu aceste recuperări, tăioase şi necruţătoare, care testează salvarea omului, a eului sfâşiat şi aservit, într-o exaltare poetică triumfală. Contradicţii, fantezii suprareale şi imagini „strivite”, reflecţii abstracte şi sugestii polemice, revolte irascibile şi elocvenţe melancolice, sarcasme şi nostalgii (politice, familiale, erotice), nerăbdări şi compasiuni... Un fel de egalitarism al cuvintelor din diferite straturi şi ritmuri din orice „pedigri” poetic, ce, uneori, se rezolvă într-o proză involuntară, în pofida lirismului şi formulelor poetice aluzive se simte un lirism descărnat de strălucirea senzorială a percepţiei şi din ce în ce mai aplicat să redispună altfel obiectele, într-o „acţiune” destinată să constituie o exorcizare a realului, o umanizare a acestuia.
 
O menghină imaginară, îngreunată de prejudecăţi şi atavisme morale împiedică înaintarea în spirală a elicei reprezentând zborul avântat al ideilor prin nemărginita şi halucinanta stratosferă lirică. Dar, ca într-o spirală ce revine neîncetat asupra punctelor pe care le-a atins deja în volumele anterioare, poezia lui Val Mănescu este o zbatere dramatică sortită să-şi smulgă din menghină organul propulsor al spiritului şi să-i redea starea firească de rotire şi de înaintare prin meandrele complicate ale unui real agresat de tehnologii.  „Menghina cu elice” are o dinamică circulară care elucidează evoluţia poetică a lui Val Mănescu. Expresia Eadem mutata resurgo (Cresc cu aceleaşi mişcări), este chiar mesajul subliminal al acestui valoros poet contemporan şi al unui cărţi identitare, cu neputinţă de ignorat.

GHEORGHE IORGA

Practicing Rachmaninoff 3rd Concerto... ���� - Tiffany Vlogs #67

Cât de minunat pot fi mimate greşelile...

sâmbătă, martie 14, 2020

AMOR ÎN CARANTINĂ

Primăvara asta schimbă felul de a respira
de-acum vom muri cu masca pe faţă la bună vedere
corespunzător celor mai minunate idei
adaptaţi cerinţelor globale
deschiderii care se închide când solicită cine trebuie
sex şi sex pe youporn gratis fără frontiere
moarte şi moarte gratis fără frontiere
uitări şi uitări gratis fără frontiere

e un consum hedonist al iubirii de sine
şi se vorbeşte-n enigme
ca atunci când vânătorul vede cum prada se îndepărtează
ca atunci când se taie pelteaua rotită invers
acelor de ceasornic
ca atunci când raza de soare pluteşte sub pleoapele tale
ca o turmă sălbatică de fotoni perturbând axa de ochire

n-ai decât să crezi că dorul e un simptom
nu o boală care provoacă abuzuri ale eului liric
eu pot să beau din tine
pot să beau tot ce ai tu în tine
chiar dacă istoria se repetă ireversibil
ca într-un film românesc în care eu sunt un sfânt dintre cei mulţi
cu atât de puţin dumnezeu

totuşi zic ar fi bine să nu mai îndrăzneşti să-mi închizi telefonul

tocmai când ne aşteaptă luna aprilie
când eu numai eu decid că nu mai am nimic de mărturisit
despre gleznele tale de catifea
când nu mai vreau să-ţi mângâi genunchii
ce aventură sfârşită dramatic în aplauzele întregii cetăţi
oricum e mult prea târziu şi nu-mi pasă de oja spartă de
pe unghia ta mijlocie
pe care atât de mult o sărutam ieri

aşa că lasă telefonul deschis şi ascultă cum cânt
fără mâini recviemul
la un pian care arde

luni, martie 02, 2020

à la russe




Undeva există un document care atestă

că mi-am tras casca pe ochi şi-am ciripit prosteşte

mimând emoţia păsărilor ce cad din zbor

aidoma scenelor din filmele alb negru ruseşti

cu matrioşte care fumează-n tranşee




dragostea se prăbuşeşte fără legătură cu victoria finală

şi totuşi câştigă bătălia cu nemţii cei răi

măr dramatic fără de sâmburi în paharul cu votcă

îndulcit cu miere de propagandă




atât de puţin Dumnezeu şi atât de mulţi sfinţi

în procesul de ardere



joi, februarie 13, 2020

Dan Petruşcă disecă adânc OCHIUL FĂRĂ PLEOAPE


O lansare atipică de carte
Recunosc faptul că nu mi s-a mai întâmplat să particip la o lansare de carte a unui autor în viață care să nu fie de față la eveniment. Cam aceasta a fost realitatea acelei după-amieze de joi, 20 decembrie 2018, când poetul și prozatorul Val Mănescu, aflat cu treabă prin țară, ne-a permis nouă, amicilor, să-i lansăm cartea la Centrul de Cultură „George Apostu”. Era în atenția noastră atunci cartea sa de poeme, intitulată „Ochiul fără pleoape”, apărută prin octombrie 2018 la Editura Junimea din Iași. Pentru cine nu a băgat încă de seamă, Val Mănescu e originar din Comănești, județul Bacău, și e colegul nostru de redacție la revista „Vitraliu”. A debutat editorial cu volumul de poeme „Delict de memorie”, Editura Plumb, Bacău, 1993, deși e poet de când îl știu, adică din adolescență. I-au urmat, fără grabă, din zece în zece ani, alte două cărți de poeme: „O zi dinaintea sfârșitului lumii”, Editura Aula, Brașov, 2003, apoi „Efectul placebo”, Editura Babel, Bacău, 2013. În anul 2015, a publicat un „roman”, al cărui erou insolit este anunțat de titlu, „Dimitrie rupe tăcerea”, apărut la Editura Tracus Arte, București. Val Mănescu este membru USR, filiala Iași.
Această a patra carte de poeme, „Ochiul fără pleoape”, lansată pe 20 decembrie 2018, a fost pretextul unor gânduri pe care le-am rostit atunci în fața unui public numeros. Dacă îmi amintesc bine, am citit de pe coperta a  patra a cărții lui Val Mănescu sintetica prezentare, într-o singură frază, scrisă de Ovidiu Genaru, pe care o reproduc aici: „Val Mănescu și-a asumat răspunderea; acum poezia scrisă de el îi seamănă în întregime; fermecătoare și insolită, picantă și ingenioasă, cultă, spontană, elaborată cu măsără, debordând de fantezie și invenție, mereu datoare realului și însetată de utopia unei libertăți care, paradoxal, prin exaltare, se autonimicește”. Altfel spus, înțelegem noi, faptul că poetul Val Mănescu, în sfârșit, „și-a asumat răspunderea”, iar poezia din acest volum „îi seamănă în întregime” ar însemna că drumul său poetic a străbătut un șir de trepte ascendente, că ar exista o evoluție lirică în cele patru volume de poezie. Mie mi se pare că poetul Val Mănescu este același de la prima apariție editorială și că volumele sale de poeme sunt părți dintr-o aceeași carte. Dacă mi-aduc bine aminte, volumul de poezie lansat pe 20 decembrie, înainte de publicare, se numea „Structuri erotice”, titlu schimbat în ultima clipă în „Ochiul fără pleoape”. Primul titlu acoperă problematica volumului de poezie, iar cititorul prezumtiv ar putea observa erotismul, adesea debordant, care transpare din poemele lui Val Mănescu. În același timp, titlul „Structuri erotice” ar fi fost restrictiv, cantonând sugestia doar în această tematică. Titlul ultim, generos prin sugestie, susține ideea unui univers poetic complex prin problematică și prin diversitatea tematică: viață, moarte, iubire, lumea, orașul de provincie, România, binele, răul, nimicul existențial, nostalgia, dezamăgirea, răzvrătirea etc. Iar discursul său poetic se naște între spontaneitate și elaborare atentă, între expresia elegantă și vocabularul picant (democratic până la duritate), între ironie, autoironie, sarcasm și iluzie, mergând până la utopia asumată de un poet care, în multe fragmente de artă poetică, își înțelege condiția de creator într-un continuu raport polemic cu lumea.
Desigur, titlul „Ochiul fără pleoape” se regăsește într-un vers din poemul „Altădată” și, metaforic, are legătură cu vigilența înnăscută a creatorului care (nu ațipește niciodată și) simte orice modificare în briza existențială a universului în care viețuiește. Dezamăgit de prezent, din poemul „Altădată”, abia amintit, aflăm că, demult, doar „sufletul era singura monedă/ de schimb”. Dimensiunea nostalgică a trecutului nu are consistență, fiindcă poetul trăiește problematic în prezent: „dar vezi clar în oglindă că nici tu/ nu ești invenția ideală pentru mâinele cel bun” („Cu Bacovia la festivalul orașului”), fiindcă în lume tronează „nimicul nemuritor”, iar ca universul să existe este nevoie de „lanterna iluziei”. Poetul Val Mănescu e într-o continuă stare de autoscopie, ipostaziindu-se în imagini „romantice” sau voit hidoase, ironizându-se sau hărțuind el însuși universul agresiv în care trăiește. El este „un șchiop mereu ostil situației / pășind antipatic prin istoria / de două parale a municipiului gobal / liber să-mi iau bilet spre niciunde”. Dar libertatea aceasta nu și-o îngăduie, fiindcă noaptea scrie poeme și se bucură trăind „bucuriile simple”. Flămând, mănâncă pâine proaspătă „unsă din belșug” cu salată de vinete, dansând singur „un doi trei un doi trei / pe un ritm infernal de rapsody in blue” („Salată dansantă de vinete”).  Astfel, poetul nu pleacă niciunde, fiindcă se hrănește cu răzvrătirea lui: „până la urmă un huo răspicat oboselii / plecării fără țintă / aroganței paharului gol / cancerului evazionist la impozitul / pe respirația comunitară / în timp ce patria mea România / mărește taxa de urgență / pe aer muzică și răsfăț” („Petrecerea neagră”). Tot astfel, poetul nu pleacă niciunde, fiindcă este „Tot mai obosit de minciuna că soarele răsare / în fiecare dimineață”, pentru că „și-a umilit adolescența târând-o prin glodul primelor iubiri”, că, mai târziu, „a venit tinerețea măsluită cu revoluții de catifea” și că, până la urmă, „continuă să-și croiască potecă spre moarte” („Bărbatul care n-a cunoscut frica”). Mai tot timpul îndrăgostit, poetul n-a ucis niciodată „lupul” din el, fiindcă, orice s-ar spune, iubirea se hrănește din ea însăși. Și asta chiar dacă în poemul „Umbra de câine”, el constată cu un sarcasm reținut: „am admis totuși că iubirea e / un sport care face plictisul romantic / dându-ne seama mult prea târziu / că doar de un singur cuvânt e nevoie”... În poemul „Structuri erotice”, situat la sfârșitul cărții și care a generat, cum scriam anterior, primul titlu al volumului, poetul Val Mănescu, sub semnul unei ironii mușcătoare, ia în derâdere „colonia celor nestructurați pentru dragoste”, amintind, dacă mai era nevoie, de pericolul real ca dragostea, binele, frumosul, adevărul, generozitatea să nu mai fie reperele acestei lumi în care cei nestructurați pentru iubire, așa cum simte poetul, „se uită la mine compătimitor / ca la un cerșetor”...
Cine cunoaște „personajul” Val Mănescu și câte ceva din poezia sa, știe că textele sale nu sunt scrise pentru a fi citite în gând, ci mai degrabă rostite, declamate, el fiind unul dintre puținii poeți care nu-și „strică” poeziile atunci când și le recită. Poezia lui e „doldora” de lumea concretă, însă îmbibată adesea de o sacralitate a cotidianului, aparent paradoxală, conținând sarcasm, dezgust, tritețe, cinism, moartea luată în răspăr, iubiri plenare căzute în desuetudine, România (nostalgică) a sufletului său, Bacăul ca topos privilegiat și Bacovia, înstrăinarea cu superbie de tot și de toate, cangrena politicului... Într-un monolog autoadresat, ironic, poetul se ipostaziază  între „a fi” și „a scrie”, a căror sens și semnificație se amestecă dureros, pentru că se presupun și se condiționează, între comic și tragic: „cine ești tu tristule ca să fii / cine ești tu ca să scrii texte comice despre moarte”.
Nu cred că Val Mănescu se salvează din cotidianul agresiv prin poezie. Nu aceasta ar fi intenția sa. Universul său poetic este creația unui protestatar, care nu suportă ideea că lumea nu poate fi trăită  decât dacă e luminată de „lanterna iluziei”. Ironia, autoironia, sarcasmul, cinismul reprezintă o mască a sensibilității rănite și care este obligată „să muște”, ca să se apere. Dincolo de toate acestea însă, deloc paradoxal, există în poezia lui Val Mănescu o formă subtilă de optimism și o sete de viață debordantă, acestea amintindu-ne de faptul că, în lumea lui Dumnezeu, răul este încă sub semnul relativității, că omul se mai poate împăca totuși cu sine însuși prin libertatea de a se revolta și de a nu lăsa lumea să fie cum este.

Dan Petrușcă - Cronică apărută în revista VITRALIU nr. 50 - Centrul de cultură şi arte "George Apostu"