Pe unde te uiți, păr alb. Orbitor. La vernisaje, simpozioane și lansări de carte, candelabrele dau lumina, sunt vii.
La un simpozion despre viitor, am înțeles pe dos ce vedeam. Credeam că asist la un apus. De fapt, eram la o strajă de noapte.
Tabloul e mereu același.
Artistul are 28 de ani și vorbește despre anxietatea generației lui. În sală, șapte oameni de 28 de ani, toți rudele lui. Restul de o sută au 70 de ani și iau notițe. Cu pixul.
Ei știu că neliniștea nu e totuna cu sfârșitul. Au trăit destul cât să nu se mai sperie de amenințarea noptii.
Scriitorul își lansează volumul de debut, curajos și trist, despre cum nu mai citește nimeni. Are dreptate. Atenți, îl ascultă cei care citesc cu ochelarii pe vârful nasului și cu lupa. Singurii care mai au răbdare să zăbovească asupra unei fraze până la moarte.
Tinerii neliniștiți au plecat din templu. Poate au un reel de făcut, un podcast de ascultat pe viteza x2 și o lume de cucerit. E firesc. Tinerețea pleacă. Bătrânețea rămâne și veghează focul. Pentru că spiritul uman n-a murit. S-a retras în riduri, în crampe, în alb, înaintea primăverii.
Moșnegii stau în prima linie, în bastoane și cu eșarfe de lână pe riduri. Nu cer să li se facă loc în viitor, își păstrează locul în prezent.
Ei încă mai cred că o carte merită citită, nu doar postată. Că un tablou merită privit mai mult de 0,8 secunde. Că o idee merită dezbătută, nu doar comentată. Cu pixul. Pentru că doar ei știu că anxietatea trece. Au trecut prin ea. I-au supraviețuit. Ei sunt dovada vie că se poate.
Cât timp, la o adunare de gânduri, vezi păr alb, cineva încă mai deschide cartea la pagina unde a lăsat-o. Zăbovește până la moarte asupra unei fraze.
Senectutea a învins? Poate că încă păstrează focul aprins.
.
Nu e noaptea și nici măcar seara culturii.
E dimineața ei, foarte devreme.
Iar lumina aceea albă, orbitoare, e cea dintâi de pe cer.
Corectează metafora candelabrelor vii, dacă poți.
Redu generalizările despre tineri dacă ai sânge în instalație.
