marți, august 13, 2019

PROBA DE SÂNGE


Acum intrăm fără exagerată viteză
În pluvialul distopicul oraş bacău
Unde nimeni nu primeşte nimic pentru binele făcut
Iar răul e răsplătit cu binecuvânată uitare
Locul unde poţi fi putred de bogat
Dar şi pur şi simplu putred
Oraşul alcătuit din multe sate
Pe verticală şi ţăranii n-au nevoie de adevăr
Când te-aştpţi mai puţin începe să plouă
Şi fiecare trăieşte în propria lui ogradă
Crescându-şi realitatea cum îi place
Ca pe o turmă blânda de oi
Furajată cu hrănitoare iluzii

Prin grija onor primăriei
Ici-colo flutură câte-un tricolor zdrenţuit
Ca speranţa
Purgatoriu în care poezia se scrie singură
Pe uşile ascensoarelor când nu mai e nimic de făcut
Păcatul personal devine păcat colectiv
Peste satele suprapuse e Linişte în exces
Nimeni nu se trezeşte dimineaţa
Doar apusurile acoperă recitalul extraordinar de prostie
De care avem parte în fiecare zi

Oriunde-ai fi lacrima-ţi vine la întâlnire
Ca un câine credincios
la orice oră din zi sau din noapte
Nici nu-i nevoie să-i dai telefon
Simte că ai nevoie de ea
După nivelul nodului din gât
Ea e acolo
Strălucitoare amară fierbinte
Şi te acoperă cu lacul ei protector

Cu toate astea nu te poţi abţine
Să ieşi în uşa bordeiului când începe să plouă

Aici este locul mirării
Aici voi fi fericit

marți, august 06, 2019

IADUL DE PROBĂ




Acum intrăm fără exagerată viteză
În pluvialul distopicul oraş bacău
Unde nimeni nu primeşte nimic pentru binele făcut
Iar răul e răsplătit cu binecuvântată uitare
Locul unde poţi fi putred de bogat şi de singur
Dar şi pur şi simplu putred de singur
În cimitirele lui bacovia

Oraşul alcătuit din multe sate
Pe verticală
şi ţăranii n-au nevoie de adevăr
Când te-aştepţi mai puţin începe să plouă
Ca pe vremuri ce vremuri
Şi fiecare trăieşte în propria lui ogradă
Crescându-şi realitatea cum îi place
Ca pe o turmă blîndă de oi
Hrănită cu iluzii la pachet

Dar cum ploaia nu e o chestiune de viaţă şi de moarte
Prin grija onor primăriei
Ici-colo flutură câte-un tricolor zdrenţuit
Ca şi cum nu s-ar şti că
Speranţa
Nu-i decât un câine sălbatic care atât de frumos
Te muşcă de inimă

Purgatoriu în care poezia se scrie singură
Pe uşile ascensoarelor
când nu mai e nimic de făcut
Păcatul personal devine păcat colectiv

Peste satele suprapuse e Linişte în exces
Nimeni nu se trezeşte dimineaţa
Doar apusul ce va veni
acoperă recitalul ironic
De care-avem parte în fiecare zi

În oricare cartier te-ai afla
poţi admira globalismul romantic
Lacrima vine la întâlnire
Ca un câine credincios
la orice oră din zi sau din noapte
pâlpâind
Ca becul de neon al ultimei iubiri
o vreme

Nici nu-i nevoie să-i dai telefon
Simte că ai nevoie de ea
După nivelul nodului din gât
lacrima e acolo amară fierbinte
Şi te acoperă cu lacul ei protector

Cu toate astea nu te poţi abţine
Să ieşi în uşa bordeiului când începe să plouă
Şi să trimiţi un emoticon cu zâmbet
De teamă să nu faci o impresie greşită

E un oraş şmecher
Aici este locul mirării
Aici voi fi fericit

miercuri, iulie 03, 2019

SĂ NE TRĂIEŞTI, PRIETENE!

Astăzi este ziua de naştere a prietenului meu şi al multor alţii, arhitect Constantin Volodea Amâiei. Îi urez toate cele bune, amintindu-i poemul pe care i l-am dedicat în volumul "Ochiul fără pleoape", ca semn de distinsă preţuire.

Volo şi eu în spectacol pe scena Teatrului Municipal Bacovia



DOMNUL A
                              Lui Constantin Volodea Amâiei

Oraşul devine foarte tăcut când domnul A
se plimbă pe străzile lui  
o reculegere apasă inert pe acoperişuri
pe blocurile izolate termic ca un nămete apocaliptic
ciorile îşi sugrumă croncănitul isteric
iar copiii-ncetează brusc hărmălaia

timpul încremeneşte cu un genunchi îndoit
pe trotuarele lumii
într-un proiect neterminat din lipsă de diamante

avioane plutesc cât pot ele de sus
şi dacă n-ar lăsa urma aceea
ca dâra pe calc a unui rotring alb
ai zice că s-a instituit interdicţie la zbor

cam asta e atmosfera la noi
când domnul A iese din blocul lui
cu praful de stele sclipindu-i pe mâini
şi face un semn aproape imperceptibil
spre un geam termopan de vizavi
prevăzut cândva cu doi ochi albaştri
apoi pleacă la o mică şuetă cu balcoanele
grădinile şi scuarurile din municipiu
ce urmează să sară de pe planşeta lui
direct în mijlocul vieţii cu teribile dimensiuni

cetăţenii nici nu-l salută nu-i tulbură actul creaţiei
îl privesc strecurându-se printre axele iubirilor lui secrete
cu privirea aţintită-ntr-un punct spre niciunde
căutând perfecţiunea unghiului drept
în lumea românească
încă jenat de catapeteasma ei strâmbă
unde proporţia de diamant
ar face oraşul compatibil cu visele noastre

cei care au privilegiul să-l vadă
doar îşi şoptesc între ei
lăsaţi-l într-ale lui când se plimbă
e de-al nostru e Domnul A singurul
care ştie măsura vremurilor în spaţiul orizontal

domnul A cunoaşte toate secretele urbei
pe unde curg apele subterane ale dragostei
temperatura granitului de care ne lipim tălpile vara
spirala inversată a timpului
reflexia ritmată a lunii în ferestre
pulsul inimilor
respiraţia plantelor şi animalelor
inteligenţa unui sărut cu multe etaje

totul în echilibru stabil şi durabil
când păşeşte încovoiat sub poveri nevăzute
Domnul A este mereu năpădit de volute şi muchii

şi pentru că de la el începe totul
i s-a spus Domnul A

într-un contract cu natura
domnul A
se frământă cum să aşeze mai bine liniile
aleilor pentru îndrăgostiţi
şi calculează raza anilor
atent la cercurile din tulpina arborilor abia răsăriţi prietenos
în alveolele de pe marginea străzii
pe diagonalele urbei

de aceea un prost nu poate juca rolul Domnului A
chiar dacă ştie şi el pe de rost ce înseamnă
taxe mizerie conducători idioţi isteria mult prea fericiţilor
slujba televizorul cât un perete 
doamnele-ajută
familia impozitul pe maşină fatalitatea românilor
şi defectele lor
factura la gaze amanta care-l înşală
România frunzei şi România oaie
sănătatea colesterolul dentistul mâncarea cu euri
corupţia
gropile din şosea purcelul carpatin serbările primăriei
poeţii cu prea multe cărţi
stresul traversării oraşului prin mocirla politicii

                                                
deşi trăieşte aidoma Domnului A 
în ţara care nu face niciun centimetru de autostradă
din cauza unei familii de lilieci,
un prost
nu poate fi arhitect

sâmbătă, iunie 29, 2019

CE CAUT EU ÎN VIAŢA MEA


Cum de n-am murit
Când eram cel mai obraznic din cartierul de sud
Unde dormeau muncitorii din fabrica de confecţii
Cu tot neamul lor proletar în bloc După ce
De dimineaţa până seara decupau
Speranţa stacojie din caşcavalul de aur Al epocii
Şi-o ambalau în cutii de conserve
Pentru viitorul pe care-l trăim

Eram declarat intempestiv rebarbativ şi rebel
Scriam detalii senzoriale pe tichete de autobuz
Pe bilete de teatru pe şerveţele şi le publicam
Aruncându-le-n vânt fără drepturi de autor
Nu prea aveam talent de tovarăş

Duceam găleata de poeme la ghena urât mirositoare
De lângă gardul cimitirului central cu bicicleta
(o dată
La un viraj găleata a sărit din portbagaj
Şi-o zi întreagă am adunat formule de stil şi chiştoace
răspândite pe alee
Ca pe nişte ghiocei răsăriţi din asfalt)
În timp ce maşina galbenă a primăriei Mascată în gunoieră
plasa microfoane pe geamuri
Şi aspira libertatea de a visa cremvurşti şi portocale

Şi acum mă mir cum de mai trăiesc
De cât de protestatar eram
Cât de #rezist avant la lettre
Cu ce insolenţă scriam cu creion chimic
rexona
Pe drapelul sfânt al partidului

Dosarul de cadre începea cu impertinenţa tovarăşului
Cunoscut până dincolo de graniţele judeţului
Despre care afirmă că la noi iubirea se dă cu un leu grămada
La chioşcurile din intersecţii la pachet cu bucăţi de poet
din insectar şi Bonus o îngheţată fără întoarcere

În continuare
derutează vlăstarele tinere cu poveşti liricoide
Luând în derâdere linia cea dreaptă stabilită de organul superior
Citez:
La miezul nopţii când bestia rosa Trece fluierând
prin halte autohtone unde n-are oprire
doi proşti un el şi o ea se iubesc pătimaş
Ca şi cum ar fi ultima zi
agăţaţi amândoi de aceeaşi speranţă
un abţibild al uitării pe tenderul încărcat cu cărbuni

Ce vrea să spună poetul în aceste rânduri?

Ce animal roşu trece prin halte unde n-are oprire?
De ce se agaţă cei doi tineri de aceeaşi speranţă
Doar sunt atâtea speranţe
Şi adică de ce să fie ultima zi dacă
După azi vine mâine poimâine şi răspoimâine
Şi tot aşa suntem veșnici

Concluzia:
Se crede buricul pământului şi dansează rock decadent
Pe imnurile noastre revoluţionare
Şi-n plus depăşeşte mereu viteza admisă
După ce bea vodcă de contrabandă în păhărele de cristal
Procurate din vest

Nu are talent de tovarăş e o pacoste luaţi măsuri