luni, martie 18, 2019

CONDIŢIA UMANĂ



Tot timpul e ceva ce trebuie făcut
Ca să fii în rîndul lumii
Ceva fără de care catapeteasma cosmosului
Se prăbuşeşte peste omenire
Şi ne ducem pe copcă toţi

Tot timpul trebuie să mănânci
să repari chiuveta la baie
Să treci examene să te duci undeva
Să plăteşti taxele la statul ăsta amărât
Să te uiţi la ceas
Să nu întârzii să trăieşti

Tot timpul trebuie să-i iubesc
genunchiul
Glezna irişii sânii
Şi tot ce mai are ea
Altfel
Mă ia dracu
Cu tot cu ochelarii mei
De somnambul în erecţie

Despre Comăneşti, trist şi furios

Excepţional articol, pentru realizări impresionante! Bravo şi mulţumesc, Viorel, pentru nodul din gât pe care mi l-a pricinuit nostalgia superbului oraş în care am văzut lumina zilei şi am crescut. Aplaud cu emoţie şi admiraţie fiecare mişcare pe care administraţia locului o face pentru oamenii locului. Abia aştept să se regleze şi situaţia Palatului Ghica, în care am învăţat 10 ani, o bijuterie arhitectonică excepţională, ca şi monumentala gară CFR. Citiţi şi minunaţi-vă aici de constatările reporterului  Viorel Ilişoi: Un reportaj dureros de tandru

duminică, martie 17, 2019

RIDURI DE EXPRESIE



Fiecare din cele o mie de şanţuri
De pe masca de om pe care-o pun
Când ies în lume
E cicatricea de pe urma unui rid de expresie

Multe sunt urme de mirare
Altele albii de lacrimi
Încruntări de revoltă
riduri gravate de spaima zilei de mâine

Dar cele mai multe
Sunt grimase De la hohotele de râs
Provocate de patria mea
Care nu se mai satură de comedii
În fond
Ale naibii de-aiurea

Noroc că nimeni nu-mi ştie
Adevărata faţă de om viu
Cam bătrân

REGRETUM POST COITUM


Uneori pălăvrăgeam fără rost
Că tu eşti Mai sânge decât sânge
Şi mai poezie şi mai poveste
Mai minciună
Decât se poate visa

Uneori părăseam ringul cu faţa în jos
Mă duceau pe targă sau în scaunul cu rotile
Cu maxilarul spart 
neoanele defilau pe tavan
băga-mi-aş cât o iubesc şi brancardierii înpingeau
trupul învins pe culuoar 
Cum paştele mă-sii n-am văzut pumnul care venea
Pe repede-nainte
Să-mi sfărâme arcada

Le spuneam să dea muzica tare în ambulanţă
să nu-mi aud oasele rupte cum se ciocnesc
Globulele albe de cele roşii spărgându-se
maxilarul dizolvându-se în sânge
Ca-ntr-o iubire eternă
Fără să mai apuc să-ţi strig că mi-e dor
Şi Să-ţi strig că mi-e dor

Nu-s cuvinte e numai cenuşă
Respir şi eu cât voi mai putea

Mai sânge decât sânge sunt
şi ai fost
Mai poezie şi mai răstălmăcire
Mai minciună
Decât aş putea eu visa