miercuri, decembrie 28, 2016

Basil, adio



A încetat din viaţă, după o lungă şi grea suferinţă, jurnalistul Vasile (Basil) Pruteanu.
Erudit analist al fenomenelor muzicale şi teatrale, Basil Pruteanu a fost o prezenţă constantă în paginile publicaţiilor la care a colaborat, şi un fin observator al vieţii culturale a Bacăului, cronicile sale reprezentând adevărate mesaje iniţiatice pentru oamenii de cultură şi, în egală măsură, pentru artişti, scriitori sau pictori. Semnala cu vervă generoasă şi cordială tot ce era bun, semnificativ şi atrăgător în teritoriul artelor, dar nu ezita să şfichiuască prostia, cabotinismul şi lipsa de talent cu biciul lui de vorbe acide.
Fiecare întâlnire cu el era un memorabil regal de cultură, o analiză obiectivă a vieţii artistice, sociale şi politice, augmentată cu un soi de ironie temperată, izvorâtă din propriile lui experienţe de viaţă. Cu silueta lui masivă, cu pălăria lui cu boruri romantice, cu bonomia şi zâmbetul discret şi şăgalnic - de om care ştie mai mult decât poate spune -, Basil Pruteanu a fost un personaj fără de care peisajul cultural al Bacăului devine mai sărac. 
Mergi în pace şi lumină, Basil!

joi, decembrie 22, 2016

Întâi revoluţia, după aia, distracţia!

Acu 27 de ani, exact la ora asta, adică 23.30, în actuala Prefectură era o zarvă cumplită. Cam vreo trei sute de indivizi făceau revoluţia, care cum ştia el că tre să fie o revoluţie. Unii vorbeau patetic la microfon, chemînd românii la revoluţie, alţii scriau liste cu ăi prezenţi, alţii cărau persane sau casetofoane sau dracu ştie ce mai găseau prin birourile activiştilor, iar cei mai mulţi zbierau ca apucaţii unii la alţii. Eram cu toţii de plîns de căcaţi pe noi de frică ce eram.
În piaţă se adunaseră cam vreo douăjdemii de oameni care căscau gura la televizorul color al primului secretar, pe care-l pusesem pe balcon. Se dădea revoluţia de la Bucureşti în direct. Din cînd în cînd, cei din piaţă strigau jos dictatorul, libertate, armata e cu noi, vrem mîncare sau vrem benzină. Avîntul revoluţionar al maselor lua amploare şi, cu greu, armata care apăra revoluţia reuşea să stăvilească oamenii din stradă care voiau cu toţii să intre în sediul noii puteri. Să o ia de guler şi să o întrebe: bă, da cine sunteţi voi ca să reprezentaţi poporul?
În acele clipe pline de tensiune, cei din sediu se simţeau responsabili pentru cauza revoluţiei, pentru soarta naţiunii şi, implicit, pentru viitorele patriei. E de precizat că, în urmă cu 27 de ani, exact la ora asta, adică 23.30, nu se ştia ce-i cu Ceauşescu, că teroriştii trăgeau cu foc prin Bucale şi că ăi care eram în fostul sediu al PCR nu ne mai gîndeam la viaţă şi la moarte. Gîndul nostru era să schimbăm ceva în România aia, că nu se mai putea.
Băi, alo, domnilor, dragi concetăţeni, alo, linişte, alo, nu se-aude?
Uite care-i treaba. Dacă nu ne organizăm, ăia de-afară or să intre peste noi şi-or să ne strîngă de gît. Ce suntem noi? O adunătură de nenorociţi, sau noua putere revoluţionară?
La aceste vorbe, revoluţionarii au făcut linişte.
Şi ce să facem? – a zis unul cu căciulă de-aia rusească.
Păi să ne organizăm, să alegem un comitet, să formăm comisii, să dăm responsabilităţi.
Şi asta am făcut noi, în 22 decembrie 1989, exact la ora asta, adică 23.30.

Şi acum, bancul.
Chef serios, cu gagici, cu şpriţuri. Se bea, se dansează, bulăneli, chestii de-astea. Da, de la o vreme, cam plictiseală. Unu vine cu ideea: ia hai să stingem lumina şi ne futem la întîmplare. Ura, ura, trăiască revoluţia.
Se face întuneric, care pe care prinde, lumea se simte bine.
După zece minute de foşgăială, se aprinde lumina. Tipul cu ideea: Bă, io zic să ne organizăm, că aşa nu-mi convine! Că de cînd am stins lumina, numa cu puli în cur m-am ales.
Asta e. Ne-am organizat şi noi cum am putut. Fiecare s-a ales cu ce-a avut noroc.

Partea mea de revoluţie




Poate că nu prea aveţi chef să vă amintiţi de urîtul, întunericul şi teama în care am trăit pînă în 1990.

Poate că v-aţi săturaţi să citiţi despre înjosirea la care eram supuşi sistematic.

Poate că sunteţi atît de tineri şi nici nu aveţi cum şi de ce să analizaţi ce a însemnat comunismul în România.

Ştiu că vi se pare hilar şi incorect ca un tip care a fost membru al PCR să aibă o atitudine atît de critică faţă de vechiul regim. N-am să mă justific, ar fi prea multe de spus. Am să vă spun doar atît, urăsc comunismul deoarece m-a dezamăgit. E simplu: crezi în cineva care se dovedeşte fals, laş, trădător, hoţ, şmecher, profitor. Nu stai lîngă el toată viaţa, îl dai dracului după o vreme şi încerci să-l uiţi.

Cert este că întîmplările din decembrie 1989 au făcut din România o ţară de eroi tragici pentru care formula hamletiană „A fi sau a nu fi” s-a transformat într-o altă tulburătoare întrebare: „A fost sau n-a fost?”. Asocierea cu lumea teatrului este cu atît mai valabilă, cît, peste timp, misterele revoluţiei române au devenit mai greu de descifrat, oricîte mărturii s-ar fi adăugat. Am fost simpli actori. Atunci, în efluviul de entuziasm şi emoţie nu puteam să ne dăm seama că spectacolul revoluţiei are şi un regizor.


În Bacău, revoluţia s-a impus ca o stare de fapt, fără violenţă. Slavă Domnului. Armata a fraternizat instantaneu cu noua putere. Puţini dintre noi cunoşteau care sunt frîiele, mecanismele prin care se conduce un oraş, un judeţ. Au fost multe ezitări. Cred că tocmai teama de a nu greşi ne-a făcut să greşim uneori. Şi aceste greşeli, între care cea mai mare a fost aceea că n-am avut suficientă încredere în noi înşine şi am permis altora ( pe care i-am crezut de bună credinţă!) să ni se alăture, au făcut ca, în scurt timp, să ne trezim înafara treburilor obştei, să fim îndepărtaţi de către unii care fuseseră în eşalonul doi al puterii comuniste.


Da, a fost revoluţie şi în Bacău, fie şi pentru că oamenii care au avut curajul să forţeze uşile comitetului judeţean de partid erau animaţi de convingerea că idealul comunist al dreptăţii şi al libertăţii se dovedise o minciună sfruntată. Pentru ei nu a mai contat că dictatorul era încă în funcţie, că structurile represive încă funcţionau, că securitatea era cu ochii pe ei, filmîndu-i, nu pentru istorie, ci pentru eventuale represalii. Pentru ei contau morţii de la Timişoara, frigul şi foamea. Şi întunericul care, la propriu şi la figurat, izolase complet România de valorile lumii civilizate.


Poate niciunul dintre noi nu conştientiza atunci că schimbarea ne va înfrăţi cu Europa. Dar, uite că, acum, Bacăul este un oraş din estul Europei.

sâmbătă, decembrie 17, 2016

Ion Ghelu Destelnica - 15 ani în Galaxia fără oxigen

Exact acum cincispezece ani, îşi scotea pălăria în faţa acestei lumi, într-un ultim gest elegant de adio, poetul, actorul, dramaturgul, profesorul şi prietenul meu Ion Ghelu Destelnica.
Până când n-oi fi acolo, lângă el, n-am să încetez să-i trimit preţuirea mea, oriunde-ar fi.
N-am cum stinge datoria pe care-o am faţă de Maître, fermecătorul, nonşalantul, romanticul cavaler al Teatrului şi Poeziei care a onorat Bacăul şi Planeta cu delicateţea cavalerească a lui Don Quijotte şi cu căldura înţeleaptă a pedagogului înţelept care-i poate înţelege şi pe cei talentaţi, şi pe veleitari.
Rar acest tip de incredibili om-artist, imposibil de clonat.
 Dar şi imposibil de uitat: vocea stentorială, umorul spumos, felul cum mergea ca un împărat al cetăţii, cum fuma, cum saluta cunoscuţii şi cerşetorii, fără deosebire, cu marea lui pălărie exotică, cum săruta delicat, ca un nobil cuceritor, falangele doamnelor şi domnişoarele, orice rang social ar fi avut...Şi cum împărtăşea învăţăceilor într-ale scenei, firesc, fără emfază, din ce ştia - şi ştia enorm - şi-i îndemna să citească. Şi să meargă la Teatru.

La căpătâi, atunci când viaţa lui de aici s-a sfârşit, am spus un poem pe care il dedicasem, preaplecat Maestrului de la care am dobândit dragostea nesfârşită pentru lumina din reflectoare şi regulile obligatorii cu care poţi deschide şi salva sufletul spectatorului, stârnindu-i hohote de râs sau de plâns.

Dragul meu Maître, sper să-ţi parvină lumina lumânării pe care ţi-am aprins-o, ca să-ţi poţi scrie trăirile. Ne-om revedea în galaxia aia perfectă...
Ion Ghelu Destelnica - Foto Nicolae Riglea
CÂND
SE ÎNTOARCE POETUL
ÎN MINE

                                                                      apoi a venit prietenul meu Poetul romantic care avea studii de actorie
L-am chemat deşi era rănit la vedere
dar ştia să vorbească şi dacă nu era mut rostea adevăruri în care credea 
Cu toate astea am înţeles din gesturile şi mormăielile lui că voia Ori să schimbe lumea ori O femeie
Ori măcar să-i dea cineva o ţigară
Lumea au încercat şi alţii s-o facă mai bună
 i-am zis 
iar
Femei care să mai admire poeţi ca dumneavoastră sunt rare 
visează nebuneşte ceva care nu se poate în această periferie de lume 

Aşa deci câţiva din mulţimea adunată s-au repezit să-i ofere chiştoace din care trăgeau ei cu sârg încă dinainte să apară Poetul romantic

Numai că el nu mai fuma de la moartea ultimei lui Poezii
A examinat pe rând chiştoacele şi l-a preferat pe cel mai scurt Măcar să mor de moarte bună a explicat el prin gesturi alegerea
Atingându-şi ca într-un ultim salut borul uriaş al pălăriei negre pe care i-o dăruise Profesorul la lecţia despre metaforă Apoi a tras otrava-n adâncul sufletului şi ne-a arătat o carte pe care n-o ştiam citi Cartea avea pagini de pâine şi de renaştere cu litere îngropate
     abia am apucat să răsfoim câteva pagini că până să ne dumirim
un Expert s-a strecurat prin mulţime şi a muşcat din ea
Ce să mai înţelegi? mulţimea s-a năpustit şi-ntr-o clipă cartea a dispărut mursecată de cetăţeni anonimi
alinându-le Foamea de absolut

oamenii îşi etalau burţile pline şi plescăiau mulţumiţi
Unii şi-au aprins brichetele şi le fluturau ca la cenaclu pe vremuri
Alţii eludau profunzimile nefericirii
şi se sărutau fără protecţie

Alţii mai revoluţionari, mai pragmatici îşi chemau fraţii la
mâncare poetică Moca

Poetul a înţeles repede că era momentul potrivit să se exprime
să le transmită ce ştia el
deşi nu depăşea Canticurile medievale
de inimă albastră

Cartea lui elitistă costa la urma urmei doi bănuţi
nici Cât un hotdog






     

vineri, decembrie 09, 2016



        O expozitie retrospectivă cu opera lui Ilie Boca reprezintă şi pentru avizaţi şi pentru neofiţi un examen greu de trecut. Subiecte grele, multe, teme halucinante, grad de dificultate maxim, ca pentru un travaliu creativ de peste şase decenii. La vernisaj, un cunoscut şi apreciat artist plastician îmi şoptea: Vreau să văd cine are curaj şi cuvinte să scrie despre nebunia asta colorată de pe simeze.

       Iaca, mă-ncumet, cu plecăciune.

     Pe când făceam un film despre Ilie Boca, să tot fie mai bine de douăzeci de ani de-atunci, maestrul m-a invitat în atelierul lui. O incintă generoasă, într-o casă superbă de pe strada vechilor boieri de Bacău, cu pereţi căptuşiţi cu tablouri din podea până-n tavan. Două sau trei şevalete, cu picioare lungi, pătate cu mii de nuanţe de vopsea şi zeci de pânze întinse pe rame, unele simple crochiuri, altele, parcă aşteptând onoarea simezelor cine ştie căror galerii.
     Doamna ne-a adus pe-un platou argintiu cafele şi-o carafă cu vin roşu. Pictorul s-a aşezat pe marginea fotoliului de parcă urma să se şi ridice în scurt timp, a turnat în pahare şi-a zis să ciocnim. Am ciocnit. Am băgat de seamă că mâinile lui fine, cu degete agile, mereu în mişcare, erau pline de vopseluri, aidoma şevaletelor şi pardoselii. Sub unghia de la degetul mic avea ocru. Sub unghia inelarului, negru. Arătătorul era alb. Şi tot aşa, nu insist.
     Ne-am conversat despre una-alta: Warhol, Rembrandt, frescele de la Altamira, Dali şi alţi importanţi creatori de curente în pictură. Naivii erau la mare preţ la ora aceea, aşa că m-am delectat ascultându-l pe Ilie Boca cum explica el, fără emfază, cum e cu poezia picturii. Self esteem-ul meu se pierdea într-un fum de ţigară.
      Din când în când, se ridică, pune un strop de pastă colorată pe vârful indexului şi se repede către un tablou ancorat pe zid. Fără să-şi întrerupă discursul, pune un accent, două, pe pânza pe care eu o credeam terminată. Se trage un pas înapoi, mai accentuează o tuşă, apoi se şterge cu o cârpă multicoloră şi se scuză: ştii, nu există tablou perfect. Dac-ar trăi, şi Leonardo ar mai lucra la pleoapele Monalisei.
       Mereu mai e ceva de corectat...

       Ilie Boca este mai mult decât un pictor inconfundabil. Este un artist care are forţa de a creea stări. Profunzimile stilului Boca ascund influenţa folclorului şi a strămoşilor iconari, dinamica rudimentară a artei naive, peste care se suprapun straturile docte ale educaţiei în arta desenului, a portretului, a peisajului, a cromaticii, a compoziţiei, a tăieturii de aur. Cu toate acestea se intersectează o cultură funciară a receptării reflexive pe care o caracterizează simţământul simplităţii. Rare epitete grafice pune Ilie Boca pe antologicele lui palimpseste - portrete expresive înşiruite convulsiv în rame comune, cu un emancipat meşteşug compoziţional.

      Picasso afirma ci pictura e un alt fel de a ţine un jurnal tot ceea ce-ţi poţi imagina este real.

      Retrospectiva de la Muzeul de Artă al Băcăului pune în lumină hărnicia şi hiperputerea de creaţie marca Boca, la 80 de ani. E un volum de poveşti captivante, un jurnal fabulos care cuprinde prospeţimea intensă a unei respiraţii de om viu, care face, neobosit, mereu ceva. Aici, în dragul şi infectul nostru Bacău, în timp ce ne uităm la televizor, zapăm, răspundem la semeseuri, ne grăbim la serviciu, la întâlniri, petrecem în cluburi, un omuleţ din ce în ce mai uşor, mai hieratic şi mai înţelept, nu se opreşte din lucrare, luminând prospectiv un viitor de care nici el şi nici noi nu vom avea parte.
Zâmbind pe sub mustaţa lui somptuoasă, pictează cu bucurie, cu fervoare, ironic, bâlciul lumii în care trăim. Într-un tablou, par exemple, apar două personaje oficiale suprapuse caricatural peste niscai clădiri somptuoase, instituţii de stat sau mai ştiu eu ce. Şi, lângă ele, cu aceeaşi sobrietate, o cioară încoronată. Greu de ucis zâmbetul, fie el subtil, pentru cine pricepe aluzia.

      Are Ilie Boca o, cum să-i spun, o anumită decenţă în transfigurarea realului, o pudoare care ţi-l face drag. Sfiala lui se simte în felul în care controlează explozia culorii şi linia dinamică a siluetei în opacitatea maroului, pe care, clipind complice, o subliniază cu o undă discontinuă de pastă solară.

      El, Boca, nu s-a cramponat niciodată în geamăt, în suspin, în lacrima lumii, nu s-a dat rănit, bătut, sfârtecat, resemnat. Nu s-a lamentat. Pictura lui, de la începuturi şi până în ziua de azi, nu este o reacţie la mizeria lumii, o îngenunchiere pentru purificare, o rugă pentru ispăşire. Nu e un chin, sau un mijloc de supraviețuire.
     Nu e durere şi nici întristare.
     Este expresia curajului şi a speranţei.
     Un mod de viaţă dirijat de un laser al nemărginirii.

    Pentru cele câteva sute de artomani de Bacău prezenţi la retrospectiva Ilie Boca, artistul, cu un pahar de cabernet în mână, a demonstrat că este încă mai tânăr, mai sănătos şi mai puternic.
     El însuşi. Ilie Boca.

joi, decembrie 08, 2016

ILIE BOCA RETROSPECTIVĂ LA 80 DE ANI (1)



El nu s-a cramponat niciodată în geamăt, în suspin, în lacrima lumii, nu s-a dat rănit, bătut, sfârtecat. Nu s-a lamentat. 
 








Pictura lui, de la începuturi şi până în ziua de azi, nu este o reacţie la mizeria lumii, o îngenunchiere pentru purificare, o rugă pentru ispăşire. 
Nu e un chin, sau un mijloc de supraviețuire. 
Nu e durere şi nici întristare. 


Este expresia curajului şi a speranţei.
Un mod de viaţă dirijat de un laser al nemărginirii.