ESPOIROUMANIE EN FETE

19 ani, 3 luni şi 25 de zile s-au împlinit pe 10 iulie decînd a luat fiinţă Asociaţia ESPOIROUMANIE. O sărbătoare sui-generis (sub acest generic inspirat de mult-premiatul film al lui Mungiu) a adunat membrii şi colaboratorii acestei organizaţii, cărora le-a prilejuit rememorarea clipelor de început a acestei adevărate aventuri: lupta cu un fel de a gîndi egoist, primar şi meschin. Au fost invitaţi, pe lîngă susţinătorii elveţieni, şi cîţiva români, printre care dr. Teodora Naglici, arh. Dan Bolomey, şi aproape o duzină de copii şi tineri aflaţi în Elveţia pe cheltuiala asociaţiei la studii sau tratament medical.
Locul sărbătorii: Campingul comunal al Primăriei Yens - Vaud - Elveţia.
După zile şi nopţi de pregătire, festivitatea e gata de start: o amplă expoziţie de fotografii-mărturii ale perseverenţei şi credinţei că în România se poate face să fie mai bine, proiecţia unui film realizat de OVR (Operation Villages Roumains) despre realităţile româneşti în anii de după 1990, un mic spectacol cu un Michael Jackson din...Tîrgu Ocna, şi, festinul culinar cu bucate moldoveneşti. Expoziţia începe cu drapelul României din Decembrie 89, decorat cu un desen ilustrînd revoluţia, al lui Dragoş Mănescu. Je suis tres touche.









Alături, un panou cu mai multe lucrări reprezentînd scene din revoluţie, aşa cum le-a reprezentat Dragoş la vîrsta de şase ani.





Sosesc peste 80 de prieteni ai României, oameni care, în cei aproape 20 de ani au fost mereu alături de ESPOIROUMANIE cu bani, alimente sau materiale pentru nefericiţii soartei din judeţul Bacău. Au făcut-o şi o fac din toată inima, fără să primească nimic la schimb, decît, poate, prietenia şi stima concetăţenilor noştri nevoiaşi, despre care mulţi dintre noi preferă să nu ştie.
La primirea oaspeţilor, toată lumea soarbe un verre d'amitie.



ESPOIROUMANIE este una dintre puţinele organizaţii care are, după atîţia ani, o activitate coerentă. Model de implicare energică, preşedinta ARGELIA LEDERMAN găseşte mereu forţa şi resursele pentru ca bolnavilor, săracilor, bătrînilor şi orfanilor noştri să le fie mai bine.

In foto: ARGELIA şi HELENE KNOBEL, nedespărţite la bine şi la greu.










Anne Marie Kuffer - gata mereu să dea o mînă de ajutor.







Prieteni de douăzeci de ani, pe care-i uneşte un gînd bun pentru năpăstuiţii din România.




În foto (stînga, planul secund) : dr. Pierre Knobel şi Christianne de Reynier






Cum devin anii amintiri...















Sala dintr-o poiană elveţiană, decorată în roş-galben-albastru românesc.













Raymonde Giovanna, Helene Knobel şi Josee Jetzer -
trei DOAMNE cu majuscule...











Dansează Mitică, Michael Jackson din Tîrgu Ocna!
Imitaţie, imitaţie, dar cît talent!













În aşteptarea sarmalelor.










Cum le stă bine româncelor, cînd au oaspeţi: la bucătărie.










Argelia şi prietenele ei Helene, Rose şi Anne Marie.
În plan secund: ziarista Martine Rochat.










ESPOIROUMANIE - O fărîmă de Românie într-o Elveţie cu oameni minunaţi.



Merci, Suisse!

TEORIA CONSPIRATIEI. APLICATIE.

O stranie intimplare mi-a povestit aseara doctorul Ion Vianu, pe care l-am revazut dupa aproape 15 ani, la Morges, unde este rezident de mai bine de 30 de ani.

Reintrat in drepturi in Romania, de unde a emigrat in 1977 dupa ce a aderat la celebra scrisoare a lui Paul Goma si a fost hartuit de baietii cu ochi albastri, celebrul psihiatru vine de citeva ori pe an in Bucuresti, unde sustine cursuri de psihoterapie.

In septembrie trecut i-a disparut portofelul in care avea actele de identitate si citeva sute de lei, in timp ce iesise in oras la cumparaturi. Dupa ce a refacut traseul, in speranta ca-si va recupera actele uitate pe vreo tejghea, s-a intors acasa, si, ca orice om care pierde ceva, s-a apucat sa caute disperat portofelul, desi era convins ca il avusese asupra sa la plecare. A rascolit toata casa si a cautat peste tot, pina si in locurile in care era imposibil sa-l fi pus.

Nu l-a gasit. S-a pus apoi sa astepte un ipotetic binevoitor care sa-i puna in cutia postala macar documentele de identitate. Au trecut citeva saptamini si minunea nu s-a intimplat. Profesorul si-a luat inima in dinti, a declarat pierderea la politie si a inceput alergatura pentru obtinerea unor noi acte. Nu mai putin de doua luni a durat pina sa intre in posesia cartii de identitate.

In ziua cind calvarul a luat sfirsit, fiind invitat la o reuniune oficiala, si-a pus unul din costumele pentru astfel de ocazii, costum pe care nu-l mai imbracase de mai bine de jumatate de an.

In buzunarul hainei a dat peste portofelul pierdut intre timp, cu intreg continutul.

Intrebare: Cum a ajuns obiectul intr-un costum pe care Ion Vianu nu-l atinsese ?

Eu am o idee, dar cum e foarte aproape de teoria conspiratiei, n-o fac publica.

Aveti explicatii?

Text cu bulină roşie

Oraşul în racursi după noaptea de drag cu mimosa sensitiva, pentru că eu sunt căzut pe trotuar în poziţia foetus, cum dorm copiii nimănui.
Dacă alcoolul din mine m-ar lăsa,
aş putea urî lumea, aş simţi că vine ploaia şi aş vedea furnica asta mică amuşinîndu-mi lacrimile de sub cap.
Mă aflu aşadar căzut pe trotuarul din faţa poştei centrale. Trece lume, trec maşini, trece viaţa. Mi-e cald şi mi-e frig. Sîngele meu a luat-o razna pe asfalt, se întinde spre primărie. E ca o dîră de benzină gata să ia foc.

Iar apare furnica, miroase cu două antene ceea ce iese din mine :
Sînge dulce de amant părăsit şi un curcubeu cît aura ta de zeitate nepămînteană - un amestec exploziv pe care n-ai voie să-l atingi. Nimic nu-i place furnicii din produsele fabricii de dureri.
Chiar aici în gross plan e unghia spartă de la degetul meu arătător, dar nu
zăresc tastatura la care scriu sunetele astea, semnele astea de existenţă din ce în ce mai obeză, mîinele pe care nu-l mai vreau, casa contaminată cu virusul tău de scoică lunară. Shit. Trece lumea, se zgîieşte la mine căzut pe asfalt şi întoarce capul spre vitrinele strălucitoare. Nimeni nu cheamă salvarea.

Nici nu mi-ar folosi la ceva. Glonţul otrăvitor circulă de la creier la inimă cu viteza pierderii tale,
lăsîndu-mă doar pe dinafară întreg,
condamnat pe cincizeci de ani la puşcărie grea, într-o tulpină unde nu mai încap de frumuseţea ta nemiloasă, cum stăteai pe vîrfuri în faţa aragazului în aşteptarea clocotului meu şi al cafelei.

Pînă la urmă secunda aceea s-a terminat şi uite-mă privind în ochi furnica, o furnică neconcludentă care poartă în antene ţăcănitul scurt al yalei în urma mea, uite-mă cum şterg din agendă ziua de 18 în care brusc ai crescut şi ţi-a rămas mică dragostea mea.
Uite-mă cum stau ca un nod pe asfalt, în faţa acestei furnici care-mi miroase sufletul defect, observă-mi zvîrcolirea artistică din acest spectacol care, orice ar fi, trebuie să continue, uite-mă prăbuşit pe asfalt, ochi în ochi cu insecta neagră care îmi admiră cu ironie singurătatea.
Nu mi-am vopsit pupila cu verde şi nici nu plîng. Ce se vede e iarba prinţesei care-mi creşte de-o vreme în locul sinapselor.

CONSERVA DE VULPE

El era Bică şi eu eram Bane. Bunică-sa era Buna. Bunicul era Bubu. Bufniţa era bundada, iar ciocanul era cacane. După ce-a ascultat atent cum a fost păcălit usul de coana vulpe, a meditat: "Cum să fii assa de plost? Da pe cît de male, tot assa de plost e ulsu ăsta. Eu nu ched că se există uls assa de post. Da dacă ela Bică, o mînca pe coana vulpe bucăsică cu bucăsică, aşa o mîca..."
Vara ne-am dus cu Maimu la Comă. La Bubu. Maimu era Olcitul, Comă era Comăneşti. Bică era în perioada cînd nu-i plăcea să mănînce. Mofturi peste mofturi. Aia nu, aia, nu.
Am pus în buzunar o conservă de carne chinezească. "Hai cu Bane la Trotuş, la vînătoare". "Da ce să vînăm, n-ai nici puscă, nici ac cu săgesi, n-ai nica. Ssi ce să vînăm la Tlotuss, că e apă ssi apa ale numai pessti."
Aveam un cuţit în Maimu şi i-am explicat că e de-ajuns ca să vînăm o vulpe. "Cu asta? Mă fasi să mol de lîs, Bane. Stă ea smechela de vulpe s-o vînezi tu cu cusitu ăsta? Bine, hai să te văd!"
Malul Trotuşului la Comăneşti e mărginit de un dig înalt, ca să nu se inunde oraşul. În anii secetoşi, la baza lui,pe marginea albiei, oamenii cultivau ceva legume în grădini improvizate pe aluviuni. Asta în care am coborît ca să ademenim vulpea, părea părăsită. Era un lan de araci printre care crescuseră anapoda buruieni
de doi metri. I-am făcut semn lui Bică să nu vorbească şi ne-am strecurat în mijlocul cocenilor. Am tăiat cîteva braţe de buruieni şi am improvizat o colibă. Apoi am făcut un mic foc. Cînd l-am numit şeful intendenţei, Bică s-a simţit în al nouălea cer. Imediat şi-a dat seama că intendensa este ceva foarte important. Şeful Intendenţei nu avea voie să părăsească postul şi trebuia să aibă grijă de foc. Să-l întreţină cu cele vrejuri uscate din grămăjoară. Deşi eu eram hunterul, mi-am cerut permisiunea de la şef să plec la vînătoare.
" Să-mi plinzi lepede smechela de vulpe ssi să mi-o adusi aisi, s-o judec ssi s-o mănînc, ai înseles?"
Hotărît lucru, nu era de glumit cu sseful de la intendensă!
M-am strecurat prin jungla de buruieni, am fumat o ţigară, şi m-am întors fără zgomot. SSeful era foarte dedicat întreţinerii focului.
"Ia să văd malfa", mi-a zis, fără să se întoarcă. "Ai leusit?"
I-am arătat conserva şi i-am spus că înăuntru e carne de vulpe, din cauză că vulpile s-au cam rărit, că Tovarăşul le vînează, dar carnea o face conserve şi le dă la popor, să se bucure şi el.
"Hai, desfase-o, se mai stai? Că-mi chiolsăie masele de foame. Si eu sunt popol, nu? Se dacă sunt sef la intendensă."
În acest fel l-am lămurit pe Bică să mănînce carne chinezească la conservă.
Naiba ştie dacă nu era chiar de vulpe.

ŢOPÎRLĂNIA ISTERICĂ

Aveam, pe vremuri, un director pe care-l apucau deseori pandaliile şi urla la toată lumea, înjura şi jignea pe cine i se nimerea în cale, fireşte, fără nici un motiv. Pur şi simplu aşa-i venea lui cheful, ca să arate că e şef şi ca să bage groaza-n noi, subalternii. Cel mai nasol era că venea aproape de tine şi te-mproşca cu salivă. Chiar dacă eram mîna lui dreaptă şi aveam "onoarea" să-i fac şi toate treburile lui de mare director, eu eram mereu primul pe listă.
Într-o bună zi, cînd l-au apucat istericalele şi, din senin s-a apucat să zbiere la mine spumegînd, m-am apropiat de el şi l-am plesnit cu sete peste bot. Cei doi-trei colegi care erau acolo, au înmărmurit.
Mi-am zis, n-are decît să mă concedieze, în pizda măsii,dar măcar m-am răcorit! El a căscat ochii a surpriză,apoi şi-a acoperit faţa cu mîinile şi-a-nceput să plîngă în hohote. Lacrimile i se amestecau cu balele şi cu mucii, ca la copii mici. Mi s-a făcut o milă imensă de el. Big Bos se smiorcăia ca o fată mare şi scîncea: "Ce mi-ai făcut tu mie, Valule! ĂĂĂ! Ai dat tu în mine???ĂĂĂ!!!Tu, omul meu de încredere???" I-am dat o batistă să-şi şteargă secreţiile. Apoi i-am turnat un pahar cu apă şi l-am lăsat să-şi lingă rănile.
Povestea a făcut repede ocolul instituţiei şi toată lumea mă întreba unde mi-am găsit de muncă.
Nu numai că nu m-a dat afară, dar mi-a mărit şi salariul. Nu l-a mai auzit nimeni de-atunci ridicînd tonul la cineva.
Astfel, se vede că un tratament ferm şi decis, aplicat la momentul oportun, limitează, dacă nu chiar anihilează complet, efectele ţopîrlăniei isterice.

Cîntec şoptit

Tocmai cînd încercam să aţipesc, noaptea trecută pe la ora 2, s-a declanşat alarma de la casă. Urletul ei a trezit tot cartierul şi eu am sărit din pat, am pus mîna pe bîta de basseball de după uşă şi-am pornit în căutarea infractorului. Nu era însă decît ştecherul unităţii centrale scos din priză. Am mai adormit pe la cinci dimineaţă. Am visat că zbor, apoi că am paralizat şi mă prăbuşesc şi tot cădeam şi cădeam.
Era ziuă cînd am deschis ochii şi-am auzit de nu ştiu unde poezia cea mai frumoasă a lui Zaharia Stancu:

Odată am ucis o vrabie
Am tras cu praştia-n ea şi am lovit-o
Pe urmă o zi
Şi-o noapte întreagă
Am tot plâns-o şi am tot jelit-o

Nu m-a bătut mama, nu m-a certat
În mână ţineam o bucată de pâine
Degeaba mi-a spus
Degeaba mai plângi
Ce-ai omorât omorât rămâne

Mai târziu am crescut flăcăiandru
Şi m-am îndrăgostit nebuneşte de-o fată
Dar nu ştiu de ce
Într-o zi a murit
Şi-n altă zi a fost îngropată

Demult nu mai trag cu praştia-n vrăbii
Demult nu mai merg la nici o-ngropare
Când soarele-apune
După nişte măguri
Şi răsare în flăcări din mare.

MUTU MĂCELARU

Salut, Domnu Mutu !, strigam de pe celălalt trotuar şi duceam două degete la cozorocul de muşama neagră al şepcii de licean. Măcelarul ţuguia buzele ca şi cum mi-ar fi răspuns Bonjour, monsieur !, dar, în loc de salut, se-auzea un sunet ciudat, nemaiauzit, de fapt o horcăială de neînţeles. Avea vreo douăzeci de ani şi eu vreo 16 şi-l salutam pentru că era mai mare ca mine şi mergea cum mi-ar fi plăcut şi mie să merg : călca apăsat, cu mîinile fluturînd a nepăsare pe lîngă corp. John Wayne cînd împuşca ticăloşi în faţa saloon-ului.
Mutu Măcelaru n-avea alt nume. Bărbatul era solid, cu muşchi antrenaţi să care fără mare efort un porc întreg pînă la butucul de tranşat, transformîndu-l în vrăbioare, muşchiuleţ, pulpă sau rasol. Pentru că nu putea vorbi, nu ştia ce-i aia şcoală, deşi, într-o zi, l-am văzut prin geamul soios al măcelăriei cu o carte mare în mînă. Părea să citească literele. Mutu era omul Domnului gestionar Ilcu prin anii 60, cînd încă magazinele de carne mai aveau carne. Mutu Măcelaru nu vorbea, pentru că ţiganca de maică-sa îl născuse mut. Dar lui nu părea să-i pese de asta. Avea ochi imenşi, negri, şi vorbea cu ei. Rareori l-am văzut ajutîndu-se de mîini ca să se facă înţeles, cum fac toţi muţii. Nu putea să vorbească şi nici să cînte, dar putea să fluiere. De pe buzele lui groase ieşeau sunete stranii, ceva între vibraţia ierbii şi momentul acela sublim cînd melcii îndrăgostiţi îşi ating coarnele unul de altul.
Nu ştiu dacă ştiţi cum se întîmplă chestia asta: e toamnă, tocmai a trecut trenul de 10.10 spre Bucureşti şi tu eşti la marginea oraşului, chiulind de la ora de chimie. Ai turma aceea de zburătoare în stomac care-ncepe să se agite cînd spui Angela. Adică, eşti prima oară îndrăgostit de colega ta din banca a doua, rîndul de la geam, oricum o fi chemînd-o, numele ei e un cîntec sublim. Roua încă nu s-a evaporat şi, la cîţiva paşi, două vaci se apără cu disperare de un roi de muşte verzi, strălucitoare. Carevasăzică, eşti singur pe tăpşan. Zici că eşti doar tu (ca fiinţă gînditoare) în marele univers, dar te corectezi, iartă-mă, Angela, pentr-o clipă am uitat de tine! Aprinzi una din cele patru ţigări luate pe datorie de la Regia Română a Tutunului, de fapt de la debitul lui Madam Strabinski, şi tragi un fum. Tuşeşti de zici că mori, dar nu mori, eşti bărbat, ce dracu.
Ai, cum spuneam, şaişpe ani, şi dacă te prinde taică-tu că fumezi, eşti terminat, ai îmbulinat-o, dar azi cerul e senin şi, pe seninul cerului plutesc mii de cerculeţe mici, concentrice, transparente, despre care nu ştii ce să crezi. Parc-ar fi nişte ochiuri mici de apă, dintr-alea care se formează cînd arunci pietricele într-o baltă. Dar nu-s. Poate, dacă te duceai la lecţia de chimie, ai fi aflat. Ba nu, n-are cum să fie vreo legătură între cerculeţele de pe cer şi afurisita aia de Antoniţa cu chimia ei organică cu tot. Concentricele seamănă mai degrabă cu Ghershwinul de-aseară. Da, asta tre’ să fie, un fel de American la Paris. Ceva, o expoziţie cu maşini americane şi cu Marilyn Monroe într-o mie de fotograme pictate de Andy Warhol. În centrul ăluia mai mare e şi puţin Creedence Clearwater Revival, adică de ce n-ar fi? Nu crezi în renaşterea apei limpezi, fraiere?
Hopa, ia uite ce nor pufos! Parcă-i torsul grădinăresei lui Rafel Sanzio. Hai, laso-n fasole, că eşti dus rău de tot cu sorcova, băiete! Miroase-a bălegar de-ţi strîmbă nasul, trec marfare murdare, în Cehoslovacia au intrat ruşii, mîine-poimîine te fac ăştia utecist de deştept ce eşti, bîzîie muştele şi tu visezi la cai verzi pe pereţi! Mă mir că n-o tragi cu Shakespeare, cu Tzara, cu Ionescu!
Ba da! Pot fi Regele orb, pot fi Hamlet, pot fi Cîntăreaţa cheală sau Batista cu nori, pot fi orice în dimineaţa asta în care pute-a balegă proaspătă lîngă calea ferată din Comăneşti şi eu sunt îndrăgostit de Angela şi chiulesc de la ora de chimie. Sunt Căpitanul Val-Vîrtej, dar, dacă vreau, sunt şi Goethe, Asterisc şi Obelix, şi John Lennon şi Beethoven, sunt şi Van Gogh, sunt cine vreau eu din toate cerculeţele astea care plutesc anapoda pe cerul patriei mele, România.
Coboară din Dacia lui unul mic şi gras, în maieu şi blugi de Botoşani şi începe să-şi spele maşina cu apă din Trotuş. Are radio în Dacia. La radio cîntă Beatles. Apoi vine radiojurnalul. Tovarăşul Nicolae Ceauşescu a făcut şi-a dres. Lumea aplaudă. Ura! Ura! Bravo lui. Bravo lor. Let it be. Let it be. Let it be, paştele măsii!

Stau pe iarba de la marginea căii ferate, mai trag un fum de Carpaţi fără filtru şi mă uit cum se iubesc doi melci, dar eu sunt în Troia lui Ahil Peleeanul cel mînios, şi-n Ithaca unde-l aşteaptă Penelopa pe Ulise al ei, şi în Salzburgul lui Mozart şi, tot acum mă uimesc de Capela Sixtină şi-l salut cu o reverenţă pe Domnul Michelangelo. Foarte atent trebuie să fiu la Roma, să nu trec fără să mă plec în faţa domnilor Leonardo da Vinci, Donatello sau Tizian. Foarte atent la Paris, pe unde se plimbă Picasso şi Gauguin şi dragii mei fovişti, expresionişti, suprarealişti şi ce-or mai fi ei, toţi la un loc, nebunii care propun lumii,o altă realitate, oricum, mai bună şi cu mult mai frumoasă decît asta. Foarte atent am să calc prin Europa aia unde căile ferate nu duc numai la Bucureşti. Or fi şi acolo melci îndrăgostiţi şi măcelari muţi care fluieră măiastru, dar oare poţi chiuli de la chimie ? Poate vedea orice om care trăieşte în ţările alea care nu există, cerculeţele acelea concentrice care alunecă pe pupilă cînd mă uit la cer şi-o văd pe Domnişoara Pogany?

M-a trimis tata să iau de la Ilcu un kil de carne. Vezi să nu fie grasă!
Antoniţa mi-a pus absent. Asta e a jdemia absenţă la chimie. O să mă lase corigent. Iarbă verde, ţigări Carpaţi, melci, Europa, chimie. Catene, valenţe. Asta combinaţie! Si’l vous plait!
Salut, Domnu Mutu !, vreau şi eu un kil de vrăbioare. Ochii mei nălţam visători la steaua singurătăţii. Văd coperta : Eminescu. Măcelarul închide cartea şi-o pune sub tejghea. Dă de trei ori cuţitul de piatră. Of, cuţit, cuţit,cuţit, aseară te-am ascuţit. Desprinde decis patru fleici din butul roşu. Le trînteşte profesional pe cîntar. Fix un kilogram. Dau 11 lei. Mutu îşi arată dinţii albi, perfecţi, apoi aud vîntul trecînd prin iarba verde şi vibraţia melcilor puşi pe dragoste. Pot să mai reînviu luminos din el ca pasărea Phoenix ?
În faţa măcelăriei din Piaţa Comăneşti, în Dacia galbenă a lui Ilcu, la radio, recită Beligan din Bacovia. Parcă se-aud melcii iubindu-se. Ilcu se scobea în nas. Prin geamul magazinului de carne, Domnul Mutu înfipse cuţitul în buturugă şi se apleacă să caute ceva sub tejghea. Le fac din mînă lui şi lui Eminescu al lui. Fluiera, dar tocmai atunci trece un marfar încărcat cu cărbuni de la mina Rafira.
Habar n-aveam că eu, un puştan român de şaisprezece ani, pornisem deja pe calea iadului.
Visam la Europa.

Acum 19 ani în Bacău ( episodul 1)

N-am să spun ceea ce s-a spus. Am să spun ceea ce am văzut cu ochii mei. Nici acum nu sunt sigur că s-a petrecut cu adevărat tot ceea ce am văzut. 19 decembrie 1989. În această zi, Casa de cultură din Bacău e declarată cea mai bună instituţie de profil din România. La ora aceea, peste 1000 de bacăuani îşi etalau calităţile de artişti amatori sau creatori în peste douăzeci de cercuri artistice sau tehnice. Programele Casei de cultură prevedeau în fiecare săptămînă zeci şi zeci de manifestări: spectacole de teatru, de estradă, de muzică uşoară, de poezie şi muzică folk, de umor, de balet sau de folclor, cărora li se adăugau întîlnirile de cenaclu literar, jocuri logice ( şah, bridge sau go), activităţi la cineclub, Tehnic Club sau Club 2001 – manifestare sincretică de muzică, ştiinţă, sociologie, film şi tehnică aplicată. Oamenilor li se părea firesc să deschidă uşa Casei, indiferent că erau simpli muncitori, scriitori consacraţi sau profesori universitari. Nu-i păsa nimănui că, după Congresul XIV al P.C.R., se numea oficial Centrul de creaţie şi cultură Cîntarea României. Era unul din puţinele locuri în care oamenii puteau mima libertatea de exprimare, puteau să-şi afirme talentele, îşi puteau defula, făcînd compromisurile de rigoare, adevăratele sentimente faţă de regim. Pe scenă scăpau şopîrle împotriva lui nea Nicu, iar după cortine, în culise, se putea înjura pe săturate. În ultimul timp, presiunea vigilentă a băieţilor cu ochi albaştri parcă scăzuse. Pînă şi tovarăşul colonel Onciu şi tînărul locotenent major Toma, mereu atenţi la ce se petrecea în Căsoaie, deveniseră invizibili. În 1989, 18 decembrie a căzut într-o luni. Mă întorsesem în mare grabă duminică seara dintr-o călătorie la rudele din Ardeal . La plecare, sîmbătă pe 16, depăşisem sute de maşini LADA cu număr sovietic, toate de culoare albă sau bej, cu cel mult doi ocupanţi la bord. Mergeau cu 70 de km la oră, la distanţă constantă de 50-60 de metri una de cealaltă, formînd o coloană nesfîrşită pe tot drumul de la Bacău la Braşov. Vremea era incredibil de caldă. M-a mirat afluenţa de turişti şi, la o oprire în Tîrgul Secuiesc, am întrebat un miliţian ce-i cu atîtea maşini. M-a privit ca pe un marţian: Ce, nu ştiţi că la ei e perestroica? Ruşii îşi fac sărbătorile pe coasta Dalmaţiei, că-şi permit! De ieri dimineaţă nu aud decît pajalusta, tovarîş, cuda Timişoarî? În noaptea aceea mureau primii 66 de români care strigau Jos Ceauşescu. La Radio Europa Liberă se auzeau incredibile împuşcături, ţipete şi lozici anticomuniste. Ascultam şi mă treceau fiori. Mă simţeam suspendat în timp, înfricoşat şi speram: dar dacă totuşi? Ne era teamă să şi gîndim că s-ar putea să fie şi altfel decît epoca asta de aur în care omul nou trebuia să aibă o conştiinţă atît de înaintată, încît nici nu mai avea nevoie să mănînce, să se îmbrace, să-i fie cald şi lumină. Omul nou putea să înalţe ţara pe cele mai înalte culmni ale umanităţii doar behăind cu elan patriotic imnurile dedicate partidului şi preaiubitului său conducător. Duminică, am descoperit oraşul populat cu patrule înarmate. Un soldat, un miliţian, un membru al Gărzilor patriotice şi un civil vegheau la fiecare colţ de stradă. La Timişoara fusese declarată stare de necesitate. Mi-am amintit filmele de război cu imagini din timpul ocupaţiei fasciste. Oamenii erau surescitaţi. Cozile la pîine, lapte, salam cu soia, la tot ce însemna hrană erau din ce în ce mai lungi. La radio şi la televizor în cele două ore de program, tovarrrăşul era obsedant, din ce în ce mai prezent. Patru ore de căldură pe zi, o oră de apă caldă, întreruperi de curent frecvente între ora 7 şi 9 seara, economie peste economie, deşi celebra datorie externă a ţării fusese achitată cu surle şi trîmbiţe. Întrunirile şi grupurile mai mari de trei persoane fuseseră interzise. Teroarea numelui Ceauşescu şi al tovarăşei academician doctor inginer ne strivea. Se vorbea numai în şoaptă.
Dar dacă a îndrăznit să tragă în muncitori – pe vremea aceea, toţi românii erau denumiţi generic, oameni ai muncii! – nu se termină bine pentru el, paştele mamii lui de bîlbîit! (urmarea mîine)

Vineri 1969, strada Avram Iancu 19

Ia hai băi fraţilor să facem şi noi o capră, un urs, ceva, că vine anu nou şi noi stăm ca proştii. Ştiţi că unchiu-miu a făcut anu trecut 3000 de lei în două zile? Da cine-i bă unchiu-tu? Cum adică, boule, nu ştii? E Nelu Lungu, ăla cu ursu din Lăloaia, ăla cu trupa aia de 90 de oameni, e cel mai tare unchiu-miu, fraiere! El e cu pielea cea mai tare, aia de doi metri jumate de-o joacă pe drug.

Frate, veneau ăia ca o armată de furnici, se căţărau pe garduri, deschideau porţile încuiate şi intrau în curtea omului, chiar dacă omu voia sau nu voia să primească ceata. Iaca, îţi intrau în curte o sută de nebuni şi tu ce puteai să faci? Ăia bat tobele de tremură carnea pe tine, urlă, sună fluierele de te-asurzesc, urşii mormăie de parcă-s motoare diesel, toţi se mişcă nebuneşte, dansează, urlă, se tăvălesc pe jos, înjură, se scuipă, cîntă, trag de orice mişcă. Sunt vii, şi tu ce faci? Stai după perdea? Adică eşti aşa de laş că nu ieşi să-i dai afară din curtea ta? N-ai atîta sînge-n instalaţie? Dar punem problema şi altfel: adică nu eşti capabil să primeşti ursul acuma, când tot calicu-i bucuros să-i joace băieţii din Lăloaia în bătătură? Păi du-te, frate de te-aruncă-n Trotuş, că scapă lumea de-o labă tristă.

Hai, că nu-s eu cel mai nenorocit, îţi zici, după ce-ţi mai trec nervii. Aşa că, îi chemi pe copii, o strigi pe nevasta-ta care se uită la urşii de la televizor, descui uşa, aprinzi lumina-n curte, şi-ncepe şoul, cum îi zice acum.

Băi, când se urcă unchiu-miu pe drug, plîngi. Bă, dansează pe drug ca Nadia pe bîrnă. Ai murit, dacă-l vezi. Şi, la urmă, ia banu. 3000 de lei în două zile.

Bun, hai. Să facem urs. Doberi să bată-n tobă, să ţină ritmul, cine? Cutare, cutare, cutare. Bun. Da de unde luăm pielea. Că la ora asta nu-ţi mai dă nimeni pielea de urs fără două sute. Da are unul pe bunică-su cu piei de urşi la pod, că a fost vînător. Şi le dă. Ne dă. Moca. Piele adevărată de urs. Pentru costumul de militar, mă duc la don Costache Ciocan, fost general pe timpul lui Antonescu. A făcut şi puşcărie, vreo zece ani de ocnă. Dar predă limba engleză la Clubul 1 Mai. Sunt elevul lui. Nu m-ar refuza.

Facem repetiţii de cum se-nserează. Bat în toba cu veşcă de oţel de banzic (ferăstrău vertical) şi piele de cîiine pînă fac bătături. Asta după ce-am rupt două perechi de mănuşi. De lînă , împletite de maică-mea, să nu-mi fie frig. Tragem în fiecare zi repetiţii, că-i greu cu ritmurile, pînă le-nveţi. Ş-apoi, ursarul Picu, tre să-şi bage-n cap o mie de versuri, cît tot Luceafărul.

Strada Avram Iancu, Joi 1966

Într-o zi, citeam „Adam şi Eva” pe pătură, în curtea din faţă. Găinile ciugulesc vesele prin iarbă. Găinile. Mereu aveam găini în curte şi mereu era una cu gîtul gol printre ele. Ei, aia mi-era cea mai dragă, pen că era deosebită. Deşi era tăiată în fiecare an, în vara următoare apărea din nou. Cătănica era. Roşcată, grea, şi foarte outoare. Plîngeam mereu când aflam, după ce-i haleam pieptul la ceaun, c-o aveam pe Cătănica în burtă. Lasă, mamă, nu te mai smiorcăi, că, la vară, ai să ai altă Cătănică.

Acum era vară, aveam altă Cătănică şi-mi era drag că venea cînd o chemam şi cîrîia încetişor, alintîndu-se. Mă soream şi-mi plăcea foarte mult cum cei doi din romanul lui Rebreanu se tot întîlneau în diferite vieţi şi se tot iubeau. Am căutat cuvîntul metempsihoză în dicţionar şi l-am învăţat. Când începe şcoala, am iar cu ce să-i fac praf pe-ăia.

Drăcoaica de Cătănica scurma, cum fac găinile. Îmi tot arunca pămînt pe pătură. Am întins mîna şi-am tras-o pe pătură. S-a cuibărit lîngă mine. Era blîndă şi mă iubea şi ea. Normal, nu? Eram la viaţa a şasea. Ăia din roman se iubeau şi mai tare. Eu o mîngîiam pe Cătănica. Soarele devenise al naibii de agresiv şi mă ustura pielea. M-am întors cu faţa în sus, iar Cătănica s-a apucat din nou de scurmat. Gata, eram plin de pămînt, ca la nebuni.

M-am ridicat. Am ameţit. Patru milioane de cerculeţe mi se învîrteau în ochi.

O iau pe găină şi-i spun să nu mai scurme, vaca dracului. Mă întind iar pe pătură şi caut pagina unde-am rămas. Cătănica-mi umple ochelarii cu ţărînă, proastă ca găina, ce vrei. O prind, şi-o trîntesc de pămînt cât pot de tare. Începe să cîrîie încetişor, de parc-ar cînta. Mişcă aripile şi-atît. Stă cuminte locului. Nu mai scurmă. Aşa, frumoaso, aşa să stai. Să văd şi eu cum se termină metempsihoza asta.

A doua zi, era tot acolo. Nu mai voia nici mîncare, nici apă. Nici nu s-a ouat. Ce naiba are ,că doar era sănătoasă. A tăiat-o tata. Au fript-o şi am mîncat-o. De la găini, eu mîncam pieptul, soră-mea mînca pulpele de sus, taică-meu ronţăia picioarele, iar maică-mea ce mai apuca.

Zice tata: Băi, da găina asta are picioarele rupte! Cum ceapa măsii de are picioarele rupte? Da maică-mea de colo: Păi a trîntit-o fii-tu ieri de mi s-a rupt sufletul. Ca pe-o minge a bătut-o de pămînt. Şi ce găină era asta. Nu era zi să nu facă un ou.

Oi fi luat-o pe cocoaşă? Aşa cred. Nu mai ţin minte.

Marţi, 1958

Ploua de vreo mie de ani. Stăteam pe marginea patului şi mă uitam cum plouă. La radio cînta Ioana Radu. Era programul de muzică populară „Uite-aşa-i la noi în sat”. Pe geam cădeau picături care se uneau în firişoare aiurea. Astea se scurgeau ca proastele, fără noimă spre cerceveaua de jos. Venea cîte-o picătură, se lipea de sticlă, stătea ce stătea şi o lua la vale exact pe unde nu m-aşteptam. Aşa se-ntîmpla. Ziceam că dîra se scurge prin dreapta, dar ea-şi schimba direcţia şi se şiroia prin stînga. Şi tot aşa. În programul de astăzi, la cererea dumneavoastră, dragi ascultători, cîntă Maria Tănase. Mă dusei să trec la Olt şi podaru-mi cere-un zlot. Am încercat să ghicesc direcţia pe care o va urma picătura de un milion de ori. Pînă m-am plictisit. Nu mă mai uit pe geam, m-am supărat.

Dă-l naibii de geam. Şi dă-o naibii de ploaie. Aparatul ăsta de radio e tare frumos. Telefunken 8001. N-are nimeni aşa ceva în tot oraşul. L-a adus tata după ce i-a tăiat lui Onea materialul pentru casă. Lui Onea îi trebuiau grinzi, dulapi, scînduri, rigle, ca să-şi ridice casa. N-avea bani, aşa că a plătit lemnul cu bijuteria asta de Telefunken 8001. E cu lămpi de-alea mari. Are unde lungi, medii şi scurte, are ochi magic verde şi prinde sute de posturi. Dacă învîrţi repede butonul cel mare din dreapta, se aud frînturi de cuvinte neînţelese, fragmente de muzică, ţiuituri şi piuituri de tot felul. În acelaşi timp, o linie roşie ca focul aleargă pe scala bombată pe care scrie Stockholm, Moskva, Lyon, Munchen, Sofia, London, Lisabona, în total 139 de nume de-astea de oraşe din care aud eu cuvinte şi muzică şi piuituri şi ţiuituri. Când umblu la butoane, eu sunt stăpînul, parcă-s vrăjitor. Da nu ştiu cum mi-aduce mie Telefunkenul artiştii în casă, să-i ascult cum vreau eu de tare. Cum tac ei dacă închid sonorul, adică butonul din stînga. Dar cum încape Ion Luican în el? Dar ditamai corul Orchestrei simfonice sub bagheta lui Iosif Conta? Băi, să fiu al naibii!!!

Iau pe furiş forfecuţa de pe maşina de cusut la care maică-mea trăgea o perdea, ceva. Altă minune, maşina asta de cusut Singer, cu sfinxul ei auriu pictat pe carcasă. Dar spun altădată despre Singer şi cum făceam spirale cu creioanele colorate pe roata mică de oţel.

Ziceam că iau forfecuţa şi tai pînza care acoperă difuzorul pe lung. După aia, pe lat. Mă uit înăuntrul lui Telefunken. Întuneric beznă. Nici urmă de artişti. Doar se aude corul vînătorilor, dar cîntăreţii, ioc. Nu pricep nimic.

M-o fi altoit tata? Aşa cred. Nu mai ţin minte.

ROMANCE OF YOUTH

Ah, ce femeie carnală, carnală,
Era pe vremuri Madam,
Nevasta portarului de la Termocentrală!
Ce făptură divină, cu ce nuri generoşi
Primea-n schimbul trei liceenii,
Dar numai pe cei cu bicepşii frumoşi...
Torsul ei alb, unde ardea izvorul de viaţă,
Te-ademenea peste munţi de zăpadă şi gheaţă.
Şi, Doamne, ce glas delicat şi ce buze avea...
Zona ei poplitee, pe băieţi îi înnebunea,
Indiferent la ce oră din noapte-i primea.

De-aia, frecvent, cîte-o ţaţă vecină, o blestema:
Usca-i-s-ar ţîţili! Da-r-ar dracii în ea!
Bătu-o-ar toţi sfinţii şi boala cea rea,
Că i-o sucit minţili
Băietului meu,
Elev într-a noua, liceu!...

În ăst timp, portarul veghea ca să aibă oraşul căldură.
În gheretă, - avea ceapă, slănină şi ceva băutură.
Şi pentru ca-n post să nu aţipească,
La poza frumoasei Madame stătea să privească.

O dată, prin 94,
I-am văzut personal pe-amîndoi, într-o seară, la teatru!
Venea teatrul la noi, o dată pe an,
Şi-acum figura în spectacol chiar Beligan!
Se juca o piesă celebră, despre iubirea perenă,
Scrisă de-un romantic autor rus.
De-atîta plîns,
Madam a avut o lună migrenă.
Unde-s vremurile-alea? S-au dus!

...Am auzit că Madam ar fi murit cam suspect
Cu o leziune ciudată pe piept.
A dispărut în neant, într-o toamnă fatală
Întocmai ca viaţa noastră şcolară,
Frumoasa nevastă a portarului de la termocentrală...