Numa ce s-a dus la Timişoara să facă baia de mulţime la modă extraordinar de preafericitul Daniel. Ăia i-au dat fiului Banatului nuşce titlu de vază, iar preantîistătătorul besericii române l-a cadorisit pe tot Consiliul Judetean Timis cu ordinul Sfintii Imparati Constantin si Elena! În continuare, Persoana Fizică Daniel a mai primit şi Leul Bănăţean, ce-o fi aia. Ce mai, un delir de delicateţuri. Doar o nenorocită de ziaristă, Ramona Băluţescu, de la săptămînalul local Timpolis, ca să strice sărbătoarea, i-a tras măreţului ctitor de catedrale de neam, un alt fel de „ distinctie": doi le şi nişte coji de pîine uscată. Şi, de-a dracului ce e, l-a-ntrebat cu tupeu pe ditamai patriarh daca pentru Biserica Ortodoxa Romana contează că în România există oameni care mor de foame şi că unii îţi iau viaţa ca să scape de sărăcie. Ei, stimaţi credincioşi, persoana fizică autorizată cu cele sfinte a răspuns cu un simplu şi sincer NU. Să-mi zică şi mie cineva, au scos ăştia mila din lista valorilor creştine?
Cu cea mai nenorocită stare, înainte să voteze Europa, oricît m-am străduit să-i dau Elenei Gheorghe o şansă pentru România noastră dragă, vă mai spun odată că n-avem coaie. Ea va ieşi pe un loc dincolo de 20.
Am dat 10 pentru ALBANIA MOLDOVA AZERBAIJAN ARMENIA TURCIA Am dat 9,66 pentru FINLANDA ESTONIA NORVEGIA(cu un show mai slab ca al celorlalţi) Am dat 9 pentru GRECIA ROMÂNIA (căci sunt subiectiv) BOSNIA ŞI HERŢEGOVINA GERMANIA SPANIA. Mai sunt 5 minute pînă la anunţarea rezultatelor votării. Eu am curaj să-mi postez opţiunile. Doar sunt membru în juriu, ce mama dracului!
btw. Patricia a avut indecenţa să cînte într-un concurs pentru solişti mult mai puţin cunoscuţi ca ea. Pariez că o s-o ia în buză. Senzaţional spectacolul băgat de ruşi în deschidere. Cu superbissimul Cirque du Soleil, Moskova a rupt gura tîrgului planetar. Ocen prekrasnîi. Mama Rusie e tare de tot!
Printre marile catastrofe contemporane profund combătute în presă (criza, guvernul ambidextru, vedetele de carton, europarlamentarii de carton, gripa de porc, etc.), existenţa noastră tinde să devină o ştire oarecare. Na, c-am zis-o! IMU - Intreprinderea de Maşini-Unelte din Bacău era, alături de Uzina de Avioane, una dintre marile mîndrii ale oraşului, pînă în 1990. Tehnologizată la ultimul răcnet al epocii, realizatoarea primei benzi de producţie robotizate, posesoarea celei mai mari maşini de prelucrare prin aşchiere din Sud - Estul european, cu specialişti şi inventatori unul şi unul, IMU a fost vîndută unui consorţiu american, care i-a schimbat denumirea în World Machinery Works. O vreme nu s-a mai auzit nimic de ea. Dar azi, dau peste o ştire pe flux despre WMW Bacău: La proiectarea si realizarea navetei europene Ariane 5 participa si World Machinery Works, din Bacau, care va produce piesele de mari dimensiuni (pînă la 6 m diametru!!!) pentru vehicolul spaţial. (Trec uşor peste imbecilitatea celui care a scris textul informaţiei şi care nu are habar că o piesă nu poate fi, în realitate, decît tridimensională.) Nu că m-aş alege cu ceva din povestea asta, dar trebuie să recunosc că mi-e mai bine cînd aud de bine de Bacău.
Urăsc blogerii care postează o dată pe săptămînă. Mă urăsc. Rareori mi-a plăcut de mine în viaţa asta, dar acum, în calitate de bloger, am atins culmea propriului meu dispreţ. Ca şi Paştele, Întîi Maiul a fost plin de "distracţii" pentru cretini. Un popor întreg " s-a bucurat de vremea bună, de mici, bere şi de petreceri la iarbă verde sau în cluburi de fiţe". Repoteri cretini ne-au prezentat vox populi de la imbecilii bîlbîiţi ai neamului într-un mare fel. Pur şi simplu n-am avut nimic de comentat vreme de o săptămînă, anostă, ca mai toate. Borală de măgării se întîmplă în ţara asta care pare ieşită de sub ochiul lui Dumnezeu şi scăpată complet de sub control. Chiar nu mai găsesc nici un haz în nimic. Preşedintele nostru jbate joc de legi, televiziunile regretă că gripa de porci n-a ajuns în România, candidaţii la prezidenţie sunt de tot rahatul, Becali nu mai are haz nici ca berbec în turmă. A mai venit şi împrumutul de douăj de miliarde pe care ăştia or să-l topească pe căcaturi. Ce să comentezi? Şi dacă, ce? Mă urăsc şi pentru că am început să regret că am crezut în schimbare. că am crezut că revoluţiunea de-acu 20 de ani va împlini speranţe, ne va face mai oameni. Aseară mi-a fost ciudă să constat că cei doi Ceauşescu s-au comportat extrem de demn. Era, pe OTV - sub excitantul titlu "Pentru prima oară, dovezi că Elena şi Nicolae Ceauşescu trăiesc". Bineînţeles, n-a fost nimic nou, şi nici o dovadă. (E genial Diaconescu în captarea audienţei!) Am revăzut a suta oară procesul loviturii de stat şi filme tendenţioase cu bogăţia în care, chipurile se scălda familia care a condus România 25 de ani. Ce să zic? Atunci mi-am dorit să fiu eu ăla care apasă pe trăgaci. Acum, m-aş mai gîndi. Mă întreb ce-ar recita Băse înaintea execuţiei. Ar fi în stare să spună două versuri memorabile, aşa cum a făcut Ceaşca noastră preaiubită?
M-ai făcut să-mi fie ruşine rău că n-am consemnat şi eu ştirea asta, deşi, poate că am fost printre primii români care-au aflat că Mircea Tudor şi teamul lui au luat Marele Premiu. Un prieten vechi din Lausanne mi-a trimis-o pe mail, felicitindu-mă, chiar în ziua decernării, pe 7 aprilie. M-au trecut fiori de emoţie pe care nu i-am mai simţit din 1975, de la isprava Nadiei de la Montreal. Şi, oare trebuie s-o spun? mi-au dat şi lacrimile. Tot aşa mi s-au umezit ochii de multe ori în viaţa mea prea lungă: la 19 iulie 1968, cînd Amstrong a păşit pe lună, la 15 noiembrie 1987, martor la revolta din Brasov, sau în decembrie 89. Apoi, în 90, la Trieste, în prima mea ieşire peste graniţă. La multe filme şi la multe spectacole, la patinaj artistic, dar şi pe dealul Goanţa din Comăneşti de frumuseţea paisajului sau în Suisse de frumuseţea oamenilor şi a locurilor. Şi la Minsk 1993 cînd dansatorii din Bacău au luat premiul cel mare într-un concurs de 80 de ansambluri din toată lumea. Şi încă de o mie de ori, motivat, emoţionat, siderat de importanţa momentului sau de profunda lui fumuseţe. De speranţa că fiecare din aceste momente ar fi putut fi o cotitură pe drumul cel bun.
Elveţianului i-am mulţumit şi i-am scris că n-am nici un merit în marea performanţă a prietenului tău.
M-am gîndit că-i desuet să mai scriu, fie şi pe blog, despre succese de-ale compatrioţilor noştri acum, cînd e vremea catastrofelor.
Dar uite că acum mi-e ruşine de gîndul ăsta. Mai sunt oameni care se bucură.
Bucuraţi-vă şi de postul ăsta:http://varanus-varanus.blogspot.com/2008/07/unde-ne-sunt-vistorii.html
Ăia mari AU DAT DE BELEA. Nu mă bucur niciodată de răul altuia, dar de data asta, dau din coadă. Ăştia şi-au făcut avere din banii mei. Şi-ai voştri. Au dat peste mişmaşuri de fentat legea şi le-a mers. Pînă acum, sper.
Dar mai vreau să-i ia şi pe alţii la dat cu subsemnatul. Mai ales p-ăia de-au montat camere radar pe DN 2, singurul drum civilizat din România. Mă frec Bacău-Bucureşti şi invers cam o dată pe săptămână. Anul trecut am dat 1.800 de lei pe amenzi pentru 5-15 km la oră mai mult decît zice legea.
Ştiţi cum e? Ai 300 de Km de făcut. Îi faci din sat în sat. Cu 50 la oră. Şoseaua e cît un cîmp, vezi cioara pe marginea drumului la cinci sute de metri. Te-apucă somnul. Pişti un pic acceleraţia. Eşti futut. În două secunde, ai 70 la oră. 3 puncte penalizare şi 300 de lei amendă.
Pînă acu vreo doi ani, făceam 3 ore jumate pînă la Bucureşti. Ieri am făcut 5 ore, respectînd la sînge mizeriile restrictive.
O mare porcărie.
Am cinci 5 somaţii de la MAI să le trimit numele şi cenepeul celui care a condus Zekul la data şi ora cutare, că circula cu 62, 67, 61, etc, prin localitatea cutare. Acu patru luni!!! N-am primit nimic. Nu-mi amintesc.
Dacă-i ia la anchetat DNA-ul p-ăştia care-mi trimit porcăriile astea, o să fac febră musculară la coadă.
Semnalez prima faptă laudativă a unui politician român. Ministrul de externe, Cristian Diaconescu, a avut curajul să tranşeze clar problema incidentelor provocate de ţigani în Italia. El a spus că "este perfidă ideea de a amesteca bestialitatea unui act infracţional cu o concluzie generalizatoare faţă de o comunitate. Ori acest gest de perfidie trebuie oprit". Vehement, românul a afirmat că NU VOM ADMITE CA LIBERTATEA DE CIRCULAŢIE PE CARE NOI, IEŞIŢI DIN COMUNISM, AM CĂPĂTAT-O CU SACRIFICII URIAŞE, SĂ FIE LIMITATĂ DIN CAUZA UNOR INCIDENTE IZOLATE. (citat din memorie, inexact literal.) Prestaţia lui Diaconescu a fost prima poziţie fermă a unui om politic român după douăzeci de ani de pupincurism laş aplicat Europei şi Americii. Asta în timp ce prezidentul se ocupă de afacerile mondene ale fică-sii şi de termopanele lui Bombonel, bursa o ia rău de tot la vale, Udrea dă concedii în ţară obligatorii la tot cartierul, puliţia îşi dispută locurile de parcare cu bandiţii, o babă face pîrnaie pentru că a smuls 7 ţăruşi care o desproprietăreau de propriul ei teren, iar pistoalele se aud din ce în ce mai des în România. Am zis de mult că Diaconescu ăsta e bun de preşedinte, dar pînă acum şi-a ascuns discret bărbăţia. Na că ieri a arătat-o. Să-l vedem însă cîte coaie are să rezolve mizeriile pe care le fac ai noştri macaronarilor. Că nu-s de iertat violurile şi jafurile cu violenţă cu care animale fătate în ţărişoara noastră se cacă pe tot ce mai are bun omul român.
Observaţi Elena. E hieratică, angelică, pură. Priveşte-nainte, alungită, spre un nou şi luminos viitor. E imaginea ministrului nostru pentru turism de pe site-ul oficial. Că vrea alt brand, foarte bine. Normal. E blondă şi-i place mereu altceva. Cum am auzit ştirea că Ministrul Turismului, Elena Udrea, a declarat astăzi, la Oradea, că, imediat după aprobarea bugetului de stat, ministerul pe care îl conduce va organiza o licitaţie pentru realizarea brandului turistic al României., am şi-ncept să m-agit. Cu cine fac io echipă? Păi cu LiaLia, cu Dan Măciucă, cu Horia Ghelu, cu Marele Han, cu Cireaşa deşteaptă, cu Dono şi cu alţi sclipicioşi strălucitori , eclatanţi de dau pe-afară de idei inteligente. Şi dăm României noastre un brand de-şi bagă gheara-n gît grecii, elveţienii, spaniolii şi toţi ăia care cred că marca lor nu poate fi bătută. Plus că ne-mbogăţim dracului odată, de nici strănepoţii noştri nu mai au nevoie să muncească. Că-s 75 de milioane de euro în joc. Aşa zice blonda:
Elena Udrea a spus că finanţarea proiectului, care estimează că va costa circa 75 milioane euro, va fi făcută din fonduri europene. “Imediat după ce vom avea bugetul aprobat vom scoate la licitaţie proiectul. Va fi o licitaţie intenaţională, la care sperăm să se înscrie cât mai multe firme străine renumite în domeniu şi spun asta nu pentru că nu aş avea încredere în firmele româneşti, ci pentru că e şi aceasta o modalitate de a atrage atenţia acestor firme din afara ţării asupra României şi de a ne face cunoscuţi”, a spus Udrea.
Dau pe situl lu Ministerul Turismului şi ce văd? Fondul de promovare turistica al Romaniei in anul 2003 : 3,5 milioane de Euro.In comparatie cu celelalte tari a fost foarte mic:Bulgaria: 10.000 Euro; Turcia: 76.000 Euro; Ungaria: 28.000 Euro; Polonia: 11.200 Euro; Cehia: 8.000 Euro.
Nu-i dumă, să mor io c-am dat copy-paste. Ce să mai cred?
De Ziua Unirii, am profitat de absenţa conducerii de partid şi de stat din Capitală şi, în timp ce ei se plictiseau cu propriile discursuri de lemn la Iaşi şi la Focşani, m-am gîndit să văd ce mai fac locurile istorice ale românilor. Şi, unde să mă duc, decît la casa din strada Smârdan în care, acum 150 de ani s-a pus la cale şmecheria din care a rezultat prima Românie? Pardon, nu intenţionez să fiu peiorativ cînd spun şmecherie. Dimpotrivă, dintotdeauna m-a umplut de admiraţie gestul isteţ al intelectualilor şi politicienilor unionişti care, realizînd că unirea Moldovei cu Ţara Românească nu poate fi înfăptuită altfel, au recurs la stratagema de a-l alege pe Cuza domnitor în ambele ţări.Ei bine, la locul faptei am dat peste un pluton de tineri înarmaţi pînă-n dinţi cu aparate de fotografiat, prezenţi pe strada Smârdan cu acelaşi scop: să imortalizeze clipa în care se împlineşte un secol şi jumătate de Românie. I-am tras şi eu în poză taman cînd îşi clicăiau mai abitir declanşatoarele, în curtea interioară a casei cu placă de marmură la intrare, unde istoria este prezentă prin mormane de gunoaie ,mirosind agresiv a fecale şi a mucegai. Sic transit gloria mundi, mi-am zis eu doct, dar revoltat. Deci AICI s-a făcut România! Între ruinele astea. Păi, atunci, ce mai e de mirare în ce ţară trăim, dacă ea s-a născut într-un loc atît de fetid? ...Am aflat de la una dintre fătucile fotografice ce-i unea pe ei în luptă: taman dragostea de Bucureşti. Şi m-am gîndit cîtă perversiune pozitivă îi animă pe bieţii români. Să iubeşti declarat un oraş atît de mizerabil, cu clădiri atît de urîte şi amplasate anapoda, cu gunoaie la vedere şi noroaie peste tot, încît să activezi într-o asociaţie care se cheamă "Bucurestiul meu drag" (http://www.orasul.ro) , e chiar masochism curat. De care, fi-r-ar să fie, nici eu nu sunt străin. De aceea, la întrebarea: Ce mi-ai răspunde dacă te-aş întreba când a fost ultima dată când ai zâmbit încântat, spunându-i oraşului tău cu emoţie şi mândrie Bucureştiul meu drag?, zic: Chiar azi, la 150 de ani de la Unirea Principatelor, la naiba!
În primii cinci ani, ar fi vrut să pună mîna pe par, dar n-a putut. A fost ocupat să hăhăie, să stea la şpriţ cu Jiji, să trateze cu Hayssam, să confişte telefoane, să danseze ţigăneşte, să umilească ziariste, să se dea cu snowmobilul, de, ca omul. Pe deasupra, a fost şi-n război cu Guverniceanu, care n-a-nţeles ce trebuia să înţeleagă orice motociclist: că, dacă-ţi dă Preşedintele cadou o motocicletă, tre să mergi pe unde-ţi spune el, nu pe unde vrei tu. Ei, acu, în al cincilea an, poate! De-acu-şi arată muşchii de preşedinte-jucător! Băse a-nceput să rotească parul pe deasupra Constituţiei, ca s-o facă. Pentru el. Că, cine face, parte-şi face! Şi numa ce ne trage un decalog, "nu c-ar fi obligatoriu", dar cică aşa vede el lucrurile. Două, cel puţin, din cele 10 idei, au damf de dictatură: 1. Adoptarea unui regim semiprezidenţial coerent. („Dacă vom continua să alegem un preşedinte care nu poate acţiona, vom nesocoti naţiunea şi vom diminua democraţia. Termenul cel mai bun pentru a caracteriza acest regim semiprezidenţial este echilibrul sau, mai precis, divizarea echilibrată a puterilor şi a responsabilităţii, acestea sunt elemente fundamentale în opţiunea mea“- argumentează şeful.:)
2. Şeful statului trebuie să poată să dizolve Parlamentul în situaţii de criză politică. (Da pe el cine-l poate trage de urechi, în situaţii de criză? - întreb şi eu, ca prostul, după ce-am citit Raportul Comisiei prezidenţiale de analiză a regimului politic şi constituţional, care zice că: "eliminarea suspendării din funcţie a preşedintelui ţării „apare ca o formă de europenizare constituţională“...)
Prezidentul zicea-ntr-o zi că, pe un vapor, între matroz şi Dumnezeu nu e decît Comandantul. Să trăiţi, domnule Comandant! Permiteţi să raportez: Suntem pe pămînt, în coasta Europei. Atenţie mare pe unde călcaţi!
Ileana Pătraş este prezenţa aceea încîntătoare de la Realitatea TV, cea cu o voce caldă şi seducătoare, cu frunte înaltă şi cu ochi iscoditori, în spatele cărora bănuieşti o minte de om deştept. Ei bine, pe http://www.fuckyoutovarasi.blogspot.com/ am dat de vestea că tipa s-ar fi măritat. Cu un oarecare Cosmin Alexandru. Scuzaţi, nu ştiam, dar nici n-am sucombat că. S-a întîmplat deja pe 22 Oct 2008. El cică e specialist în STRATEGIE, şi ocupă de vreo 12 ani o funcţie importantă într-o mare multinaţională. Mutra lui nu spune mare lucru. Dar ce scoate băiatul ăsta din el, e de reţinut. Iată un citat:
"Apropo de cuvântul strategie, nu ştiu dacă vi se întâmplă şi unora dintre dumneavoastră, dar eu, de multe ori, când îl tastez, scriu mai întâi startegie şi apoi corectez şi scriu strategie. Am încercat să interpretez inversiunea şi nu pot decât să-mi imaginez că, în mintea mea, startul şi strategia sunt în acelaşi loc. Adică nu prea pot începe ceva dacă nu am în faţă, cât de cât, o hartă a drumului pe care vreau să merg, unde vreau să ajung şi cam ce e de jur împrejur.
Dar când mă uit în jur, în viaţa publică românească, nu prea văd mulţi care să meargă cu harta. Cred că sloganul nostru de promovare externă “România – mereu surprinzătoare” de aici vine: nu ştim niciodată unde o să ajungem, doar că, fiind structuri optimiste, încercăm să ne bucurăm de fiecare dată de surpriză.
Pe de alta parte, nici nu e aşa de surprinzător că nu ştim unde vrem să ajungem, pentru că, în ultimii două mii de ani, noi nici n-am vrut să ajungem nicăieri. Am vrut doar să stăm liniştiţi pe loc. Dar n-am putut, pentru că a trebuit să ne apărăm în continuu de cei care, având hărţi, vroiau să ajungă aici sau să treacă pe aici.
Asta e o dilemă de substanţă: cum poţi motiva un popor să-şi facă o strategie, iar am scris startegie, ca să ajungă undeva, dacă el vrea doar să stea pe loc. Când învăţăm de mici că cea mai mare calitate a noastră e că suntem ospitalieri. Adică îi primim bine pe cei care au un drum." (http://www.erudio.ro/ro/media/video/index.shtml)
Bravo, musiu! Deci ştii care-i cauza. Acu o ai şi pe Ileana Cosînzeana. Ce-ar fi să laşi teoria şi să treci la fapte? Ia zi-ne şi nouă strategia optimă să vrem şi noi să ajungem undeva?
La ora 12, e programată repetiţia generală pentru spectacolul demonstrativ pe care artiştii băcăuani îl vor prezenta directorilor de Case de cultură din România,chemaţi la Bacău ca să vadă pe viu ce înseamnă activitate culturală serioasă. Toată noaptea am ascultat la căşti Radio France International şi Europa Liberă.
Surescitarea mă sufocă. Chiar au murit oameni la Timişoara!Tremur de furie. O iau pe jos, din Cornişa, pe la Tic-Tac, spre Centru. Patrule peste tot. Ciudat, oamenii se uită unii în ochii celorlalţi, direct în ochi se privesc, parcă ar căuta confirmări că gîndesc la fel. Că speră la fel, să scape de frig, de foame, de dogme absurde, de lozinci aberante, de frică. Să fie oameni normali, nu oameni noi. Pluteşte peste oraş o tensiune aproape materială.
Vreau confirmări că nu visez, că trăiesc adevărat începutul unei schimbări epocale. Mă grăbesc să mă văd cu prieteni, şi-i găsesc agitaţi, implicaţi, revoltaţi. Doctorul Virgil Muraru, Constantin Blănaru, Ovidiu Genaru, Gheorghe Vlase, Ion Ghelu, Gil Ioniţă, Dan Antal, Puiu Antoniu, Petru Cimpoeşu, Doru Frangache, Florin Enea, Nelu Hordilă, Doru Kalmuschi, Liviu Stoica, Gabi Olariu, Sorin Toma, Răzvan Haritonovici ( greu de crezut, în trei ore, m-am văzut cu toţi!) deveniseră la fel de patetici cum eram şi eu. Sufocaţi de emoţie. E revoluţie, frate, nu revoltă de huligani. Ceva trebuie să se schimbe în ţara asta. Se întîmplă şi la noi minunea dumnezeiască! Zidul Berlinului căzuse. La Chişinău, televiziunea transmitea programe occidentale, în Cehoslovacia, preşedinte era Havel, un dramaturg disident, ca să nu mai vorbim de Polonia, unde Solidarnosti, mişcarea democratică sindicală, impusese şeful statului. Pînă şi la bulgari, Jivkov abandonase puterea. Peste tot, în afară de România noastră iubită, lumea devenea liberă. Aici, timpul încremenise în directivele ultimului Congres de la care toţi aşteptaserăm marea demisie. România părea insula imposibilului.
Ani de zile, interminabil, discuţiile noastre despre sărăcie, libertate, călătorii, comunism, capitalism, securitate, curaj, patriotism, eşuaseră în savuroase şi periculoase bancuri politice dar şi într-un lamentabil „asta e, n-avem ce face”. Şi, deodată, timişorenii ne arătau că sistemul menit să dureze pînă face mărul pere şi răchita micşunele, nu-i veşnic. Simţeam că epoca glumiţelor pe seama regimului s-a sfîrşit. Era timpul să devenim responsabili, serioşi, s-o terminăm cu ipocrizia la care ne obliga titlul de tovarăş şi să ne asumăm nobleţea apelativului domn.
În timpul repetiţiei generale, Ghiţă Vlase îmi face semn să mă trag lîngă arlechin. Îmi şopteşte că tînărul inginer Ciprian Manta, colegul nostru de la trupa rock, e supravegheat de secu încă din facultate, pentru nu ştiu ce protest. Ofiţerul care-l ţine sub observaţie i-a şoptit să aibă răbdare, că în decembrie îl lasă în pace. Totul e pregătit, tovarăşii sunt pe ducă. Simultan cu Ghiţă, fac semnul ăla cu pumnul aruncat în faţă : yes!!! Brusc îmi amintesc seara în care, după o şedinţă a Cenaclului Artelor, tov. lt. maj. Toma, de la Securitate, m-a condus acasă (ciudată simpatie!) şi, mai bine de două ore, şi-a făcut şefii praf şi a încercat să mă convingă că sistemul egalitarist nu e viabil, că nen’tu Ceaşcă e paranoic şi că Lenuţa e o imbecilă cu diplome false, fostă curvă în Gara de Nord. Crezusem că e o provocare, aşa că n-am replicat.
După amiază, aranjez decorurile, luminile şi microfoanele cu Vasile Verigeanu, veşnic pus pe poante: opriţi dricu’ , ca să treacă-ntîi nea Nicu! Da-r-ar Domnu’!
Vine ora spectacolului. Alte emoţii. În sală, activişti culturnici de la Uniunea Generală a Sindicatelor – biela-manivelă între clasa muncitoare şi partid, testiculele care se agită dar nu se bagă – , dar şi profesionişti în materie de spectacole, toţi gata să desfiinţeze scurt, la cea mai mică eroare de regie sau de interpretare, orgoliul băcăuanilor.
În ciuda recomandărilor, scenariul nu cuprinde nici un vers despre „monocotiledonate”, dînsul şi dînsa. Am avut grijă să tai din scriptul aprobat orice referinţă la cei doi cei mai tovarăşi şi la partidul lor, în care eram şi eu, un prăpădit, dezamăgit şi ruşinat membru. Dans de societate, muzică rock, poezii de dragoste, balet. Aplauze.
Final grandios cu Deşteaptă-te, române! Nu cu Partidul, Ceauşescu, România. Premoniţie? Inspiraţie? N-am cum să ştiu. Dirijorul, Ghiţă Gozar, e genial, cîntă şi el, corul sună de parcă ar avea zece mii de voci. Spectacolul se termină în triumf, cu lacrimi în ochii tuturor. În timpul ăsta, români nevinovaţi mureau.
Pe holul de la bibliotecă, portretul în două urechi al tovarăşului are mustăţi şi coarne. Speriat, nea Iliuţă, omul de serviciu îl dă jos şi-l duce la magazie. La ora opt, Televiziunea înfierează „acţiunili provocatoare, huliganice, agenturili străine” şi pe generalul Milea, sinucis pentru că a ascuns, chipurile, conducerii de partid şi de stat adevărul Revoluţiei de la Timişoara. I-auzi, săracii, habar n-aveau! Comunişti inocenţi.
Verigeanu cîntă: opriţi dricu...
Nea Iliuţă pune lacătul la scenă şi bolboroseşte : Domnu Val, cade Ceauşescu, ascultaţi ce vă spun, s-o terminat! Dac-o tras în civili, s-o zis cu el !
Iaca, sunt în Capitala patriei mele dragi. Bucureşti, pentru cine nu ştie. Din Voluntari pînă la Universităţii (pe Moşilor) am făcut fix 2 ore. Vreo 6 Kilometri. Pe jos, distanţa asta îmi lua sub o oră. Poate că a mai spus cineva, dar azi mi-am dat seama că Bucureştiul este o imensă parcare. Don Giuliani zice c-aşa e şi-n New York şi cică-i de bine. Blocajele astea, dragi români, înseamnă că nu ne găsim într-un oraş mort. Şi s-a bucurat, prostu naibii, în timp ce un milion de şoferi români înjurau. Aia din trafic. Că pe cei care înjurau şi protestau contra taxei auto nu-i pun la socoteală. Deci, aşa i-a zis americanul lui Oprescu: să nu fie îngrijorat, că, orice-ar face, tot vor exista nemulţumiri, la dracu!
Ştiam că aşa se va întîmpla. Ştiam că vor sări cu gura cîrcotaşii, bîrfitorii de profesie, cei care şuşotesc pe la colţuri, cei very foxy, într-un cuvînt, laşii. Care nici nu şi-au mişcat cururile pînă la urne. Şi-au îndemnat şi masele largi, populare, să n-o facă. Că candidaţii(sic) nu-s buni, că nu-i reprezintă. Laşii erau mai buni! Că de-aia e mai bine să nu votezi, ca să priceapă politicienii că-s dedesuptul aşteptărilor publicului. Şi? Cui îi pasă? Cui îi pasă de cei care au votat PDL ca să-i stîrpească pe pesedişti? Şi invers. Cui îi pasă de cei care-au pus ştampila pe candidaţii PNL pentru că ei chiar cred în idealurile dreptei? Vouă vă pasă? Care nici nu v-aţi deranjat să spuneţi da sau nu pentru unul sau pentru altul? Nici n-aveţi voie să mai cîrcotiţi, fraţilor! Păi de-aia Elveţia e Elveţia, că acolo, de 600 de ani, cine nu se duce la vot, riscă o amendă de juma de salariu! Ori eşti cetăţean, ori nu! E foarte trist ce se întîmplă, dar the life goes on! Că ne conduc proştii, corupţii şi declasaţii, e vina noastră. Şi a mea, şi a voastră! Uite-aşa, am ajuns înapoi, în 1992, vă vine să credeţi? Suntem iar tineri şi plini de speranţe cu noul Stolojan, cu noul FSN! Responsabilizaţi-vă dracului odată!
Aveţi blocul şi împrejurimile în foto. Nu seamănă de loc cu Beligania. Dar în Beligania, mi-ar plăcea să trăiesc, de aceea, i-am trimis Meastrului următoarea scrisoare:
DRAGĂ MAESTRE RADU BELIGAN,
De la bun început, vreau să vă rog să-mi permiteţi să mă stabilesc şi eu în Beligania. Din câte ştiu, această insulă are o climă nici prea caldă, nici prea rece, cerul ei nu-i nici prea senin, nici prea înnorat, nu-i la capătul lumii, ci chiar colea, aproape. E un loc binecuvântat unde fiecare face ce-i place. Singura regulă pe care trebuie sub jurământ s-o respecţi, este cea a bunului simţ. Am aflat cum stau lucrurile. Acolo totul este adevărat. Şi zâmbetul şi durerea. Acolo, dragostea şi credinţa nu se pot învăţa şi nici harul nu poate fi imitat. Ori le ai de-acasă, ori, dacă nu le ai, nu poţi cere viză în Beligania. Eu zic, Maestre, că am învăţat să iubesc şi să cred. Poate chiar mai mult decît ar fi trebuit. Rămâne să vă convingeţi. Nu ştiu dacă faptul că am învăţat să şi sper, o să mă ajute să obţine viza mai repede. Însă, ar trebui să ţineţi seama că îndrăzneala mea se bazează pe speranţa pe care, de-acolo, de pe scena de unde vă ştiu, mi-aţi dat-o timp de peste şaptezeci de ani. Când era mai înnegurată zarea, când se terminau merindele şi apa, când era al naibii de frig, cuvintele rostite de Dumneavoastră mi-au mai dat puterea să sper. Legile spun că în Beligania sunt primiţi numai cei pe care-i iubiţi. În nenumărate rânduri aţi declarat că trăiţi pentru Publicul Dumneavoastră. Şi eu sunt Publicul Dumneavostră, domnule Beligan.
De aceea, vreau acum să mă împroprietăriţi cu un colţişor de Beligania. Îmi închipui ce minunat e să fii la adăpost de ignoranţa care, afară, vorba lui Tristan Bernard, face mereu progrese. Să-mi daţi şi mie o bucăţică de pământ. Să trăiesc măcar o vreme, cât o da Dumnezeu, acolo unde nu eşti obligat să răspunzi personal la telefon şi unde nu trebuie să deschizi televizorul, pentru că eşti un om paşnic şi te gândeşti mereu la obiceiul medieval de a-i spânzura pe toţi aducătorii de veşti proaste. Cel mai mult, mi-ar plăcea să respir aerul acelui loc, pentru că acolo Cuvîntul şi Tăcerea sunt drămuite cu înţeleaptă măsură. Da, ştiu că nu aveţi habar cât va dura Beligania. Dar şi încă o zi, dacă mai am de trăit, tot vreau să emigrez în insula Dumneavoastră. Îmi asum această bucurie. De a trăi şi de a dispărea odată cu insula pe care Dumneavoastră aţi numit-o Beligania.
Cum am deschis ochii, am ridicat drapelul în faţa casei. Casa se află pe Calea Romanului.
De fiecare Zi Naţională, îmi scot tricolorul la vedere. Nu trebuie să-mi spună cineva s-o fac. Mi se pare normal ca, pe Calea Romanului, să fluture tricolorul. Aş putea foarte bine să n-o fac, să aştept să pună primarul drapele pe toţi stîlpii. Dar, de fiecare 1 Decembrie, năvălesc peste mine sinuciderea lui Decebal, vitejiile marelui Ştefan, capul lui Mihai Viteazul, Voroneţul, Mioriţa plîngăcioasă, nebunia lui Eminescu, păsările lui Brâncuşi, ocupaţia rusă, frigul şi întunericul epocii de aur şi toate nenorocirile cîte-or mai fi fost pe capul bietului popor de oameni români.
Dacă România este o taină populată de o naţiune a extremelor, între vocaţia tragicului şi cea a derizoriului, care nu se uimeşte nici de naştere, nici de înmormîntare, nici de diamantele din noroi, nici de mirosul de balegă, o ţară care are şi Rege şi Preşedinte, şi domni şi ţopîrlani, o ţară a rîsu-plînsului, a zarvei şi a tăcerii generale, de ce s-ar minuna cineva că, pe Calea Romanului, flutură într-o curte drapelul naţional?
Am văzut un film înfiorător de lucid despre demitizarea lumii în care trăim, care mi-a lămurit cauzele crizei economice şi care prevede falimentul inexorabil al finanţei mondiale într-o viziune apocaliptică, dar bine susţinută cu argumente reale. Un eseu vizual despre evoluţie, constiinţă, viaţă, adevăr, meditaţie şi despre transformarea omului prin continua observaţie a propriei sale naturi şi a ceea ce-l înconjoară. Filmul, cu o durată de patru ore, este ZEITGEIST, (din germ. Spiritul epocii) cel mai vizionat film din istoria internetului. Autorii lui demontează marile mituri ale acestei epoci care - pretind autorii - e pe sfîrşite : Banul, Religia, Globalizarea. Am reţinut o frază rostită de Krishnamurthi în anii 60: "NU ESTE UN SEMN DE SĂNĂTATE SĂ FII BINE ADAPTAT LA O SOCIETATE BOLNAVĂ."
Dar, pentru că în România,"spiritul epocii" e dominat încă de umor, redau mai jos şi bancul primit de la Marina pe email:
Un cioban îl întreabă pe celălalt: - Cum se spune, măi, funicular sau furnicular? - La ce?
Dacă întraţi pe http://www.jurnalul.ro/articole/137354/, daţi peste un apel frisonant, semnat de multe personalităţi române, care cere oficialilor VREMELNICI să rezolve pentru totdeauna problema îngrijirii bolnavilor de autism, o maladie nenorocită care are totuşi leac. Dacă i se acordă un pic de atenţie. Autismul este una dintre cele mai cumplite pedepse pe care soarta o poate da unui om, fie el copil sau părinte. Autiştii sunt de două ori pedepsiţi: o dată de destin şi încă o dată de societatea românească, indiferentă la suferinţele lor. Dacă există soluţii legale pentru ca aceastei boli să i se diminueze efectele, guvernul, prin ministerul sănătăţii, ar trebui să acţioneze ferm şi eficient. Dacă nu există lege, atunci, "săracii" noştri parlamentari ar trebui să se mobilizeze măcar ca atunci cînd şi-au alocat pensii super din banii românilor. Ar putea dovedi, măcar aşa, că sunt şi ei oameni! Trebuie să aflaţi că în Bacău există, prin grija Asociaţiei BETANIA (http://www.asociatiabetania.ro/) şi a preşedintelui ei, Andrei Muit, Centrul de zi "Delfinul" pentru recuperarea copiilor autişti, cu dotări, personal şi rezultate extraordinare. Pe lângă beneficiarii direcţi, adică autiştii cei mici, unitatea oferă servicii specializate în sistem ambulatoriu pentru copiii cu autism şi familiile acestora. Aceştia beneficiaza de evaluare psihologică, psiho-comportamentală şi a abilităţilor, 1-4 ore de terapie specifică pe săptămână, consiliere educatională si psihologică a familiei şi coordonarea şi supervizarea programelor terapeutice.
Aşa că nu ne putem plînge că nu ştim cum se pot integra în societate cei care au această maladie. Trebuie doar ceva suflet din partea celor puternici, aflaţi, VREMELNIC, la cîrma treburilor. Mă alătur cu tot sufletul listei de susţinători ai campaniei şi vă aştept alături de mine. Implicaţi-vă, pînă nu mă satur şi eu de-atîta implicare!
Mă interesează filmele româneşti. Poate şi pentru că am visat mulţi ani să fac regie de film. Cum n-a fost să fie, am devenit un atent observator al fenomenului cinematografic românesc. Şi, implicit, un critic al dracului de neiertător, de care realizatorilor nu le pasă. Nici mie de ei, decît în măsura în care îmi plătesc, cu talentul lor, preţul de 8 lei pe care-i dau la intrare ca să le văd opera. Ca să mă facă să uit. Sau să visez. "Schimbvalutar" - de Nicolae Margineanu, scenariul Tudor Voican dupa o idee de Catalin Cocris, cu: Cosmin Selesi, Aliona Munteanu, Andi Vasluianu, Doru Ana, Rodica Ionescu, Valentin Uritescu, Coca Bloos, Patrik Petre, este filmul pe care l-am văzut azi, după ce am plecat de la birou pentru că-mi jucau literele pe desktop după cele 16 ore petrecute în faţa laptopului. Un scenariu cu o premiză credibilă, desprinsă din cotidian, în care disperarea graduală a unui Emil ( soţ şi tată devotat, rămas fără loc de muncă) constituie fermentul acţiunii, presărată cu evenimente neaşteptate. Şi, deci, interesante. Regizorul însă, scapă mult prea des din mînă frîiele naraţiunii fireşti, în favoarea unor efecte facile greu de înghiţit pentru un cinefil care a văzut măcar zece filme de referinţă. Îi scapă din mînă şi pe actori, mai ales pe domnul Seleşi (interpretul eroului principal), a cărui mimică aminteşte de prea multe ori de expresivitatea filmelor sovietice, alea de pe vremea realismului socialist. Sunt scene tratate schematic, tăieturi de plan care n-au temei şi, dimpotrivă, planuri lungite fără justificare semantică. Pînă şi marele Valentin Urîtescu face un rol în care nu străluceşte. Este inexplicabil cum un operator de imagine la origine, cum este Nicolae Mărgineanu, devenit regizor, omite regulile de bază ale imaginii cinematografice şi irită retina spectatorului cu lumini puse anapoda şi cu cadre fără rigoare. Tăieturi de montaj fără noimă, o coloană sonoră insesizabilă şi multe "poante" fără final, fac din acest film o experienţă cu gust îndoielnic. Singura lumină credibilă este studenta basarabeancă (Aliona Munteanu) care emană o căldură simpatică şi o drăgălăşenie adorabilă, dar care, şi ea, are excese cabotine, semn că regizorul nu are capacitatea de a limita atitudinile nefireşti, exagerate. Un film de nota 6, de trecere. În sală erau cinci (CINCI) spectatori. Am ieşit amărît că o oră jumătate am aşteptat extraordinarul care trebuia să se întîmple. Cu 8 lei beam două cafele. Nu s-a întîmplat.
