Dacă nu sunteţi amnezici şi vă amintiţi frisoanele care v-au răscolit fibra prin anii 80, cînd priveaţi la un video VHS contorsiunile incredibile ale Starului, alăturaţi-vă aici şi scrieţi: COLOSAL.
Dacă, pe cinstite, n-aţi mai auzit vreodată pînă şi de la Michael încoace o simfonie de ritmuri şi de sunete şi de gesturi mai complexă şi mai armonioasă, alăturaţi-vă aici şi scrieţi: COLOSAL.
Dacă n-aţi mai văzut vreodată o asemenea risipă de imaginaţie şi de energie ca în clipurile lui, alăturaţi-vă aici şi scrieţi: COLOSAL.
La doar 11 ani era vedetă. Şi-a transformat faţa de negru borcănat într-una de alb asexuat. A scornit cîntece pe care le-au fredonat miliarde de oameni. A creat mode incredibile în muzica pop, în hip-hop, soul şi în R&B. A inventat mersul robotului şi moonwalk-ul. A dat mîna cu preşedintele Iliescu. A fost cîntăreţ, compozitor, producător, aranjor, dansator, coregraf, actor, om de afaceri, bancher. A ieşit nevinovat din numeroase procese în care a fost acuzat de pedofilie şi abuzuri sexuale. Figurează în Cartea Recordurilor cu numeroase menţiuni: 750 de milioane de discuri vîndute, cel mai lung turneu artistic - „Dangerous World Tour”, 13 premii Grammy şi tot atîtea single-uri number one.
Eu nu cunosc nici o creaţie de-a lui Michael care să nu fi devenit hit.
L-am văzut în 1992 în concertul de pe stadionul din Lausanne. A coborît pe scenă de undeva din cer, cu o rachetă în spate, în mijlocul unor efecte scenotehnice uluitoare. Am avut senzaţia că atunci un zeu cosmic construieşte din sunete şi lumini o lume nouă în care fiecare suflet omenesc e important. În care muzica îţi dă puterea să fii propiul tău stăpîn. Pînă şi eu, un amărît de român rătăcit printre cei peste o sută de mii de spectatori, m-am simţit, pentru două ore, the master of the world.
Dacă n-aţi avut nici o bucurie pe ziua de azi, vă ofer gratis posibilitatea să-l admiraţi pe Domnul Cuchi. Domnul Cuchi este o fiară periculoasă, surprinsă acum într-un moment de meditaţie profundă. Are pe el un milion de pături, deoarece tocmai a făcut baie şi trebuie să-i fie cald. Deşi pare liniştit, vă pot asigura că vigilenţa îi este la fel de trează iar simţul datoriei îl domină şi în această stare de relache temporar. Foarte temporar.
Cu cea mai nenorocită stare, înainte să voteze Europa, oricît m-am străduit să-i dau Elenei Gheorghe o şansă pentru România noastră dragă, vă mai spun odată că n-avem coaie. Ea va ieşi pe un loc dincolo de 20.
Am dat 10 pentru ALBANIA MOLDOVA AZERBAIJAN ARMENIA TURCIA Am dat 9,66 pentru FINLANDA ESTONIA NORVEGIA(cu un show mai slab ca al celorlalţi) Am dat 9 pentru GRECIA ROMÂNIA (căci sunt subiectiv) BOSNIA ŞI HERŢEGOVINA GERMANIA SPANIA. Mai sunt 5 minute pînă la anunţarea rezultatelor votării. Eu am curaj să-mi postez opţiunile. Doar sunt membru în juriu, ce mama dracului!
btw. Patricia a avut indecenţa să cînte într-un concurs pentru solişti mult mai puţin cunoscuţi ca ea. Pariez că o s-o ia în buză. Senzaţional spectacolul băgat de ruşi în deschidere. Cu superbissimul Cirque du Soleil, Moskova a rupt gura tîrgului planetar. Ocen prekrasnîi. Mama Rusie e tare de tot!
Urăsc blogerii care postează o dată pe săptămînă. Mă urăsc. Rareori mi-a plăcut de mine în viaţa asta, dar acum, în calitate de bloger, am atins culmea propriului meu dispreţ. Ca şi Paştele, Întîi Maiul a fost plin de "distracţii" pentru cretini. Un popor întreg " s-a bucurat de vremea bună, de mici, bere şi de petreceri la iarbă verde sau în cluburi de fiţe". Repoteri cretini ne-au prezentat vox populi de la imbecilii bîlbîiţi ai neamului într-un mare fel. Pur şi simplu n-am avut nimic de comentat vreme de o săptămînă, anostă, ca mai toate. Borală de măgării se întîmplă în ţara asta care pare ieşită de sub ochiul lui Dumnezeu şi scăpată complet de sub control. Chiar nu mai găsesc nici un haz în nimic. Preşedintele nostru jbate joc de legi, televiziunile regretă că gripa de porci n-a ajuns în România, candidaţii la prezidenţie sunt de tot rahatul, Becali nu mai are haz nici ca berbec în turmă. A mai venit şi împrumutul de douăj de miliarde pe care ăştia or să-l topească pe căcaturi. Ce să comentezi? Şi dacă, ce? Mă urăsc şi pentru că am început să regret că am crezut în schimbare. că am crezut că revoluţiunea de-acu 20 de ani va împlini speranţe, ne va face mai oameni. Aseară mi-a fost ciudă să constat că cei doi Ceauşescu s-au comportat extrem de demn. Era, pe OTV - sub excitantul titlu "Pentru prima oară, dovezi că Elena şi Nicolae Ceauşescu trăiesc". Bineînţeles, n-a fost nimic nou, şi nici o dovadă. (E genial Diaconescu în captarea audienţei!) Am revăzut a suta oară procesul loviturii de stat şi filme tendenţioase cu bogăţia în care, chipurile se scălda familia care a condus România 25 de ani. Ce să zic? Atunci mi-am dorit să fiu eu ăla care apasă pe trăgaci. Acum, m-aş mai gîndi. Mă întreb ce-ar recita Băse înaintea execuţiei. Ar fi în stare să spună două versuri memorabile, aşa cum a făcut Ceaşca noastră preaiubită?
Ce făceau sibienii în 1839? Se duceau la concert, la Filarmonică. 1839 scăzut din 2009, înseamnă 170 de ani de înălţare prin muzică.
Şi azi fac la fel. Nu toţi. Suficienţi ca să facă neîncăpătoare sala amenajată în fortul cetăţii. Frumoasă a naibii. Misterioasă şi atrăgătoare. Mă întreb ce făceau străbunii mei la 1839. Nici nu ştiu cine erau. Poate erau ţarani sau meşteşugari. Sau boieri. Sau robi, naiba ştie. Dar sigur, n-aveau filarmonică. Pentru că trăiau în Moldova. Sau Oltenia. Sau Muntenia. Bucureştiul era un tîrg mizerabil, în vreme ce Sibiul habsburgic era o cetate cu filarmonică. Bucureştiul avea Calea Victoriei podită cu scînduri soioase, Sibiul avea străzi pavate şi filarmonică.
Vă mai arăt ce-avea acum patru generaţii Sibiul european şi voi să-mi spuneţi ce-avea Bucureştiul sau oricare alt oraş de dincolo de munţi.
După aia, vorbim despre ce este şi ce vrea ea, civilizaţia.
Nu mai mult de 60 de studenţi basarabeni ( imi place mai mult să scriu "Basarabia" decît "Moldova", ca să fie schizma clară!), cu drapele româneşti şi lozinci scrise pe cartoane , s-au adunat, uşor penibil, fără de snagă, în piaţa Casei de cultură din Bacău. Ca să protesteze, fireşte. Băcăuanii au fost drăguţi, le-au dat aprobare să se manifeste.
Descriu peisajul. Într-un colţ al pieţei erau vreo şase jăndari care vorbeau cu gacicile lor la telefon (am tras cu urechea). În alt colţ erau trei pîrliţi graşi de la Poliţia Comunitară care, cînd am trecut pe lîngă ei foloseau cuvinte ca: Steaua, Becali, pizda măsii. În faţa Prefecturii şi a manifestanţilor staţionau detaşate un Logan şi un Passat cu numere de MAI şi girofaruri. N-am ajuns la maşinile poliţiei, dar cu ochiul meu de şoim am sesizat că la volane dormitau doi caralii, iar pe-afară alţi doi şi o doamnă poliţistă se rîdeau, nu vom şti niciodată de ce.
Între timp, - asta se întîmpla cam pe la orele 15.30, cum ar zice prietenul meu Romeo, autorul acestor fotografii profesioniste - tinerii strigau din toţi rărunchii lozinci anti - voroniste. Redau din memorie:
România nu uita! Că Moldova e a ta!
Jos comuniştii! ( bis)
Moldova, Ardealul şi Ţara Românească!
Bacău! Chişinău! (cu aplauze ca la meci pampam pampampampampampam)
Europa, te iubim! Europa te iubim! ( Aici am completat sotto voce: Că ca tine nu găsim!)
Etc. Scandarea dura cam un minut, apoi urma o pauză de linişte tăcută.
Presa băcăuană era prezentă pentru a consemna evenimentul. Vreo 15 jurnalişti, cu tot cu fotoreporteri şi cameramani.
Era frumos: era soare, tricolorurile fluturau în faţa statuii lui Alecsandri; demonstranţii beau apă plată, da vreo doi cola, şi rîdeau în pauzele de cam zece minute dintre scandări; mai trecea o Dacie cu goarnă care-anunţa că s-a deschis Tîrgul de Paşte la Sala de atletism şi că ce lucruri ieftine şi bune poţi cumpăra de-acolo. De ce să nu profiţi, bouleanule; fotografii făceau poze colanţilor şi tricourilor cu care erau îmbrăcate mulat în mod festiv frumoasele demonstrante basarabence , iar băcăuanii treceau grăbiţi să mai cumpere cîte ceva, pînă nu dă peste noi vîrful de criză. Care se anunţă groaznic. Dar, per total, totul era minunat de înălţător şi de patriotic.
La orele şaisprezece, cum ar zice Romeo, manifestanţii s-a dispersat, care-ncotro. Vreo cinci fete de sub tricourile cărora înmugurea primăvara în deplina ei splendoare, au dat năvală cu tot cu expresiva lozincă: Suntem alături de voi! într-un bar din Pasajul Revoluţiei. Normal. Doar la Chişinău, copiii ăştia consideră că e revoluţie.
După aia l-am auzit la radio pi Voronin, gavarind că aşa şî pi dincolo. Că cică sî ai vizî dacî vrei sî treci paşol graniţu. Apoi am auzit cî aproape 200 de manifestanţi care-au dat ieri piept cu poliţaii din Chişinău, îs la zdup. Şî cî mai urmeazî şî alţî.
Cî o fost tentativî di loviturî di stat pusî la cali di români ( ce mai seamănă cu Băse, mamă!). Cî ambasadorul nostru îi non grata. Cî frati, frati, da brînza-i pi bani! Pi rubli! Şî sî nu ni amestecăm în borşu lor!
ADICÎ, TU CREZI BĂI KAGHEBISTULI, CÎ O SÎ NI AMESTICĂM NOI FRUMUŞĂŢA NOASTRÎ DI SĂRĂCIE CU SĂRĂCIA VOASTRÎ CARI-I DI ZĂCI ORI MAI BALŞOAI? DA NOI N-AVEM ŞÎ NOI ORGOLIU NOSTRU?
Tare mai mi-i milă de copilaşii ăştia de i-am văzut azi. Habar n-au cît mai au de sperat şi de deznădăjduit pîn-o fi democraţie în Basarabia!
Ceea ce veţi citi mai jos este un document înaintat justiţiei române pe care l-am primit de la Bianca. Ea conţine tragedia unui bărbat transpusă într-o capodoperă de plîngere penală care ne dezvăluie încă o dată, dacă mai era nevoie, cît de mare e grădina lui Dumnezeu.
Semnalez prima faptă laudativă a unui politician român. Ministrul de externe, Cristian Diaconescu, a avut curajul să tranşeze clar problema incidentelor provocate de ţigani în Italia. El a spus că "este perfidă ideea de a amesteca bestialitatea unui act infracţional cu o concluzie generalizatoare faţă de o comunitate. Ori acest gest de perfidie trebuie oprit". Vehement, românul a afirmat că NU VOM ADMITE CA LIBERTATEA DE CIRCULAŢIE PE CARE NOI, IEŞIŢI DIN COMUNISM, AM CĂPĂTAT-O CU SACRIFICII URIAŞE, SĂ FIE LIMITATĂ DIN CAUZA UNOR INCIDENTE IZOLATE. (citat din memorie, inexact literal.) Prestaţia lui Diaconescu a fost prima poziţie fermă a unui om politic român după douăzeci de ani de pupincurism laş aplicat Europei şi Americii. Asta în timp ce prezidentul se ocupă de afacerile mondene ale fică-sii şi de termopanele lui Bombonel, bursa o ia rău de tot la vale, Udrea dă concedii în ţară obligatorii la tot cartierul, puliţia îşi dispută locurile de parcare cu bandiţii, o babă face pîrnaie pentru că a smuls 7 ţăruşi care o desproprietăreau de propriul ei teren, iar pistoalele se aud din ce în ce mai des în România. Am zis de mult că Diaconescu ăsta e bun de preşedinte, dar pînă acum şi-a ascuns discret bărbăţia. Na că ieri a arătat-o. Să-l vedem însă cîte coaie are să rezolve mizeriile pe care le fac ai noştri macaronarilor. Că nu-s de iertat violurile şi jafurile cu violenţă cu care animale fătate în ţărişoara noastră se cacă pe tot ce mai are bun omul român.
Deci spaima de-am trăit-o azi, mai rar. Dau să intru în curte şi mă pomenesc că năvăleşte un tip peste mine. Nu l-am văzut în viaţa mea. Şi-mi întinde mîna. Şi zice: Hai salut, pretine! Băi, cîtă muie ai luat tu la viaţa ta? Că eu am luat la greu. Toate muile pe care le-am loat, le-am scris la carnet. Bă, ţi-arăt carnetu! Mai întîi că pe patru ianuar 1990 trebuia să mă facă şef peste echipa de dulgheri. S-a dus dracu. A venit revoluţia şi-am ajuns la cepeuneu, la Bucureşti. Că ieream drăcos, cu gura mare. Păi nu io l-am scos pe Tanase în şuturi din sediu? Cine l-a scos? Ce dacă ierea prim secretar. Dă-l în pizda măsii. Io aveam bransardă de tricolor cunosc pe lume, el n-avea. I-am tras nişte şuturi în cur şi i-am zis bă boule să nu te mai prind pe-aicea, ai înţeles faza? După aia i-am confiscat Kenturile şi ce-am mai găsit pe la el pin birou. Erea comunist, dă-l în fasole. Avea o sticlă de uischian de 12 ani. Şi un cas Sanyo care ce mi-am dorit io un cas de ăla, s-ascult la iarbă verde, cu famelia. Iar după aia, a fost mişto. M-a chemat şefu, mi-a dat delegaţia şi beletul şi-a zis că reprezint revoluţia noastră în capitală. Faiiiiiin. Boier. Hotel, haleala la cameră, tot plătit de băieţi. A-ntîia. Da n-a durat mult. Nici un an. Am venit napoi pintre ai mei, c-acolo mi-erea locu. Făceam greve să nu ia Stanciu fabrica. Că ieram înainte la CTC şi la brigada artistică. Eream tare de tot. Mă ştia toţi. Deci am făcut greve fo doi ani. Toată ziua. Odată am făcut şi noapte grevă. Atunci m-o dat şi la televizor. Adică ce, să juca ei cu mine, care-am făcut revoluţia? Ce vorbeşti? Mi-a dat ăia şi apartament în centru, lîngă catedrală, numai să tac dracului. Nu chiar am tăcut, da de domolit m-am mai domolit. Că eria şi vrîsta. Animalu de Staciu a luat fabrica ş-a vîndut-o la bucată. Futu-l în cur să-l fut. Am apucat să cumpăr şi io doi metri cubi de grinzi, douşcinci de foraibăre şi cinşpe robineţi de calorifer. Total am dat fo mie de lei. Cinci beri. Muie tare. Scris la carnet. Dupe aia, am băgat bani la Caritas, nu mult. Aşa am zis să nu exagerez. Io dormeam şi ăia vegheau cum să-mi deie muie. Am loat o bucată de teren pe baza că ieream revoluţionar cu carnet. Păi să nu fac o casă pent fiică-mia? Ce-s prost? Am vîndut apartamentu cu 7.000 şi peste două săptămîni ăla de l-a luat l-a dat cu 15 ooo. Altă muie. Da căcat, că io cu banii am acoperit casa lu fiică-mea. Numai că vaca s-a cărat în Spania. Şi s-a măritat acolo. Şi io tre să-i plătesc impozitele că doar ie fiică-mea. Şi nu poci s-o las fără casă. Altă muie. Da de la fiică-mea nu se pune. Da cât îi pula n-o să mai steie fătuca asta a mea pe-aici.
Acuma io am o mare problemă. Anu trecut pe vremea asta am notat la carnet că beam un blidon de bere seara. Azi văd c-am trecut la carnet c-am luat două blidoane de la chioşcu lu grasa de la colţ. Oare oi fi alcolic? Ia zî drept, că arăţi de parcă eşti ziarist, n-a voie să mă minţăşti.
Că io sunt opinia publică, bă muie!
N-am nimic de-mpărţit cu viaţa. S-a dus. Ce mi-a dat, am luat. Şi m-am dus. Ce i-am dat, a luat. Şi s-a dus.
Reafirm că trăim vremuri extrem de interesante. Am mai spus asta acu vreo două zile. Vin cu o completare: nu peste tot e aşa. Sunt ţări în Europa unde te plictiseşti de moarte, pentru că nu se întîmplă nimic interesant. Am lucrat o vreme în Elveţia, la un ziar. Aveam de scris zilnic 30 de rînduri la o rubrică: "Point de vue". Cum vede un ziarist din Estul proaspăt ieşit din comunism realitatea din Ţara cantoanelor. O vară întreagă am scris despre plicticoasele şedinţe ale Consiliului Local din Morges (un orăşel la 12 Km. de Lausanne) - unde toţi aleşii aveau aceeaşi părere, nimeni nu se certa cu nimeni, era o armonie mai ceva ca la şedinţele PCR -, despre absolventele Şcolii de meserii, despre Asociaţia Pasionatelor de Pansele şi despre Prietenii Păsărilor Mici, sau despre montarea unui nou semafor (cu buton) la trecerea de pietoni de pe Rue de la Gare. Nu tu sinucideri, nu tu violuri, nu tu incendii, nu tu dezvăluiri senzaţionale despre politicieni (deşi am prins şi un an în care erau "Les Elections"). Dacă era un vernisaj la o expoziţie a vreunui amator de pictură, sau inaugurarea sezonului de vară la Piscina Municipală, alea da evenimente! Despre toate astea, şi încă despre alte zeci de subiecte la fel de "fierbinţi", punctul meu de vedere nu putea fi decît unul singur: totul acolo era altfel decît în România. Într-o vară întreagă, o singură ştire a cutremurat opinia publică elveţiană: accidentul unui adolescent biciclist care, urcînd pe trotuar de pe pista rutieră s-a izbit violent de un stîlp şi şi-a spart ţeasta, chiar dacă purta casca obligatorie de protecţie. Au urmat săptămîni de anchete pe care le-am urmărit pas cu pas: procuratură, poliţie, experţi, disciplina în construcţii, organizaţii de apărare a drepturilor tinerilor biciclişti, etc. Concluzia: constructorul străzii pe care a avut loc evenimentul nu respectase panta de 17 grade stabilită de normele federale pentru accesul de pe pistă pe trotuare. La locul catastrofei, panta era de 18,5 grade! Nenorocire! Firma a fost dată în judecată, şi iar am avut despre ce scrie: 50 000 de FRS amendă, 30 000 FRS despăgubiri pentru biciclistul zbanghiu, precum şi obligaţia de a reface lucrarea pe toată lungimea de vreo trei Km a şoselei! După epuizarea evenimentului, s-a reinstaurat plictiseala: puncte de vedere despre adunarea anuală a Asociaţiei Jucătorilor de Bile, despre expediţia organizată în Jura de Amicii Munţilor sau despre les trois gamins care au fost surprinşi pescuind cu mîna (!!!) în lacul Geneva peştii protejaţi prin lege. Muream de plictiseală, căutînd un point de vue despre perfecţiunea Elveţiei. Printre zîmbete nesfîrşite, prin oraşe impecabil salubre, în peisaje mirifice, exact ca-n pliantele turistice. În timpul ăsta, în România mea, erau mineriade, răsturnări de guvern, securişti, bancorexuri, feneiuri, să tot scrii şi să faci anchete! Dreapta venise la putere, se instaura capitalismul, se vindeau fabricile şi uzinele poporului pe doi lei, era în toi afacerea Ţigareta. Salivam după aşa subiecte de presă. Şi-mi era şi al naibii de dor de tot ce-i pe-aici. Şi la gropile din asfalt, şi la noroiul de pe alei, şi la frigul din casă, şi la corupţie, şi la prostie şi la tot ce-i românesc şi nu piere, mă gîndeam cu nodul în gît şi cu o tandreţe nesfîrşită. Iaca, de aia nu mi-am dorit să rămîn în Elveţia. Acolo n-aş fi avut parte de adrenalina cotidiană, de nebunia incredibilului, de faptul ca habar nu am unde ajung în urmatoarea clipă, de efortul de a înţelege cine, cum, unde, de ce şi pentru ce sunt pe lume. Sunt dependent de arderea asta inutilă a unui soi de deznădejde care, dimineaţa, se converteşte subtil şi pervers în Speranţă. Şi, ca să fiu patetic pînă la capăt, mai spun că, în vremurile astea teribil de interesante, am în minte un vers de demul: "Aici este soarele meu. Aici, unde totul e roată, deal, inimă."
Fotografia reprezintă una din operele sculptorului Ioan Mândrescu, autorul monumentului din faţa clădirii centrale CEC Bucureşti.
Cum ar veni, oare, să-l auzi pe vreun britanic zicînd „ Capul plecat, sabia nu-l taie”?Sau „ calul de dar nu se caută la dinţi” ? Ori „ ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus?” Nu, fraţi români, europenii ţin capul sus, cu orice risc, nu se mulţumesc cu orice şi sunt în stare să reziste la infinit vicisitudinilor, chiar în pofida evidenţei că destinul le-ar fi potrivnic! Încrederea lor înviitor, în reuşită, modul lor de a fi de un optimism temperat au ca fundament educaţia în spiritul luptei cu greutăţile vieţii, oricît de mari ar fi. La ei, prostia doare, iar primăvara e primăvară chiar şi cu o singură floare.
Iada are voie să sară doar peste masă, în timp ce capra, pentru că e capră, peste casă. Prostul satului nu ajunge primar, pentru că proştii lor n-au nici noroc. Nu e obligatoriu să se trezească dimineaţa, ca să ajungă departe, dar cine merge încet, nu ajunge nicăieri... Ziua bună se cunoaşte abia seara, cînd se termină treaba. Ulciorul merge de foarte multe ori la apă, pentru că e bine făcut, ba mai rămîne şi generaţiilor următoare. Nu-i interesează capra vecinului. În Europa, cîinele care latră, şi muşcă! Dacă la noi, boii ară şi caii mănîncă, în Vest, mănîncăşi boii şi caii, numai şi numai dacă-şi fac treaba.
Codul genetic valah ne face să fim veşnic resemnaţi, perdanţi, cîrcotaşi şi entuziaşti fără motivaţie concretă.
Superficialitatea – lasă că doar nu-i sfîrşitul lumii! - , nădejdea în noroc – cum o vrea Dumnezeu!– descurcăreala incredibil de inventivă, - doar nu mor caii cînd vor cîinii! - , inconsecvenţa, incapacitatea de a merge pînă la capăt, de face lucrurile temeinic, – şi mîine e o zi! n-au intrat zilele în sac! -, plăcerea de a reinventa roata, de a improviza, îngîmfarea – doar n-or fi alţii mai deştepţi! -, toate aceste caracteristici ne definesc morala şi modul de a fi. De aceea, după aproape douăzeci ani, democraţia românească e încă în faza copilăriei.
Încă ne jucăm în praf de-a guvernul, de-a parlamentarii, de-a legile, de-a fotbalul, de-a economia de piaţă, de-a furtişagul şi de-a şmecheria, şi ne prefacem că nu vede nimeni cît de mari ne-am făcut şi cît de ridicoli suntem.
Ca o babă cu minijup care se crede tot fecioară de liceu.
Semne rele anul are. Aţi auzit? Ruşii au închis robinetul de gaz pentru Europa. Inclusiv pentru România. Cică ucrainienii fură din conductele care trec pe teritoriul lor. Leul scade mereu în faţa valutelor. O ordonanţă de urgenţă opreşte actorii pensionari să mai cîştige din contracte de colaborare. Scandalul salariilor din învăţămînt continuă. Şi e abia începutul lui ianuarie. E Boboteaza. Iar, mîine, milioane de Ioni vor încheia lunga serie de sărbători de iarnă. Nu vă prea vine să zîmbiţi?
Ion cu nevastă-sa, Ioana, la doctor. O consulta doctorul cu stetoscopul, cu urechea, o întoarce pe faţă şi pe dos, dictează asistentei o reţetă, iar la urmă îl ia pe Ion deoparte şi-i spune: - Domnule Ion, e grav! Nevastă-ta e atinsă la plămîni! - Vai, domn doctor, ma flataţi!...
La mulţi ani să trăiţi, Neluţilor şi Neluţelor! Nu rataţi ocazia să beţi şi să mîncaţi pe săturatelea! Nu se ştie ce ne mai aşteaptă!
Zoe Ceauşescu era o femeie foarte interesantă şi foarte complexă. Gentilă, plăcută şi sensibilă. Soarta ei era legată de faptul că se născuse în atmosfera rarefiată a vîrfurilor politice ale epocii.
Asta declară Petru Popescu scriitor anticomunist, dar membru al Comitetului Central al UTC, scenarist şi realizator de filme american de origine română. A emigrat in Statele Unite ale Americii în 1974, unde s-a impus drept romancier şi autor de scenarii ale unor filme de la Hollywood. Este autor al romanelor de mare succes Prins şi Dulce ca mierea e glonţul patriei.
Petru Popescu mai spune că Nicolae Ceauşescu i-a cerut, într-o discuţie privată, să rescrie istoria României şi să-l pună în relaţie cu marile personaje care au influenţat destinul ţării. Scriitorul a spus NU.
Cavalerul Petru Popescu nu va recunoaşte never iubirea dintre el şi Zoe Ceauşescu.
La ora 12, e programată repetiţia generală pentru spectacolul demonstrativ pe care artiştii băcăuani îl vor prezenta directorilor de Case de cultură din România,chemaţi la Bacău ca să vadă pe viu ce înseamnă activitate culturală serioasă. Toată noaptea am ascultat la căşti Radio France International şi Europa Liberă.
Surescitarea mă sufocă. Chiar au murit oameni la Timişoara!Tremur de furie. O iau pe jos, din Cornişa, pe la Tic-Tac, spre Centru. Patrule peste tot. Ciudat, oamenii se uită unii în ochii celorlalţi, direct în ochi se privesc, parcă ar căuta confirmări că gîndesc la fel. Că speră la fel, să scape de frig, de foame, de dogme absurde, de lozinci aberante, de frică. Să fie oameni normali, nu oameni noi. Pluteşte peste oraş o tensiune aproape materială.
Vreau confirmări că nu visez, că trăiesc adevărat începutul unei schimbări epocale. Mă grăbesc să mă văd cu prieteni, şi-i găsesc agitaţi, implicaţi, revoltaţi. Doctorul Virgil Muraru, Constantin Blănaru, Ovidiu Genaru, Gheorghe Vlase, Ion Ghelu, Gil Ioniţă, Dan Antal, Puiu Antoniu, Petru Cimpoeşu, Doru Frangache, Florin Enea, Nelu Hordilă, Doru Kalmuschi, Liviu Stoica, Gabi Olariu, Sorin Toma, Răzvan Haritonovici ( greu de crezut, în trei ore, m-am văzut cu toţi!) deveniseră la fel de patetici cum eram şi eu. Sufocaţi de emoţie. E revoluţie, frate, nu revoltă de huligani. Ceva trebuie să se schimbe în ţara asta. Se întîmplă şi la noi minunea dumnezeiască! Zidul Berlinului căzuse. La Chişinău, televiziunea transmitea programe occidentale, în Cehoslovacia, preşedinte era Havel, un dramaturg disident, ca să nu mai vorbim de Polonia, unde Solidarnosti, mişcarea democratică sindicală, impusese şeful statului. Pînă şi la bulgari, Jivkov abandonase puterea. Peste tot, în afară de România noastră iubită, lumea devenea liberă. Aici, timpul încremenise în directivele ultimului Congres de la care toţi aşteptaserăm marea demisie. România părea insula imposibilului.
Ani de zile, interminabil, discuţiile noastre despre sărăcie, libertate, călătorii, comunism, capitalism, securitate, curaj, patriotism, eşuaseră în savuroase şi periculoase bancuri politice dar şi într-un lamentabil „asta e, n-avem ce face”. Şi, deodată, timişorenii ne arătau că sistemul menit să dureze pînă face mărul pere şi răchita micşunele, nu-i veşnic. Simţeam că epoca glumiţelor pe seama regimului s-a sfîrşit. Era timpul să devenim responsabili, serioşi, s-o terminăm cu ipocrizia la care ne obliga titlul de tovarăş şi să ne asumăm nobleţea apelativului domn.
În timpul repetiţiei generale, Ghiţă Vlase îmi face semn să mă trag lîngă arlechin. Îmi şopteşte că tînărul inginer Ciprian Manta, colegul nostru de la trupa rock, e supravegheat de secu încă din facultate, pentru nu ştiu ce protest. Ofiţerul care-l ţine sub observaţie i-a şoptit să aibă răbdare, că în decembrie îl lasă în pace. Totul e pregătit, tovarăşii sunt pe ducă. Simultan cu Ghiţă, fac semnul ăla cu pumnul aruncat în faţă : yes!!! Brusc îmi amintesc seara în care, după o şedinţă a Cenaclului Artelor, tov. lt. maj. Toma, de la Securitate, m-a condus acasă (ciudată simpatie!) şi, mai bine de două ore, şi-a făcut şefii praf şi a încercat să mă convingă că sistemul egalitarist nu e viabil, că nen’tu Ceaşcă e paranoic şi că Lenuţa e o imbecilă cu diplome false, fostă curvă în Gara de Nord. Crezusem că e o provocare, aşa că n-am replicat.
După amiază, aranjez decorurile, luminile şi microfoanele cu Vasile Verigeanu, veşnic pus pe poante: opriţi dricu’ , ca să treacă-ntîi nea Nicu! Da-r-ar Domnu’!
Vine ora spectacolului. Alte emoţii. În sală, activişti culturnici de la Uniunea Generală a Sindicatelor – biela-manivelă între clasa muncitoare şi partid, testiculele care se agită dar nu se bagă – , dar şi profesionişti în materie de spectacole, toţi gata să desfiinţeze scurt, la cea mai mică eroare de regie sau de interpretare, orgoliul băcăuanilor.
În ciuda recomandărilor, scenariul nu cuprinde nici un vers despre „monocotiledonate”, dînsul şi dînsa. Am avut grijă să tai din scriptul aprobat orice referinţă la cei doi cei mai tovarăşi şi la partidul lor, în care eram şi eu, un prăpădit, dezamăgit şi ruşinat membru. Dans de societate, muzică rock, poezii de dragoste, balet. Aplauze.
Final grandios cu Deşteaptă-te, române! Nu cu Partidul, Ceauşescu, România. Premoniţie? Inspiraţie? N-am cum să ştiu. Dirijorul, Ghiţă Gozar, e genial, cîntă şi el, corul sună de parcă ar avea zece mii de voci. Spectacolul se termină în triumf, cu lacrimi în ochii tuturor. În timpul ăsta, români nevinovaţi mureau.
Pe holul de la bibliotecă, portretul în două urechi al tovarăşului are mustăţi şi coarne. Speriat, nea Iliuţă, omul de serviciu îl dă jos şi-l duce la magazie. La ora opt, Televiziunea înfierează „acţiunili provocatoare, huliganice, agenturili străine” şi pe generalul Milea, sinucis pentru că a ascuns, chipurile, conducerii de partid şi de stat adevărul Revoluţiei de la Timişoara. I-auzi, săracii, habar n-aveau! Comunişti inocenţi.
Verigeanu cîntă: opriţi dricu...
Nea Iliuţă pune lacătul la scenă şi bolboroseşte : Domnu Val, cade Ceauşescu, ascultaţi ce vă spun, s-o terminat! Dac-o tras în civili, s-o zis cu el !
O convorbire cu Maestrul Beligan m-a făcut să redescopăr profunzimea şi ineditul
prozei lui Bacovia. In dimineaţa asta, cînd spiritul meu civic ar fi trebuit să mă barbierească, să mă îmbrace frumos şi să mă trimită la secţia de votare, m-am delectat cu inegalabilele pagini ale pesimistului nostru concetăţean.
Am regăsit atmosfera inexplicabil de unică a acestor locuri violete, starea de gri, de însingurare şi de precaritate pe care numai Bacăul o are.
Duminici, cântece de scripcari... - poem în proză
Duminici, cântece de scripcari, melancolice sau de jale.
Îngeri căzuţi, reabilitând pentru un paradis pierdut...
Părea un socialism... dacă nu se poate pronunţa uşor, probabil că ar fi comunism.
A, ce moment de a aparţine dreptăţii pe careîntrucâtva, o concepea, faţă de
fericirea negăsită nici în turnul de ivoriu.
Da, era însă împăcat.
Plecă înaintea altora...
O lumânare ardea lângă un cadavru, nu era decât Maestru.
Vine duminică şi ne alegem, din nou, viitorul. În mine e acelaşi freamăt pe care l-am simţit în dimineaţa de 22 decembrie 89 cînd am văzut un curcubeu uriaş peste dealurile Măgurei. N-am stat deoparte atunci, n-am să mă ascund nici acum. Am să mă duc la secţie şi am să trîntesc ştampila pe cele două buletine, de-o să se-audă pînă la cer. A vota e ca şi cum ai juca o partidă de poker. Mereu m-am ales cu praful de pe tobă la poker, indiferent de miză, indiferent cu cine am jucat. Ori ei erau prea deştepţi şi eu eram mai prost, ori eu eram prea corect şi ei prea şmecheri. Mi-au luat totul cu meşteşugite cacealmale. Poate duminica asta asta am noroc. Poate AVEM noroc. Nu ştiu cartea care vine, adică nu cunosc nici un candidat. Da-mi trebuie nişte aşi. Risc. Pokerul înseamnă risc. Sunt în joc. Ştiu cum am să joc. Cinstit, fără cacealmale. Am să optez pentru cei mai tineri. Nici nu mă interesează din care partid, de dreapta sau de stînga, fac EI parte. Îi preţuiesc şi pariez pe EI pentru curajul pe care l-au avut să candideze împotriva brontozaurilor care au sclerozat ţara asta. Pentru speranţele lor încă neîntinate. Pentru idealurile lor, între care aş vrea să fie acela de a face din România o ţară în care să vrei să trăieşti. NE TREBUIE AŞI! EI ar putea să înfăptuiască ceea ce eu n-am reuşit jucînd corect.Odată şi-o dată, tre să-mi intre şi mie aşii. P-ăia tineri şi deştepţi o să mizez următorii mei patru ani de viaţă. Or şti EI cum trebuie să-mi mulţumească.
Cimitirul evreiesc din Bacău, februarie 2009.
