PRACTICA ŞI TEORIA REFERNDUMULUI

Unii debili mintali au drept de vot. Şi unii puşcăriaşi. Dar chiar toţi? Şi morţii?

Cică sergentul dă adunarea grupei formată, cu tot cu el, din zece soldaţi. Ori de cîte ori şi-ar fi numărat trupa, de fiecare dată îi iese unul lipsă. Cum mama dracului, că tre să fim zece, zice furios şeful. Dom sergent, permiteţi să raportez:. Io am o părere, da nu-s de acord cu ea: să se cace fiecare şi numărăm, pardon, rahaţii. Cîţi rahaţi rezultă, atîţia suntem, ce naiba.
Mda, nu-i rea ideea, zice sergentul desfăcîndu-şi centura.Trupeţii îşi dau şi ei pantalonii jos şi tot soldatul român sloboade grămăjoara de rahat. La numărătoare, ce să vezi, ies nouă grămăjoare frumos mirositoare şi cu a sergentului, zece.
Aha, conchide sergentul, noi ca oameni, teoretic, ieşim, dar practic, la număr, suntem nişte căcaţi!

Păi cum să mai fie 22 de milioane de români cu drept de vot, dacă nu s-a mai făcut un recensămînt de douăj de ani, natalitatea e în mare suferinţă după 90, mortalitatea a crescut,  şi numa elevi sub 18 ani sunt trei milioane jumate în România?
Conform  http://www.econtext.ro/dosar--2/analiza

SERGIU TOADER SĂ-MI PLĂTEASCĂ DREPTURI DE AUTOR

Cam acu zece ani pe vremea asta, urmau nişte alegeri. Constantinescu şi regimul lui de caca era clar îngenunchiat de securitate, afacerea ţigareta strălucea în soare, totul era de rahat, iar puliticienii se certau, fix ca acuma, mîncînd rahat cu polonicul spre adormirea naţiei. Iar naţia dormea cu gura căscată. Deja vu, care va să zică.
În Bacău, Monitorul era dirijat spre normal de către Cristian Grosu şi Liviu Avram.
Deşteptarea era neutrică, deoarece Seche era pe cai mari şi urma să obţină al doilea mandat ca primar de Bacău. În rest, nici nu mai ştiu ce presă era pe-aicişa.
Şi numa ce-ntr-o zi mă-ntîlnesc cu Grosu şi-ntr-alta cu Dan Iacob şi le zic un plan. Să nu mai pomenim nimic de neicuşorii din politică. Să nu mai trimitem reporteri la conferinţele de presă. Să nu-i mai băgăm în seamă de fel.
A durat vreo două luni embargoul. Puliticienii au ţipat, ne-au înfierat pe noi, ăi de luaserăm o asemenea aberantă decizie, ne-au chemat patronii la ordin, noi am ameninţat cu demisia. De la telespectatori sau de la cititori, n-a reclamat nimeni absenţa ştirilor politice.
Numai că, la un moment dat, Codruţa Turcu, patroana postului unde eram director, m-a anunţat că tre să-mi reducă salariul, din cauză de draci laci lipsă de bani. Mi-am dat demisia. La scurt timp, Cristi Grosu şi Liviu Avram au fost "solicitaţi" la Adevărul, la Bucureşti. Îi chemase Dumitru Tinu, pe casă, posturi şi salarii grase.
Nici Dan Iacob n-a mai supravieţuit mult la Deşteptarea lui Sechelariu care, între timp, se înrolase în PSDR.
Acu, pe acelaşi scenariu, la REALITATEA, Sergiu Toader se dă deontolog şi nu-i mai primeşte pe ecran de-alde Becali, Vadim, etc. Abia aştept să văd dacă-şi dă demisia sau va fi avansat. Avansat unde?

CUM CRESC COARNELE LA ÎNGERI

Deci spaima de-am trăit-o azi, mai rar.
Dau să intru în curte şi mă pomenesc că năvăleşte un tip peste mine. Se cam clătina, c-un bidon de bere în mînă. Nu-l văzusem în viaţa mea. Şi-mi întinde mîna. Şi zice:
Hai salut, pretine! Băi, cîtă muie ai luat tu la viaţa ta? Că eu am luat la greu. Toate muile pe care le-am loat, le-am scris la carnet. Bă, ţi-arăt carnetu!
Dau să-nchid poarta, dar tipul pune picioru-n ea: Stai nenicule, să-ţi spun, că merită, cum cresc cornele la îngeri.
Mai întîi că pe patru ianuar 1990 trebuia să mă facă şef peste echipa de dulgheri. S-a dus dracu. A venit revoluţia şi-am ajuns la cepeuneu, la Bucureşti. Că ieream drăcos, cu gura mare. Păi nu io l-am scos pe Tanase în şuturi din sediu? Cine l-a scos? Ce dacă ierea prim secretar. Dă-l în pizda măsii. Io aveam brasardă de tricolor cunosc pe lume, el n-avea. I-am tras nişte şuturi în cur şi i-am zis bă boule să nu te mai prind pe-aicea, ai înţeles faza? Ţi-ai trăit traiu, ţi-ai halit mălaiu. După aia i-am confiscat Kenturile şi ce-am mai găsit
pe la el pin birou. Erea comunist, dă-l în fasole. Avea o sticlă de uischian de 12 ani. Şi un cas Sanyo care ce mi-am dorit io un cas de ăla, s-ascult Sinulescu la iarbă verde, cu famelia.
Iar după aia, a fost mişto. M-a chemat şefu, mi-a dat delegaţia şi beletul şi-a zis că reprezint revoluţia noastră în capitală. Faiiiiiin. Boier. Hotel, haleala la cameră, tot plătit de băieţi. A-ntîia. Da n-a durat mult. Nici un an. Am venit napoi pintre ai mei, c-acolo mi-erea locu. Făceam greve să nu ia Stanciu fabrica. Că ieram înainte la CTC şi la brigada artistică. Eream tare de tot. Mă ştia toţi. Rău de gură. Deci am făcut greve fo doi ani. Toată ziua. Odată am făcut şi noaptea grevă. Atunci m-o dat şi la televizor. Adică ce, să juca ei cu mine, care-am făcut revoluţia? Ce vorbeşti? Mi-a dat ăia şi apartament în centru, lîngă catedrală, numai să tac dracului. Nu chiar am tăcut, da de domolit m-am mai domolit. Că eria şi vrîsta. Animalu de Staciu a luat fabrica ş-a vîndut-o la bucată. Futu-l în cur să-l fut. Am apucat să cumpăr şi io doi metri cubi de grinzi, douşcinci de foraibăre şi cinşpe robineţi de calorifer. Total am dat fo mie de lei. Cinci beri. Muie tare. Scris la carnet. Dupe aia, am băgat bani la Caritas, nu mult. Aşa am zis să nu exagerez. Io dormeam şi ăia vegheau cum să-mi deie muie.
Am loat o bucată de teren pe baza că ieream revoluţionar cu carnet. Păi să nu fac o casă pent fiică-mia? Ce-s prost? Am vîndut apartamentu cu 7.000 şi peste două săptămîni ăla de l-a luat l-a dat cu 15 ooo. Altă muie. Da căcat, că io cu banii am acoperit casa lu fiică-mea. Numai că vaca s-a cărat în Spania. Şi s-a măritat acolo. Şi io tre să-i plătesc impozitele că doar ie fiică-mea. Şi nu poci s-o las fără casă. Altă muie. Da de la fiică-mea nu se pune. Da cât îi pula n-o să mai steie fătuca asta a mea pe-aici.

Acuma io am o mare problemă. Anu trecut pe vremea asta am notat la carnet că beam un blidon de bere seara.
Azi văd c-am trecut la carnet c-am luat două blidoane de la chioşcu lu grasa de la colţ.
Oare oi fi alcolic?
Ia zî drept, că ştiu că eşti ziarist, n-a voie să mă minţăşti.

Că io sunt opinia publică, bă muie!

N-am nimic de-mpărţit cu viaţa.
S-a dus.
Ce mi-a dat, am luat.
Şi m-am dus.
Ce i-am dat, a luat.
Şi s-a dus.

Dai şi tu de-o şpîrlă?

NEBUN CU RIGOLĂ

Oprescu e nebun, Oprescu e nebun, ura drăguţa mea, Oprescu e nebun. Ştiţi cîntecul? Mi-a venit să-l fredonez cînd am auzit că schimbă bordurile prin centrul Capitalei. Şi l-am mai văzut şi argumentînd, beat sau nebun, că el nu pune noi borduri, ci le înlocuieşte pe alea vechi care-abia au fost schimbate, dar sunt făcute din acelaşi material cu cele dinainte, care, deasemenea, fuseseră scoase pentru că trebuiau înlocuite alea care tocmai fuseseră puse, deoarece tot din beton erau făcute.
Dacă pe studiul de fezabilitate s-a plătit suma de 200 de mii de euro, care înseamnă 5-7 la sută din valoarea proiectului, ia faceţi socoata cît va costa operaţiunea propriu-zisă. Dar nervii, mizeria şi disconfortul generate de un nou şantier în inima Bucureştiului, cît vor costa?
În loc să termine dracului de refăcut Centrul Istoric aflat în mocirlă de douăj de ani, în loc să bage-n lucru străzi fără canalizare, pavate cu glod, în loc să dea bani pe niscai parcări supra sau subterane, doctorul s-a ţăcănit. Vrea borduri din granit. Cu rigolă. În plină criză.
S-a urcat scroafa-n copac şi nimeni n-o vede. Ori io nu-s normal şi văd cum se cacă scroafa în capul nostru?
Iupiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii!

A LA TURCA BRE

Titlul rimează cu al doilea vers al unui cîntec: mămăligă cu cafe (accent pe e).
Procurorul general al Realităţii, Turcescu, s-a dat la Udrea. E negru de arţăgos ce e. A luat-o tare cu: perdelele, Bregovici, Băse, miliardele de dat înapoi, scena de Paşte, clipul cu land of choice.
Meci tare.
Şut Robert, apără madama. Degajare lungă, ministreasa, cu acte în regulă trimite pe saitul pe care nimeni nu-l bagă-n seamă. Turcescu se uită după minge, luna străluceşte şi, gooooool! Unu zero pentru Pleşcoi.
Anchetatorul repune de la centru, cu balonul de săpun al spectacolului de Paşte. Driblează iscusit cu telefoane în direct, aranjate la antrenament: cît a dat Iaşiul, cît a dat Chişu, cît a dat peneleul. Mai mult decît Ministerul Udrei. Na. Kix.
Dar Realitatea e din nou la atac, pasă în profunzimea choisului. Land of choice se dovedeşte un clip decent, mai ieftin ca ale altora. Blonda e la post, costumată în jdemii de dosare, adrese, comunicate, şi respinge atacul. Robi tentează asumarea ratingului: da iaca ce-a zis Hrebe despre tine. Madama, în loc de clăbuci, bagă zîmbete la dribling şi clipiri de gene. Bară iar.
Da cu banii daţi la jurnalişti, mită, cum e? Sexoasa scoate nişte hîrţoage îngălbenite. Ia de te uită frumosule, arţăgosule, cum te-a plătit şi pe tine Ministerul, în 2001!
Robertino e-n belea, descumpănit cum nu l-am văzut nici în meciul cu Hrebe, în care rozaliul nu i-a dat nici o şansă.
Dincolo de meciul de astă seară, confuzia-i clară. Atît de clară-i confunzia, că începe să-mi placă Elena Udrea. După cum e de-a dracului muiere, prima turistă a României, e bună de premier. Şi de premieră.
De n-or luxa-o ăştia din Comisia de anchetă. Politic, fireşte.

ESPOIROUMANIE EN FETE

19 ani, 3 luni şi 25 de zile s-au împlinit pe 10 iulie decînd a luat fiinţă Asociaţia ESPOIROUMANIE. O sărbătoare sui-generis (sub acest generic inspirat de mult-premiatul film al lui Mungiu) a adunat membrii şi colaboratorii acestei organizaţii, cărora le-a prilejuit rememorarea clipelor de început a acestei adevărate aventuri: lupta cu un fel de a gîndi egoist, primar şi meschin. Au fost invitaţi, pe lîngă susţinătorii elveţieni, şi cîţiva români, printre care dr. Teodora Naglici, arh. Dan Bolomey, şi aproape o duzină de copii şi tineri aflaţi în Elveţia pe cheltuiala asociaţiei la studii sau tratament medical.
Locul sărbătorii: Campingul comunal al Primăriei Yens - Vaud - Elveţia.
După zile şi nopţi de pregătire, festivitatea e gata de start: o amplă expoziţie de fotografii-mărturii ale perseverenţei şi credinţei că în România se poate face să fie mai bine, proiecţia unui film realizat de OVR (Operation Villages Roumains) despre realităţile româneşti în anii de după 1990, un mic spectacol cu un Michael Jackson din...Tîrgu Ocna, şi, festinul culinar cu bucate moldoveneşti. Expoziţia începe cu drapelul României din Decembrie 89, decorat cu un desen ilustrînd revoluţia, al lui Dragoş Mănescu. Je suis tres touche.









Alături, un panou cu mai multe lucrări reprezentînd scene din revoluţie, aşa cum le-a reprezentat Dragoş la vîrsta de şase ani.





Sosesc peste 80 de prieteni ai României, oameni care, în cei aproape 20 de ani au fost mereu alături de ESPOIROUMANIE cu bani, alimente sau materiale pentru nefericiţii soartei din judeţul Bacău. Au făcut-o şi o fac din toată inima, fără să primească nimic la schimb, decît, poate, prietenia şi stima concetăţenilor noştri nevoiaşi, despre care mulţi dintre noi preferă să nu ştie.
La primirea oaspeţilor, toată lumea soarbe un verre d'amitie.



ESPOIROUMANIE este una dintre puţinele organizaţii care are, după atîţia ani, o activitate coerentă. Model de implicare energică, preşedinta ARGELIA LEDERMAN găseşte mereu forţa şi resursele pentru ca bolnavilor, săracilor, bătrînilor şi orfanilor noştri să le fie mai bine.

In foto: ARGELIA şi HELENE KNOBEL, nedespărţite la bine şi la greu.










Anne Marie Kuffer - gata mereu să dea o mînă de ajutor.







Prieteni de douăzeci de ani, pe care-i uneşte un gînd bun pentru năpăstuiţii din România.




În foto (stînga, planul secund) : dr. Pierre Knobel şi Christianne de Reynier






Cum devin anii amintiri...















Sala dintr-o poiană elveţiană, decorată în roş-galben-albastru românesc.













Raymonde Giovanna, Helene Knobel şi Josee Jetzer -
trei DOAMNE cu majuscule...











Dansează Mitică, Michael Jackson din Tîrgu Ocna!
Imitaţie, imitaţie, dar cît talent!













În aşteptarea sarmalelor.










Cum le stă bine româncelor, cînd au oaspeţi: la bucătărie.










Argelia şi prietenele ei Helene, Rose şi Anne Marie.
În plan secund: ziarista Martine Rochat.










ESPOIROUMANIE - O fărîmă de Românie într-o Elveţie cu oameni minunaţi.



Merci, Suisse!

VESELIA DEZASTRULUI ŞI ORGOLIUL EVROPII

După cîte ştiu (să vă ia naiba dacă nu mă corectaţi de greşesc!), vesela şi minunata noastră ţărişoară are, la ora actulală, vreo 60 de miliarde de euro datorii, asta înafară de obligaţiile care îi revin ca membru NATO, UE, ONU, etc., şi înafară de salariile angajaţilor la stat, de ajutoarele de şomaj, de pensii şi de alte obligaţii legale şi obligatorii pe care administratorii supremi ai României le au de achitat cetăţenilor săi. Şi, era să uit, asta înafară de cheltuielile curente pentru funcţionarea ţării: poliţiune, armată, sănătate, învăţămînt, etc. Să lăsăm deoparte şi pierderile colaterale cauzate de funcţionarii şi miniştrii corupţi. Să ne facem că nu băgăm în seamă nici efectele legislaţiei de căcat prin care suntem guvernaţi ( ex. : Impozitul forfetar care a desfiinţat peste o sută de mii de firme, cu posibilitatea de a înfiinţa altele, scutite de impozit timp de un an, deci pa şi pu venituri la buget. Sau imbecila lege care-i trimite pe români în Bulgaria să-şi înmatriculeze maşinile seccond hand, îmbogăţind fiscul vecinilor!) Hai să uităm pentru o clipă măcar, că scumpa noastră patrie este ţara cu sute de mii de absolvenţi de facultate şi cu 4 000 de şoferi cu permisul primit prin poştă, ţara fără drumuri, dar cu cele mai bengoase maşini din Europa, ţara miştocăriei prezidenţiale, cu europarlamentari analfabeţi, cu ambasadori curvari şi cu primari cu patru clase.
Da ia să zicem noi că dă România faliment. Că, într-o bună zi, troglodiţii de ziarişti or să ne-anunţe că, gata, e naşpa de-a binelea, visteria e goală. Că o să vină şi vremea asta, doar Isărescu e şi el muritor. E? Adicătălea ce-o să facă Europa, mama noastră adoptivă? O să-şi lase fiica rătăcitoare de-ampulea? Io zic că nu. Aşa că, să-i dăm nainte fără teamă cu veselia şi micii. Or găsi ei vreo soluţie să ne scoată din căcat.
Că e orgolioasă Europa.

FUTĂCIOS, CA TOT ROMÂNUL

Mare brînză.

Consulul român la Chişinău, Ioan Nuică, de 58 de ani, şi-a tras-o cu o moldoveancă. După ce filmul a fost băgat pe net, omul şi-a dat demisia. Domnişoara, nu ştim.

Deci cineva a pus o cameră video. Cine-o fi, cine-o fi?

Da lui Sfîntul Ştefan cel Mare, dacă-i puneau o cameră, n-ajungea. Trebuiau măcar 47.

Iar acuma-i criză, frate, de unde bani de-atîtea camere video?

Florinel Salam, Guta si Adi Minune in concert la Geneva

Afisele de pe-aici anunta evenimente de mare clasa, festivaluri de teatru si film, spectacole cu mari vedete, concerte la care asisti o data-n viata. Chiar in seara asta la Geneva cinta Johnny Hallyday, iar la Festivalul de jazz de la Montreux care a inceput ieri, sunt asteptati, printre altii

Joe Satriani , Alice Cooper , B.B. King, Status Quo , John Fogerty ,

Madeleine Peyroux si Prince.

Voi depune luni o petitiune la Inalta Curte pentru Drepturile Omului (la juma de ora de-aici) impotriva organizatorilor lipsiti totalmente de simtul valorii, care omit sistematic sa-i invite pe talentatii nostri conationali, minunati si auriti.

PEDIBUS - masina cu energie proprie

Ca si romanii, elvetienii sunt disperati vazindu-si copiii din ce in ce mai obezi. Cauzele le-au depistat de multa vreme. Mc Donnald's, prostiile de cipsuri, lipsa de miscare. Sunt pline ziarele de note critice la adresa parintilor care-si lasa in fiecare dimineata odraslele fix in fata scolii, coborindu-i din masini luxoase.

O initiativa locala a unor asociatii de parinti din Morges incearca sa puna tinara generatie in miscare. Asa au luat fiinta statiile PEDIBUS. La indicatoarele plasate la fiecare colt de strada se aduna scolarii care au acelasi drum, asteptindu-se unii pe altii. Mergind in grupuri, pe jos, spre scoala, copiii nu risca sa fie atacati sau rapiti, invata de mici ce inseamna punctualitatea, comportamentul comunitar si, nu ultimul rind, beneficiile miscarii.

TEORIA CONSPIRATIEI. APLICATIE.

O stranie intimplare mi-a povestit aseara doctorul Ion Vianu, pe care l-am revazut dupa aproape 15 ani, la Morges, unde este rezident de mai bine de 30 de ani.

Reintrat in drepturi in Romania, de unde a emigrat in 1977 dupa ce a aderat la celebra scrisoare a lui Paul Goma si a fost hartuit de baietii cu ochi albastri, celebrul psihiatru vine de citeva ori pe an in Bucuresti, unde sustine cursuri de psihoterapie.

In septembrie trecut i-a disparut portofelul in care avea actele de identitate si citeva sute de lei, in timp ce iesise in oras la cumparaturi. Dupa ce a refacut traseul, in speranta ca-si va recupera actele uitate pe vreo tejghea, s-a intors acasa, si, ca orice om care pierde ceva, s-a apucat sa caute disperat portofelul, desi era convins ca il avusese asupra sa la plecare. A rascolit toata casa si a cautat peste tot, pina si in locurile in care era imposibil sa-l fi pus.

Nu l-a gasit. S-a pus apoi sa astepte un ipotetic binevoitor care sa-i puna in cutia postala macar documentele de identitate. Au trecut citeva saptamini si minunea nu s-a intimplat. Profesorul si-a luat inima in dinti, a declarat pierderea la politie si a inceput alergatura pentru obtinerea unor noi acte. Nu mai putin de doua luni a durat pina sa intre in posesia cartii de identitate.

In ziua cind calvarul a luat sfirsit, fiind invitat la o reuniune oficiala, si-a pus unul din costumele pentru astfel de ocazii, costum pe care nu-l mai imbracase de mai bine de jumatate de an.

In buzunarul hainei a dat peste portofelul pierdut intre timp, cu intreg continutul.

Intrebare: Cum a ajuns obiectul intr-un costum pe care Ion Vianu nu-l atinsese ?

Eu am o idee, dar cum e foarte aproape de teoria conspiratiei, n-o fac publica.

Aveti explicatii?

RIŢI PIŢI A CĂCAT-O

Doamna Ritzi, pretina Ebăi şi ditamai ministreasa tinerilor, deci o persoană competentă, deşteaptă şi frumoasă, numa ce-a dat 75 000 de euro din banii noştri, pe-o scenă de 35 de metri pătraţi, pentru un spectacol. Ştiţi povestea, bine că nu v-aţi prăpădit de rîs. Că-i de plîns.
Io am organizat la viaţa mea cam vreo sută de spectacole în aer liber pentru care am angajat firme specializate pentru asigurarea scenotehnicii ( scenă, lumini, sunet, jocuri de artificii). Ultimul a fost în 2004, a durat vreo şase ore, au fost cam 20 000 de spectatori şi a costat cu totul 25 000 de euro. Inclus gajul celor mai tari trupe şi solişti la ora aia. Spectacole tari de tot, de-mi dădeau lacrimile şi mie cînd vedeam spectatorii plîngînd la final.
Madama ori e hoaţă, ori e proastă. La foamea care e acum, şi la penuria de evenimente rezultată din criză, artiştii ar fi venit pe 2 mai la Costineşti şi la juma de preţ. Iar scena ar fi fost una profi, nu din scînduri, la cam cinci mii de euro.
Monica însă, nu m-a chemat. Fraiera. Pentru 500 de euro, îi spuneam cum să facă să fie bine pentru toată lumea.
Aşa, capul ei de pereţii DNA-ului.
Şi demisia.
Şi cine-i ia locul să apeleze la je. Că-s pretin cu Dan Măciucă.

MAESTRUL ŞI MARGARETA

Mi-am petrecut ziua de ieri şi jumătate din ziua de azi în preajma lui Gheorghe Zamfir, aflat în Bacău la invitaţia doctorului Essa. Am avut cu marele muzician discuţii extrem de interesante, pentru care eu însumi mă invidiez. Am vorbit despre artă şi genii ( maestrul este ascultat zilnic pe mapamond de peste 150 000 de ori !!!), despre bani, despre femeile care ne-au iubit şi ne-au urît, despre CREDIDAM şi despre, cum e şi firesc, politichie. Asta ca să amintesc doar temele generale.
Subiectele au fost nenumărate, iată doar cîteva: prinţesa Margareta care-i fusese destinată Maestrului ca soţie, dar Duda a fost mai abil, Iliescu şi nevastă-sa pe care-o ţine ascunsă, forţele răului din lumea asta care îi ţin pe români în sclavie, Berceanu care de fapt e Bercovici, Băsescu şi contractul pentru Roşia Montană, Dan Diaconescu şi iahtul lui de 8 milioane de euro, căruţa cu proşti din Caracal, Tucă şi providenţialul şarpe cu ochelari, geniala naţie română şi Kogaionul ca buric al universului, etc.
Am fost cît am putut mai rezervat şi am încercat să-l contrazic cît mai puţin pe oaspetele nostru. Cînd mi-a arătat, într-o cărţulie albastră de jurai că-i scrisă de Pavel Coruţ, că un vizionar indian care a vizitat România în 2004 a prezis că în curînd va începe un război nimicitor care va schimba complet lumea actuală, am zis da, e posibil. Mai departe, mi-a citit cum că marile puteri (SUA, Rusia, ONU, UE) vor dispărea şi că România şi India vor prelua, cu multe sacrificii umane, e drept, supremaţia pe planeta Pămînt, am zis doar mda.
Nu i-a prea plăcut Maestrului expectativa mea, drept pentru care, ex abrupto, m-a numit Val Street. Lucru care m-a măgulit, deoarece se ştie că pe strada aia sunt sediile celor mai mari bănci.
Oricum, acum mi-e clar că împotriva lui Gheorghe Zamfir există o conspiraţie iudeomasonică, nu naţională, ci mondială!, care dispune din cînd în cînd, cînd i se năzare, ca site-ul personal al celui mai cunoscut român din lume, să nu poată fi accesat. :) Chiar acum am intrat bine mersi pe

Gheorghe Zamfir.ro,

, dar probabil că băieţaşii care opresc pagina web erau la o berică.
Aseară, Gheorghe Zamfir a fost membrul cel mai important al juriului care a decis cîştigătorii la Cupa Presei Băcăuane la Gătit. În această calitate a mîncat pentru prima oară în viaţă - şi asta s-a întîmplat în Bacău:) - 9 (nouă) salate, între care, ultima, a fost un desert, fiind din fructe. Apoi, a pus mîna pe naiurile sale şi a cîntat mai bine de o oră pentru selecta adunare a gazetarilor de Bistriţa.
( Unii presari au dat iama în ploştile cu vinuţ minunat şi li s-a urcat la cap. Azi a trebuit să dau socoteală Maestrului ce şi cum despre vreo doi care i-au promis marea cu sarea aseară, cînd se dădeau zmei.)
Un Peugeot decapotabil, cu volan pe dreapta, condus de o ardeleancă de vreo 22 de ani l-a purtat apoi spre Capitală. Unde, sper că a ajuns foarte sănătos.
Mulţumim, Maestre.

Update: Ceva e adevărat cu site-ul Gheorghe Zamfir.ro,
deoarece am primit chiar acum un mesaj că un virus puternic îmi ameninţă calculatorul. Mesajul n-a dispărut decît după ce am ieşit de pe site.

ZÎMBETUL STRÎMB AL LUI ARŞINEL

În avanpremieră şi exclusiv pe varanus, citiţi o parte din interviul cu Arşinel pe care-l public în InfoCREDIDAM, număr omagial dedicat actorului care împlineşte curînd 75 de ani, aflat chiar acum sub tipar. Să nu vă miraţi dacă nu vă vine să rîdeţi. În particular, comediantul e al naibii de serios.

HAZ DE NECAZ CU ARŞINEL

Parcul Herăstrău, 8 mai 2009. Directorul Teatrului „Constantin Tănase” nu m-a putut primi la biroul lui din Lipscani. M-a convocat pe şantierul Grădinii de Vară Boema, care se redeschide, complet renovată, după 30 de ani în care a stat în paragină. În taxiul care mă duce pe bulevardul Kiseleff, aud la radio : „Fără modestie, acum este cea mai frumoasă grădină de vară din ţară. Nu-mi vine să cred că am reuşit. Din ‘80, n-a mai călcat picior de artist pe scena asta. Gradenele din lemn erau putrede, iar scena a luat foc. Mai mult, nu erau bani de investiţii, iar teatrele şi grădina Boema abia supravieţuiau…”
Şoferul, un bărbat brunet, la vreo patruzeci de ani, zice: „I-auziţi, mâine-i dă drumu‘, de Ziua Europei. Ăsta-i Alexandru Arşinel, preferatul meu. Am toate discurile lui cu muzică dintr-aia de-ţi merge la suflet şi când ţi-e bine, şi când ţi-e rău. Cînd ne mai supărăm, eu cu nevasta, deh, ca-n familie, numa‘ ce-i pun “Du-mă acasă măi tramvai”, şi-o văd cum se-nseninează…”
Din capul scărilor, zăresc silueta masivă a Directorului Arşinel în stânga arlechinului, înconjurat de muncitori. Cobor încet scările amfiteatrului de 2400 de locuri care duc la scenă şi aştept răbdător să termine de muştruluit meşterii. Motorul unui agregat vuieşte asurzitor şi mă gândesc că ideea unui interviu înregistrat pe reportofon nu e prea grozavă. În sfârşit, mă vede, îmi face un semn cu mâna şi se apropie. E cam încruntat Maestrul Arşinel, nu-i prea mulţumit de ce-au făcut constructorii. Are pretenţii, doar Maestrul este un fost viitor inginer.

Vă arde de râs, domnule Arşinel?
Nu prea. Sunt foarte multe de făcut, şi numai azi nu-i mâine! Multe probleme de rezolvat şi care nici nu cred că se vor rezolva…Gândeşte-te că mâine seară toate scaunele astea vor fi ocupate şi oamenii vor călca prin băltoace, fiindcă un nepriceput n-a dat pantă la trepte să se scurgă apa!

Mai au românii umor, maestre?

Da, sigur că da! Se vede şi din preferinţele publicului atunci când se alcătuiesc anumite sondaje, topuri. Unul dintre cele mai elocvente e cel realizat pentru emisiunea “Zece pentru România”. Mai toţi cei nominalizaţi sunt artişti comici. Lumea îi iubeşte pe cei care-o fac să râdă. Dincolo de diversitatea mijloacelor pe care le deţine genul comediei, umorul reprezintă un adevărat medicament, un balsam pentru suferinţele românilor. De altfel, şi zicala “Haz de necaz” exemplifică foarte bine nevoia de umor a naţiei.

La câte se-ntâmplă-n ţara asta, ar trebui să murim de râs la fiecare cinci minute! Râde românul mai mult, sau mai puţin în capitalism?

N-aş zice. Românul a râs dintotdeauna. Cu zâmbetul pe buze a străbătut epocile, oricât de negre ar fi fost ele. Şi a rezistat. Nu e-ntâmplător că teatrul de revistă a apărut o dată cu Teatrul Naţional, acum peste 130 de ani. Comedia impune un anumit spirit, caracterizat prin două atitudini: critica şi autocritica. Crezul lui Constantin Tănase a fost întotdeauna legat de a prezenta of-ul cetăţeanului de pe stradă.

Aveţi o meserie de invidiat: în aparenţă, faceţi oamenii să râdă, dar de fapt îi provocaţi la meditaţie.

Umorul are şi alte meniri, dincolo de aceea de a te relaxa şi de a te rupe de meditaţie. Umorul adevărat educă, te pune pe gânduri, te obligă să meditezi, să înveţi ceva din greşelile altora. Provoacă, la urma urmei o atitudine de frondă împotriva supărărilor care ne bântuie.

Sunteţi actor, cântăreţ, director de teatru, tată de familie, om de cultură .Cum v-aţi descrie în câteva cuvinte?

Pardon, sunt şi bunic! Nu pot să mă descriu. Le-am făcut pe toate din tot sufletul, cu dragoste şi pasiune. Am încercat să rezolv problemele mele cu atenţie, să nu supăr pe nimeni, şi problemele altora cu generozitate şi cu dorinţa de a oferi bucurie. N-am să spun eu dacă am reuşit sau nu în totalitate. Oricum, pe primul plan au stat mereu meseria, familia, copiii, nepoţii, Măria sa, Publicul…

În ce măsură puteţi trece peste orgoliul dumneavoastră ca să faceţi plăcerea publicului, ca să-i împliniţi aşteptările?

Nu sunt stăpânit de orgolii prea mari. Poate am fost stăpânit de orgoliu din dorinţa de a realiza ceva, de a lăsa ceva în urmă. Şi uite că se materializează şi ceva real, nu doar succesul la public într-un spectacol care, până la urmă, e ceva trecător. Da, n-am nici măcar orgoliul de şef, pe angajaţii teatrului, indiferent de poziţia pe statul de plată îi consider colegi. E drept, mă mai enervez uneori, sunt o fire colerică, dar îmi trece repede.

Dar cum e, domnule Arşinel să primeşti felicitări pe 4 mai, când aniversarea zilei de naştere e pe 4 iunie?!

Ha ha ha! Nu mă deranjează. Mi se întâmplă de câţiva ani, de când cineva mi-a trecut ziua de naştere eronat într-un material care a apărut în presă. Am rugat să se corecteze greşeala, dar mi-au spus că nu se mai poate face nimic, păsărica a zburat pe internet. Aşa se face că, în fiecare an unii mă sărbătoresc cu o lună înainte. Dacă e să primesc felicitări în plus, nu mi pare rău. Important e că oamenii se gândesc la mine şi în gestul lor simt un respect care mă onorează.

Ce aţi fi vrut să faceţi în viaţă şi n-aţi făcut, şi ce aţi făcut si n-aţi fi vrut să faceţi?

Am reuşit să fac fără să vreau meseria de actor. Cum ştiţi, iniţial m-am pregătit să fiu constructor. Că a greşit, că n-a greşit Irina Răchiţeanu când m-a luat la clasa ei, vă las pe dumneavoastră să decideţi. Dar mi-a fost drag că am făcut această meserie, că mi-am legat destinul de scenă, pentru că mi-a adus foarte multe, enorm de multe bucurii. Nu cred că există bucurie mai mare ca atunci când eşti recunoscut şi salutat pe stradă de oameni pe care nu-i cunoşti şi care-ţi zâmbesc.

În viaţa dumneavoastră şi în carieră, v-aţi izbit de numeroase obstacole, aşa cum se întâmplă oricui. Care este cel mai dur impediment care-i întârzie pe românii să meargă înainte, să-i apropie de bunăstarea multvisată ?

La ceea ce să întâmplă vizavi de naţia noastră, cred că, dintotdeauna, destinul pe care-l trăim, noi ni l-am ales. Nu poate nimeni să condamne pe cineva răspunzător de viaţa noastră atâta timp cât noi cu mâna noastră ne-o facem zi de zi. Despre destinul meu, vreau să spun că fiecare premieră, fiecare întâlnire cu publicul, reprezintă o mare încercare. Mă înfioară gândul că poate n-am să reuşesc în seara aceea să dau tot ce pot. Că s-ar putea să fie un fiasco. Lupta cu îndoielile, dorinţa de a mă depăşi, îmi dau pînă la urmă acea siguranţă care mă împinge în scenă şi care-mi dă puterea să-i fac pe oameni să zâmbească cu toată puterea. Vorbeaţi despre obstacole şi vă spun că întâlnirea cu publicul e pentru mine un obstacol. Peste care îmi face plăcere să trec seară de seară...

SFÎNTA BEŢIE

Deşi e adevărat, pare incredibil. Deşi e incredibil, e real. În cartierul Letea din Bacău, există o biserică de cult penticostal. Se numeşte "Sfînta treime". Cum religia nu interzice distracţia, parohul, sau cum i-o fi zicînd, s-a gîndit că n-ar fi rău să deschidă în curtea bisericii şi o crîşmă. Din mila creştinească pentru beţivani, fireşte. Enoriaşii care confundă uşile, sunt iertaţi pe loc, pentru că cei care intră la Cafe House, se aghesmuiesc în cinstea Domnului. Paharele sunt binecuvîntate, iar în difuzoare se aude predica din biserică. Atunci cînd e. Cînd nu e, se aude muzică house.

Ce-ar trebui să se-audă în Cafe House?

ANTENA LA REALITATEA

S-a întors lumea cu curu-n sus de-a binelea! La Realitatea TV, în direct, Marius Tucă explică decăderea, manelizarea şi otevizarea presei româneşti.
E vorba chiar de Marius Tucă, omul de la trustul de presă al motanului Felix! Invitat pentru 2 (două!) ore la televiziunea lui Vântu!!!
Oare-i semn că-şi schimbă Realitatea antena?

Mă urăsc, deci exist

Urăsc blogerii care postează o dată pe săptămînă. Mă urăsc. Rareori mi-a plăcut de mine în viaţa asta, dar acum, în calitate de bloger, am atins culmea propriului meu dispreţ.
Ca şi Paştele, Întîi Maiul a fost plin de "distracţii" pentru cretini. Un popor întreg " s-a bucurat de vremea bună, de mici, bere şi de petreceri la iarbă verde sau în cluburi de fiţe". Repoteri cretini ne-au prezentat vox populi de la imbecilii bîlbîiţi ai neamului într-un mare fel.
Pur şi simplu n-am avut nimic de comentat vreme de o săptămînă, anostă, ca mai toate.
Borală de măgării se întîmplă în ţara asta care pare ieşită de sub ochiul lui Dumnezeu şi scăpată complet de sub control. Chiar nu mai găsesc nici un haz în nimic. Preşedintele nostru jbate joc de legi, televiziunile regretă că gripa de porci n-a ajuns în România, candidaţii la prezidenţie sunt de tot rahatul, Becali nu mai are haz nici ca berbec în turmă. A mai venit şi împrumutul de douăj de miliarde pe care ăştia or să-l topească pe căcaturi. Ce să comentezi? Şi dacă, ce?
Mă urăsc şi pentru că am început să regret că am crezut în schimbare. că am crezut că revoluţiunea de-acu 20 de ani va împlini speranţe, ne va face mai oameni.
Aseară mi-a fost ciudă să constat că cei doi Ceauşescu s-au comportat extrem de demn. Era, pe OTV - sub excitantul titlu "Pentru prima oară, dovezi că Elena şi Nicolae Ceauşescu trăiesc". Bineînţeles, n-a fost nimic nou, şi nici o dovadă. (E genial Diaconescu în captarea audienţei!) Am revăzut a suta oară procesul loviturii de stat şi filme tendenţioase cu bogăţia în care, chipurile se scălda familia care a condus România 25 de ani. Ce să zic?
Atunci mi-am dorit să fiu eu ăla care apasă pe trăgaci. Acum, m-aş mai gîndi.
Mă întreb ce-ar recita Băse înaintea execuţiei.
Ar fi în stare să spună două versuri memorabile, aşa cum a făcut Ceaşca noastră preaiubită?

BECALI NU POATE SĂ TACĂ. GÎNDEŞTE

Moraru: Domnu Becali, dacă eraţi prost, dar nu sunteţi, intraţi în rolul de victimă şi declanşaţi o isterie naţională. Dar dumneavoastră sunteţi un om deştept, aveţi o experienţă de viaţă, nu vă lăsaţi influenţat de ăla, de ăla...

Becali: Păi da, domnu Moraru, vezi că forţa mea spirituală nu m-a lăsat. Dacă vedeaţi cum m-am comportat în celulă, vă cruceaţi. E un arest delicat şi-am luat patul de jos, lîngă fereastră, ca să am aer. Dar cînd am intrat în celulă, am zis,: Chiar în ghearele morţii de mă veţi duce, dacă Domnul e cu mine, de cine mă voi teme? Şi era un traficant de droguri, unul de ţigări. Da io cînd am intrat pe scena asta, joc rolul ăsta. Deţinut? Joc deţinut. Dar şef!

Moraru: Dar cum v-au primit ceilalţi?

Becali: Bă, cînd am intrat acolo, le-am zis: Io să nu văd femei goale pe pereţi! Şi le-au dat jos. Fumat? Fără fumat! Ia citiţi aicea! Şi le-am dat cărţi. Ia, luaţi şi citiţi cărţile astea. Au început să citească cărţi de religie, şi cu asta, basta! Unu, ungur, n-a scos o vorbă două zile, de speriat ce era că zicea că-s naţionalist, dacă-s cu Vadim. După aia, cînd mi-a respins prima întîmpinare, am plîns două zile, da mă sculam la două-trei noaptea şi rîdeam cu ei. Că io-s la fel tot timpu. Îi întrebam bă, e bine? E bine, Domnu Becali! Şi rîdeam. Ce mai, eram cu ei, aşa cum erau ei, la trafic şi ce mai aveau acolo, luau de la cinci la şapte ani. Da i-am făcut în două săptămîni băieţi credincioşi, aşa cum era ei. Aşa cum erau ei infractori.

Ultima zi eram în aer. Adică la aer, conform programului. Ascultam la radio să-mi dea sentinţa. Eram pe şuba mea de la oi, că luasem şuba mea că voiam să stau întins cum stăteam la oi. Cînd s-a dat rezultatul, ne-am îmbrăţişat. M-a buşit plînsu. Şi pe ei la fel. Le zic: aveţi credinţă-n Dumnezeu, c-o să aibă şi el grijă de voi. Le-am lăsat lor ce mai aveam pe-acolo, le-am lăsat tablele de jucam pe flotări cu ei, da erau slabi. Le-am zis: cutare, cutare, bă, toată viaţa voastră, voi şi familia voastră nu veţi avea vreo problemă financiară. V-a ajutat Dumnezeu, c-aveţi credinţă, să fiu cu voi în viaţa asta.

Cît am stat acolo am visat toţi morţii mei dragi. Eu cînd visez morţii, a doua zi sunt fericit. Da numai cînd vreau să-i pup, dispar. da de văzut îi văd. Şi zic, Doamne, dă să nu cumva să mă deştept!

Muraru: Nu vă pot ajuta cu chestia asta.

MOMENTUL RUŞINII VIRTUALE

M-a tras LiaLia tare de urechi cu postul ei de azi de pe http://liarebelyell.blogspot.com/2009/04/eroii-mei !!!

Repede i-am trimis commentul ăsta:

M-ai făcut să-mi fie ruşine rău că n-am consemnat şi eu ştirea asta, deşi, poate că am fost printre primii români care-au aflat că Mircea Tudor şi teamul lui au luat Marele Premiu. Un prieten vechi din Lausanne mi-a trimis-o pe mail, felicitindu-mă, chiar în ziua decernării, pe 7 aprilie. M-au trecut fiori de emoţie pe care nu i-am mai simţit din 1975, de la isprava Nadiei de la Montreal. Şi, oare trebuie s-o spun? mi-au dat şi lacrimile. Tot aşa mi s-au umezit ochii de multe ori în viaţa mea prea lungă: la 19 iulie 1968, cînd Amstrong a păşit pe lună, la 15 noiembrie 1987, martor la revolta din Brasov, sau în decembrie 89. Apoi, în 90, la Trieste, în prima mea ieşire peste graniţă. La multe filme şi la multe spectacole, la patinaj artistic, dar şi pe dealul Goanţa din Comăneşti de frumuseţea paisajului sau în Suisse de frumuseţea oamenilor şi a locurilor. Şi la Minsk 1993 cînd dansatorii din Bacău au luat premiul cel mare într-un concurs de 80 de ansambluri din toată lumea. Şi încă de o mie de ori, motivat, emoţionat, siderat de importanţa momentului sau de profunda lui fumuseţe. De speranţa că fiecare din aceste momente ar fi putut fi o cotitură pe drumul cel bun.

Elveţianului i-am mulţumit şi i-am scris că n-am nici un merit în marea performanţă a prietenului tău.

M-am gîndit că-i desuet să mai scriu, fie şi pe blog, despre succese de-ale compatrioţilor noştri acum, cînd e vremea catastrofelor.

Dar uite că acum mi-e ruşine de gîndul ăsta. Mai sunt oameni care se bucură.

Bucuraţi-vă şi de postul ăsta:http://varanus-varanus.blogspot.com/2008/07/unde-ne-sunt-vistorii.html

Europa la margine

Drumul european 85. Ieşirea din Bacău spre Iaşi, Suceava, Ucraina, Ţările baltice şi alea nordice. Turnul de televiziune de 110 m, cam cel mai înalt de prin România. Centrul Peugeot, ca-n Paris cu preţuri ca-n Paris, de la douăjdemii de euro-ncolo. Tăpşan cu iarbă verde de 10 000 metri pătraţi, fiecare de 100 euro. 450 de oi cu mieluţi de pus pe masă peste două săptămîni. Ciobanul în bîta lui. Azi.