Monitorul de Bacău şi-a dat ultima suflare. Despre morţi, numai de bine. La înmormîntări, mersi, nu-mi place să fiu aşteptat. Cît despre "Monitorul", prefer să-mi amintesc campania publicitară pe care i-am făcut-o în 1997, cînd primar era Seche, şi ziarul trecea la tipar color, devenind concurenţă serioasă pentru "Deşteptarea". Nu pot da cifre de tiraj, dar, după nebunia lansării, cu deltaplane, ascensiuni pe Decebal şi pe Moldova, tirajul le-a crescut substanţial. Am acceptat contractul pentru campania Monitorul deoarece era un contract pentru adevăr. Monitorul era atunci simbolul adevărului în Bacău. Campania a avut ca slogan LUAŢI VIAŢA AŞA CUM E (şi-acum îmi beau cafeaua dintr-o ceaşcă pe care scrie aşa). Dar, ulterior, patronul reţelei a preferat formula "ZIARUL CARE STĂ DE VORBĂ CU OAMENII". Erau pe-acolo Cristi Grosu, Liviu Avram, Remus Radu, Nicoleta Bichescu, fraţii Târziu, Nicoleta Popa, snagă de jurnalişti care se băteau şi care au creat o şcoală de presă adevărată, continuînd spiritul lui "Pur şi simplu". N-aveau loc acolo labagii şi lingăii. Din păcate, banul face legea în presă, mai ales în Bacău.
Editorialul de adio, scris de Gabriel Pop, ( interesant că oamenii ajung să fie consideraţi eroi în urma propriilor greşeli!) redactorul şef, e, normal, de plîns: Si sa ne scuzati pentru greseli, pentru insuficienta indrazneala. La acest ziar au lucrat cei mai buni ziaristi dupa 1989 din Bacau. Pentru putin timp insa, pentru ca acest nume "Monitorul" s-a nascut sub zodia nenorocirii. Ei au plecat in cele patru zari. Unii dintre ei, cu talent jurnalistic, au infiintat "Ziarul de Bacau" incercand sa atenteze la a detrona de pe soclu "Desteptarea". La Monitorul au venit permanent alti jurnalisti, pentru mai mult sau mai putin timp. Ziaristul e un om liber. Unii dintre jurnalisti au ramas la acest ziar din motive diferite: poate din stabilitate, poate din neputinta, poate chiar din dragoste. Chiar unii dintre colegii nostri ne gratulau pe cei de la "Monitorul" cu injuraturi amabile. E mai bine sa fii urat pentru ce esti decat sa fii iubit pentru ce nu esti. Nu am afirmat niciodata ca suntem cei mai buni, chiar daca vanitatea unui ziarist il impinge sa creada asta. Senatorul Vasile Nistor a luat acest cotidian acum cativa ani pentru imagine sau pentru un orgoliu neinteles. Insa de multe ori, cutezanta se plateste cu pretul fericirii altuia. Ieri ne-a anuntat indirect prin dna director, ca aparitia Monitorul de Bacau inceteaza. Pentru fostul nostru patron contam mai putin decat aparatele sale de fotografiat (de care s-a interesat cu insistenta, in ultima zi, sa nu fie pierdute). Destinele subordonatilor aveau mai putina importanta. Personal, am inteles acest lucru – este un om politic. Ne luam ramas bun de la dumneavoastra dragi cititori. Si zambim trist – in definitiv am murit de ziua lui Caragiale.
Dumnezeu să-l ierte pe Monitorul de Bacău.
Bine c-a murit , că prea nu ştia limba română şi prea era bolnav în ultima vreme. Acum, post festum, se pare că am avut dreptate: ziarul care stă de vorbă cu oamenii NU mai există. Aşa că, n-aveţi decît să LUAŢI VIAŢA AŞA CUM E.
De la "Vagabondul" cu Raj Kapoor n-am mai văzut pînă la final vreun film indian. Melodia din film, "Avaramu" am cîntat-o pe scenă, la o serbare şcolară, cînd eram printr-a doua. Luasem premiul al doilea pe clasă. După Didi Spiridon, care avea 10 şi la purtare. Eu aveam 8. Tocmai în ultima zi de şcoală spărsesem geamul de la cancelarie cu o piatră pe care am vrut s-o arunc de fapt peste palatul Ghika din Comăneşti, unde era şcoala. Aşa că, doamna Paraschiv Genoveva, învăţătoarea, a trebuit să mai pună un I pe diploma mea unde scria Premiul I, iar lui Didi să-i scrie altă diplomă, cu premiul întîi (I). Învăţasem Avaramu. Mami a mea îl cînta prin bucătărie şi-l auzisem de trei mii de ori. Plus că văzusem şi filmul. Aşa că, plîns cum eram, l-am cîntat pe scenă. Siropoasele filme indiene erau atunci la mare vogă, cam cum sunt acum manelele şi serialele. Am fost bisat, ceea ce mi-a mai domolit ciuda că n-am luat coroniţa.
Am văzut filmul care, acum două săptămîni, a obţinut Globul de aur pe 2009, nominalizat la categoria "Cel mai bun film"(Regia Danny Boyle). Indian.
“SlumdogMillionaire“ este povestea lui Jamal Malik, un tînăr care, deşi needucat şi crescut într-un cartier sărac al Mumbaiului, ajunge să intre în posesia marelui premiu la emisiunea “Vrei să fii milionar?”. Fiecare răspuns corect la întrebările cele mai neaşteptate din concurs se datorează unei întîmplări din viaţa lui. Ajuns în faţa ultimei întrebări în valoare de 20 de milioane de rupii, (cred că-i mult) este arestat sub acuzaţia de înşelăciune. Anchetatorii, duri rău de tot, caută să afle cum a reuşit Jamal să treacă de toate întrebările. Căci sunt patru variante, ca la concurs: a. A trişat b. A avut noroc c. E un geniu d. Aşa a fost scris
E de văzut povestea unei mari iubiri de fapt, pentru că fiecare iubire e altfel. Filmul are ritm, e surprinzător de firesc, miroase a cine-verite, e bine filmat, personajele sunt credibile, regia aproape fără reproş. E un film minunat, dacă nu insişti să vezi genericul de final care trimite în dulcegăria şi în derizoriul "Vagabondului" de acum patruzeci de ani.
De pe net:
This movie just won the motion picture of the year in Screen Actors Guild Awards. I am soooo happy for them...I hope they get more awards this year. What a wonderful movie. Danny Boyle is a genius...and those kids...love them. Of couse dev, pinto and Anil kapoor...irffaan...great work from all of them.
Trage-mi un glonţ de aramă în cap, laurianule, atotochitorule, fixează bine linia de ochire, ţine-ţi respiraţia şi stăpîneşte-ţi tremurul mîinii. Să ştii că n-o să-ţi fie uşor să dobori fiara matură, perversă, îndrăgostită, mereu în mişcare. Am mai fost în cătare. Păsăroi m-au vînat, mai ales,cu ciocuri mai ascuţite ca glonţul..
Sunt pustiit, dar greu de ucis, sfidător ca un chiparos verde şi veşnic, încă stau în picioare. Mai pot înfrunta glonţul şi ciocul de Păsăroi,uraganele vremii şi secundarele ei de neoprit. . Dar tu eşti vînător liber,eşti performant, cu permisul la zi . Ai dreptul să-mi pui pe frunte crucea roşie din centrul lunetei şi, cum stai pitit după neştiute planete, să-mi slobozi fulgerul în tîmplă, în ochi, în moalele capului.
N-am scăpare de tine, laurianule, aşa cum n-am scăpare de Păsăroi. Aştept clipa să-mi explodeze sinapsele, să plutească în aerul de martie, apoi să cadă pe firele de iarbă proaspătă, pe acoperişuri şi pe largi pălării de doamne fatale şi desuete. Să se contopească într-un final cu piatra, să o învie, să o fecundeze, să se audă departe cîntecul ei de plăcere, să se facă beton.
Plouă, sunt singur într-un hotel de pe Calea Griviţei, tre să răspund unui chestionar (control de organ guvernamental, nu te joci), de aceea îmi pun întrebări simple. Ca asta: Dacă fumatul provoacă o moarte lentă şi dureroasă, dăunează potenţei şi sănătăţii copilului dumneavoastră, strică dantura şi afectează gustul, de ce sunt scrumierele rotunde şi amenzile pentru viteză ilegală atît de mari? Notă: În chestionar cam aşa sună întrebările.
Vi-l prezint pe Ioan Mândrescu.
Respectivul s-a născut în 1954 şi e un sculptor care are lucrări în colecţii din multe ţări europene, autor al piesei de bronz intitulate „Omul, spaţiul, timpul”, pe care statul român a achiziţionat-o şi a donat-o Consiliului Europei de la Strasbourg.
Am onoarea să vi-l prezint, conştient că, pînă acum, aţi trăit fericiţi fără să ştiţi că există. E cel mai mare sculptor român în viaţă. Vă garantez. Mă pricep.
Ba nu. Nu mă pricep, simt.
Omul-Spaţiul-Timpul este tema lui preferată.
Sigur, complicat pentru neofiţi.
Sculptura în bronz pentru care a primit anul trecut trei milioane jumate de lei (noi), e vizibilă în Centrul Istoric al Capitalei.
I-am spus aseară că lucrarea reprezintă România, şi el mi-a replicat că e prea puţin.
Numai că eu asta am văzut: un român în loc de osie a unei roţi cîrpite.
Dar filosofia Mândrescu e mult mai complicată.
Doar e născut la Mihoveni, Suceava, procopsit cu acelaşi mal du siecle al marilor moldoveni.
Îmi asum redundanţa: Alecsandri, Eminescu, Creangă, Porumbescu, Sadoveanu, Enescu, Tzara, Bacovia, George Apostu...
Gata. Scuzaţi.
Up date:
23 februarie 2024
Omul, spatiul, timpul, care se află acum la Iași,
cu ocazia manifestării Luna Sculptorilor Români. este o cu totul altă lucrare decât cea pe care am fotografiat-o eu în
ianuarie 2009, în Centrul Vechi, în fața Teatrului de Comedie. Aceeași
temă, dar tratată cu totul altfel, spirala și personajul fiind modelate în alte ipostaze. Între timp, amplasamentul inițial din Centrul Vechi, a fost schimbat într-o zonă în care lucrarea nu mai e pusă atât de bine în valoare.
De Ziua Unirii, am profitat de absenţa conducerii de partid şi de stat din Capitală şi, în timp ce ei se plictiseau cu propriile discursuri de lemn la Iaşi şi la Focşani, m-am gîndit să văd ce mai fac locurile istorice ale românilor. Şi, unde să mă duc, decît la casa din strada Smârdan în care, acum 150 de ani s-a pus la cale şmecheria din care a rezultat prima Românie? Pardon, nu intenţionez să fiu peiorativ cînd spun şmecherie. Dimpotrivă, dintotdeauna m-a umplut de admiraţie gestul isteţ al intelectualilor şi politicienilor unionişti care, realizînd că unirea Moldovei cu Ţara Românească nu poate fi înfăptuită altfel, au recurs la stratagema de a-l alege pe Cuza domnitor în ambele ţări.Ei bine, la locul faptei am dat peste un pluton de tineri înarmaţi pînă-n dinţi cu aparate de fotografiat, prezenţi pe strada Smârdan cu acelaşi scop: să imortalizeze clipa în care se împlineşte un secol şi jumătate de Românie. I-am tras şi eu în poză taman cînd îşi clicăiau mai abitir declanşatoarele, în curtea interioară a casei cu placă de marmură la intrare, unde istoria este prezentă prin mormane de gunoaie ,mirosind agresiv a fecale şi a mucegai. Sic transit gloria mundi, mi-am zis eu doct, dar revoltat. Deci AICI s-a făcut România! Între ruinele astea. Păi, atunci, ce mai e de mirare în ce ţară trăim, dacă ea s-a născut într-un loc atît de fetid? ...Am aflat de la una dintre fătucile fotografice ce-i unea pe ei în luptă: taman dragostea de Bucureşti. Şi m-am gîndit cîtă perversiune pozitivă îi animă pe bieţii români. Să iubeşti declarat un oraş atît de mizerabil, cu clădiri atît de urîte şi amplasate anapoda, cu gunoaie la vedere şi noroaie peste tot, încît să activezi într-o asociaţie care se cheamă "Bucurestiul meu drag" (http://www.orasul.ro) , e chiar masochism curat. De care, fi-r-ar să fie, nici eu nu sunt străin. De aceea, la întrebarea: Ce mi-ai răspunde dacă te-aş întreba când a fost ultima dată când ai zâmbit încântat, spunându-i oraşului tău cu emoţie şi mândrie Bucureştiul meu drag?, zic: Chiar azi, la 150 de ani de la Unirea Principatelor, la naiba!
Traducere pentru toţi domnii miniştri ai transporturilor din România care-au fost ei după 1990, sta-le-ar şpaga-n gîţi şi pentru domnul ministru Berceanu pe care ÎNCĂ nu-l înjurăm: Viaductul de la Millau, parte a autostrăzii E11 care leagă Parisul cu Barcelona, cel mai înalt pod suspendat construit vreodată. Tablierul de 32 m lăţime se află la 240 de metri înălţime şi are 2 460 m lungime. Pilonii care susţin cablurile ating înălţimea de 336 de metri. Construcţia a durat 3 (trei!!!) ani, dobitocilor!
L-am ascultat azi pe Stelian Tănase la Librăria Glissando (40 de minute) şi la Centrul Apostu (cam o oră jumătate). Fostul ghedesist s-a aflat în Bacău pentru a-şi promova ultimul roman apărut în decembrie anul trecut: " Maestro", în care povesteşte aventurile unei piţipoance ajunsă prin, stimulente amoroase, mare om de televiziune. Din cîte am aflat de la Petru Cimpoeşu, amfitrionul întîlnirilor, cartea tratează însă starea actuală a unei Românii suprarealiste, în care tot ce nu se poate, se poate. Cum ziceam, autorele a vorbit apoi. Şi a vorbit despre aventura lui americană. Şi apoi despre aventurile lui cu securitatea. Şi despre munca de cercetător de arhive care e un drog de care i-a fost foarte greu să scape. N-a fost emfatic, dimpotrivă, şi-a permis şi multe ezitări, bîlbe chiar. A fost, deci, cît se poate de natural. Dumnealui, cum ştim, este profesor universitar, om de show mediatic şi scriitor. I s-a părut insidioasă întrebarea ziaristei Laura Huiban care a fost curioasă să afle care dintre cele trei preocupări e mai importantă pentru el, şi a replicat tăios: "Aţi citit vreo carte din cele 16 pe care le-am scris?" Ziarista a răspuns sincer că nu. " Dacă aţi fi citit măcar una din ele, n-aţi mai fi pus o asemenea întrebare, v-aţi fi dat şi singură seama că sunt scriitor. Citiţi Maestro şi veţi vedea că nu mă revendic decît ca scriitor. N-am nici o vină că lumea mă percepe mai ales ca om de televiziune." A adăugat că din televiziune şi ca universitar îşi cîştigă dreptul la existenţa de zi cu zi. Că e important ce rămîne în urma lui, pentru posteritate: cărţile. "Dar nu sunteţi un scriitor de succes" - a spus abia auzit, Laura Huiban. "Cine spune asta?" - a întrebat scriitorul. " M-am interesat. Am vorbit cu cîţiva oameni intelectuali!" - a replicat băcăuanca noastră. "Nici cei care susţin asta nu m-au citit!" - a încheiat Stelian Tănase, încrezător, dar totuşi cu mîhnire. Încă n-am apucat să desfac ţipla care protejează elegantul roman Maestro (450 de lei !). Dar abia aştept să văd cu ochii mei dacă Stelian Tănase merită locul trei (după George Bălăiţă şi după Gelu Naum Zenobia) în ierarhia "scriitorilor care se citesc greu, de buni ce sunt" stabilită de Cimpoeşu.
Deci spaima de-am trăit-o azi, mai rar. Dau să intru în curte şi mă pomenesc că năvăleşte un tip peste mine. Nu l-am văzut în viaţa mea. Şi-mi întinde mîna. Şi zice: Hai salut, pretine! Băi, cîtă muie ai luat tu la viaţa ta? Că eu am luat la greu. Toate muile pe care le-am loat, le-am scris la carnet. Bă, ţi-arăt carnetu! Mai întîi că pe patru ianuar 1990 trebuia să mă facă şef peste echipa de dulgheri. S-a dus dracu. A venit revoluţia şi-am ajuns la cepeuneu, la Bucureşti. Că ieream drăcos, cu gura mare. Păi nu io l-am scos pe Tanase în şuturi din sediu? Cine l-a scos? Ce dacă ierea prim secretar. Dă-l în pizda măsii. Io aveam bransardă de tricolor cunosc pe lume, el n-avea. I-am tras nişte şuturi în cur şi i-am zis bă boule să nu te mai prind pe-aicea, ai înţeles faza? După aia i-am confiscat Kenturile şi ce-am mai găsit pe la el pin birou. Erea comunist, dă-l în fasole. Avea o sticlă de uischian de 12 ani. Şi un cas Sanyo care ce mi-am dorit io un cas de ăla, s-ascult la iarbă verde, cu famelia. Iar după aia, a fost mişto. M-a chemat şefu, mi-a dat delegaţia şi beletul şi-a zis că reprezint revoluţia noastră în capitală. Faiiiiiin. Boier. Hotel, haleala la cameră, tot plătit de băieţi. A-ntîia. Da n-a durat mult. Nici un an. Am venit napoi pintre ai mei, c-acolo mi-erea locu. Făceam greve să nu ia Stanciu fabrica. Că ieram înainte la CTC şi la brigada artistică. Eream tare de tot. Mă ştia toţi. Deci am făcut greve fo doi ani. Toată ziua. Odată am făcut şi noapte grevă. Atunci m-o dat şi la televizor. Adică ce, să juca ei cu mine, care-am făcut revoluţia? Ce vorbeşti? Mi-a dat ăia şi apartament în centru, lîngă catedrală, numai să tac dracului. Nu chiar am tăcut, da de domolit m-am mai domolit. Că eria şi vrîsta. Animalu de Staciu a luat fabrica ş-a vîndut-o la bucată. Futu-l în cur să-l fut. Am apucat să cumpăr şi io doi metri cubi de grinzi, douşcinci de foraibăre şi cinşpe robineţi de calorifer. Total am dat fo mie de lei. Cinci beri. Muie tare. Scris la carnet. Dupe aia, am băgat bani la Caritas, nu mult. Aşa am zis să nu exagerez. Io dormeam şi ăia vegheau cum să-mi deie muie. Am loat o bucată de teren pe baza că ieream revoluţionar cu carnet. Păi să nu fac o casă pent fiică-mia? Ce-s prost? Am vîndut apartamentu cu 7.000 şi peste două săptămîni ăla de l-a luat l-a dat cu 15 ooo. Altă muie. Da căcat, că io cu banii am acoperit casa lu fiică-mea. Numai că vaca s-a cărat în Spania. Şi s-a măritat acolo. Şi io tre să-i plătesc impozitele că doar ie fiică-mea. Şi nu poci s-o las fără casă. Altă muie. Da de la fiică-mea nu se pune. Da cât îi pula n-o să mai steie fătuca asta a mea pe-aici.
Acuma io am o mare problemă. Anu trecut pe vremea asta am notat la carnet că beam un blidon de bere seara. Azi văd c-am trecut la carnet c-am luat două blidoane de la chioşcu lu grasa de la colţ. Oare oi fi alcolic? Ia zî drept, că arăţi de parcă eşti ziarist, n-a voie să mă minţăşti.
Că io sunt opinia publică, bă muie!
N-am nimic de-mpărţit cu viaţa. S-a dus. Ce mi-a dat, am luat. Şi m-am dus. Ce i-am dat, a luat. Şi s-a dus.
John era şomer. O perioadă neagră în viaţa lui. Mînca ce apuca, fuma chiştoace şi dormea pe băncile din Hyde Park, care, împreună cu Grădinile Kensington, sunt o adevarată oază de verdeaţă în viaţa urbană a Londrei.
Într-o dimineaţă, când, ca de obicei, pe la şase, împuţiţii de gardieni îi tulburară dulcele somn, John dădu deoparte ziarele care-i serviseră drept plapumă, îşi aranjă garoafa roşie (cam ofilită, de!) de la butoniera smochingului (cam mototolit, de!) şi o porni agale spre Piccadilly Circus (is a famous road junction and public space of London's West End in the City of Westminster, built in 1819 to connect Regent Street with the major shopping street of Piccadilly).
Coşurile de gunoi de pe marginea străzii erau goale la ora aceea. Nici poveste de vreo bucată de pizza sau de vreun rest de hamburger. (Ah, cît ura produsele astea alimentare străine de minunata tradiţie englezească în arta culinară !)
Cînd s-ajungă în faimoasa piaţă, John zări într-un tomberon un ziar! Oh, God, fă să fie de azi !
Da, era un Morning Star chiar din ziua respectivă, azvîrlit de vreun nenorocit de funcţionar inconştient că, azi-mîine, criza îl va lovi şi pe el.
Pe prima pagină, Charles la vînătoare de pitulici. Şi ceva ţîţoase, ca se se vîndă ziarul.
Pagina doi, războaiele: Irak, Afganistan, etc. Pe-a treia, frauda de la Bank of England.
În fine, John trecu repede la paginile galbene din mijloc şi parcurse dintr-o privire anunţurile publicitare : vînd, cumpăr, divorţuri, morţi, and so on. Hopa, stay ! Joburi la pagina 132 !
Căcat : Măcelari (4 cereri) , animatoare (243 de anunţuri), practicieni yoga (56) , surferi (2), şi tot astfel de slujbe (5678) pentru care John nu avea fie pregătirea, fie aplecarea necesară.
Dar, deodată, soarele răsări (eufemistic vorbind) şi pe strada lui: un anunţ în chenar bolduit invita doritorii în Hope’s Street 33, unde « Lady Hamilton anajează valet care va îndeplini munci uşoare. »
Păi, mai întîi că, dintotdeauna, cifra 33 îi purtase mereu lui John noroc. Apoi, Hamilton e un nume arhicunoscut. Un domn Hamilton îi dăruise lui John cînd era băieţel un căţeluş de pluş fără două picioare. Iar John (pe-atunci îi mergeau bine afacerile) îl schimbase pe un pager cu ecran luminos cu prostul străzii, unul Gregory care-acuma era, ce crezi?, Chief Advertising la Harrods!
Dar să scurtăm. John sună la uşa din Hope’s Street 33, iese Lady Hamilton care, bănuind despre ce-i vorba, i-o luă înainte:
- Domnule, uite ce-ai avea de făcut: în fiecare dimineaţă te trezeşti la ora 8, iei micul dejun, ţesăli calul alb, îi dai de mîncare, ştergi Rolls-Royce-ul verde, înhămi calul alb la Rolls-Royce-ul verde şi tragi atelajul în faţa intrării, la ora zece fără zece secunde. La 10 fix, eu încalec pe calul alb şi plec la hipodrom unde fac echitaţie pînă la ora 12.45. La unu fix, deshami calul alb, îl duci în grajd, bagi Rolls-ul verde în garaj şi, gata. După amiaza eşti liber să faci ce vrei, în camera ta. Pentru aceste servicii primeşti 50 de lire pe zi, nemaisocotind locuinţa şi mîncarea gratis.
John calculă rapid avantajele, nu descoperi nici un inconvenient şi, de a doua zi, trecu la treabă.
Se trezi la ora 8, luă micul dejun, ţesălă calul alb, îi dădu de mîncare, înhămă calul alb la Rolls Royce-ul verde, trase atelajul la timp în faţa intrării şi, la zece fix, apăru Lady Hamilton. Privi calul alb, studie o clipă luciul Rolls Royce-ului verde, şi, fără să spună vreun cuvînt, încălecă pe cal şi plecă la hipodrom. Acolo, făcu echitaţie pînă exact la 12.45 şi, la ora unu, descălecă de pe calul alb în faţa frumoasei locuinţe. John o aştepta.
Făcu plecăciunea de rigoare şi, în timp ce Lady Hamilton intra zglobie în casă, John se apucă fără zăbavă să execute programul pentru care era plătit: dezhămă calul alb de la Rolls-Royce-ul verde, îl duse în grajd şi băgă Rolls-ul în garaj. Apoi, intră în camera lui din partea de est a parcului, şi-şi văzu de treabă.
Vorba vine, treabă. De fapt, John avea acum ocazia să-şi împlinească visul de-o viaţă, acela de a-şi completa cunoştinţele de cultură generală, fără de care un gentlemen nu putea fi un gentlemen adevărat. Aşa că, John citea şi citea. Luase la rînd cărţile din vasta bibliotecă şi, de la o zi la alta simţea cum devine din ce în ce mai gentleman. Apoi, la ora cinci, sorbea un ceai în cinstea Reginei. După care savura o pipă cu tutun englezesc şi citea Times, ca orice alt gentleman care se respectă. Apoi se culca şi dormea liniştit pînă la ora opt, cînd se trezea, lua micul dejun şi trecea la munca pentru care primea bani.
Trecură săptămîni, luni, poate ani. John îşi făcea programul în mod conştiincios.
În fiecare dimineaţă se trezea la ora 8, lua micul dejun, ţesăla calul alb, îi dădea de mîncare, înhăma calul alb la Rolls Royce-ul verde, trăgea atelajul la timp în faţa intrării şi, la zece fix, apărea Lady Hamilton. Lady privea calul alb, studia pentru o clipă luciul Rolls Royce-ului verde, şi, fără să spună vreun cuvînt, încăleca pe cal şi pleca la hipodrom. Acolo, făcea echitaţie pînă exact la 12.45. La ora unu, descăleca de pe calul alb în faţa frumoasei locuinţe. John o aştepta. Făcea plecăciunea de rigoare şi, în timp ce Lady Hamilton intra zglobie în casă, John se apuca fără zăbavă să execute programul pentru care era plătit: dezhăma calul alb de la Rolls-Royce-ul verde, îl ducea în grajd şi băga Rolls-ul în garaj. Apoi, intra în camera lui din partea de est a parcului, şi-şi vedea de treabă.Adică, îşi completa cunoştinţele de cultură generală, fără de care un gentlemen nu putea fi un gentleman adevărat. Aşa că, John citea şi citea. Iar, cînd venea vremea, sorbea ceaiul de la five o clok în onoarea Reginei. Căci era un tradiţional. Un gentleman în devenire, dar tradiţional. Tocmai de aceea, îşi aprindea şi pipa cu tutun englezesc şi, savurînd suavul parfum, citea Times, ca orice alt gentleman care se respectă.
Într-una din aceste după-amieze, în timp ce-şi înnăbuşea accesul de tuse care-l năpădea întotdeauna după primul fum de tutun englezesc, lui John îi trecu prin cap că viaţa lui e cam monotonă. În fond, deşi nu putea spune că ar fi fost nefericit, făcea aceleaşi lucruri în fiecare zi, la naiba: în fiecare dimineaţă se trezea la ora 8, lua micul dejun, ţesăla calul alb, îi dădea de mîncare, înhăma calul alb la Rolls Royce-ul verde, trăgea atelajul la timp în faţa intrării şi, la zece fix, apărea Lady Hamilton. Privea calul alb, studia pentru o clipă luciul Rolls Royce-ului verde, şi, fără să spună vreun cuvînt, încăleca pe cal şi pleca la hipodrom. Acolo, făcea echitaţie pînă exact la 12.45, iar la ora unu descăleca de pe calul alb în faţa frumoasei locuinţe. John o aştepta. Făcea plecăciunea de rigoare şi, în timp ce Lady Hamilton intra zglobie în casă, John se apuca fără zăbavă să execute programul pentru care era plătit: dezhăma calul alb de la Rolls-Royce-ul verde, îl ducea în grajd şi băga Rolls-ul în garaj. Apoi, intra în camera lui din partea de est a parcului, şi-şi vedea de treabă.Adică, îşi completa cunoştinţele de cultură generală, fără de care un gentleman nu putea fi un gentleman adevărat. Aşa că, John citea şi citea. Iar, cînd venea vremea, sorbea ceaiul de la five o clok în onoarea Reginei. Căci era un tradiţional. Un gentleman în devenire, dar tradiţional de nu se poate. Tocmai de aceea, îşi aprindea şi pipa cu tutun englezesc şi, savurînd suavul parfum, citea Times, ca orice alt gentleman care se respectă.
Totuşi, o anumită plictiseală se instaurase în mintea şi în sufletul acestui respectabil gentleman în devenire.
Tebuie să schimb ceva – gîndi John în după amiaza respectivă, altfel am să înebunesc, la dracu! Ştiu ce am de făcut!
Mîine, mă trezesc la ora 8, iau micul dejun, ţesăl calul alb, îi dau de mîncare, VOPSESC COPITELE CALULUI ALB ÎN VERDE, înham calul alb CU COPITELE VERZI la Rolls Royce-ul verde, trag atelajul la timp în faţa intrării şi, la zece fix, va ieşi Lady Hamilton. Va privi calul alb, va studia Rolls Royce-ul verde, va observa uluită COPITELE CALULUI ALB VOPSITE ÎN VERDE şi va spune:
John, azi n-am chef de echitaţie. Ce-ar fi să mergem în salon să bem o cafea?
Vom bea o cafea, vom discuta despre politica internaţională şi, Lady Hamilton, surprinsă de cunoştinţele mele în acest domeniu, şi observînd fizionomia mea plăcută, mă va invita să iau prînzul cu ea.
Vom prînzi la masa cea lungă din living şi, de data asta, vom discuta despre politica internă a Angliei, imigranţi, chestii, iar Lady Hamilton, surprinsă de cunoştinţele mele şi în acest domeniu şi încîntată de fizionomia mea plăcută, mă va pofti să luăm ceaiul de la ora 5 în salon. Vom aborda filmografia universală. O voi uimi din nou cu ceea ce ştiu despre marile vedete. Uimită de cunoştinţele mele şi fascinată de fizionomia mea plăcută, Lady Hamilton mă va invita să iau cina cu ea.
Ei bine, vom cina împreună, la lumina lumînărilor şi la flacăra şemineului de marmură. Eu voi conduce abil discuţia spre subiectul cupluri celebre de îndrăgostiţi din literatură. O să recit sonetele lui Shakespeare. Am să-i cînt, eventual din Jacques Brell. O să vadă ea ce înseamnă un gentleman cult! Nu poate rezista să nu mă invite să-mi petrec noaptea în budoarul ei!
Bun. A doua zi, John se trezi la ora 8, luă micul dejun, ţesălă calul alb, îi dădu de mîncare, VOPSI COPITELE CALULUI ALB ÎN VERDE, înhămă calul alb CU COPITELE VERZI la Rolls Royce-ul verde, trase atelajul la timp în faţa intrării şi, la zece fix, aparu Lady Hamilton. Privi calul alb, studie pentru o clipă luciul Rolls Royce-ului verde,observă uluită COPITELE CALULUI ALB VOPSITE ÎN VERDE şi spuse:
John, azi n-am chef de echitaţie. Hai să ne futem.
Se fac azi-mîine 20 de ani decînd nu mai duc vechea mea maşină de scris Olympia (cam vreo 15 kile) la miliţie ca să i se ia amprentele (caracterele literelor). În fiecare ianuarie o înveleam cu un preş, o legam de sanie şi, pîş pîş, o luam spre Serviciul Arme şi Muniţii. Maşina de scris era considerată o posibilă armă împotriva regimului, deoarece la ea puteau fi multiplicate idei subversive la adresa comunismului. Pe de altă parte, umbla zvonul că securitatea plasa microfoane în pereţi, în florile şi scrumierele din restaurante şi că toate telefoanele erau ascultate. Între timp, tehnica şi lumea au evoluat şi bandiţii cei odioşi şi teroriştii naibii se folosesc de mobile şi de internet ca să bage, cu atentate mîrşave, groaza în bietul cetăţean. Aşa că, pentru siguranţa populaţiei, a noastră, a tuturor cetăţenilor, mai marii lumii au născocit legi care să le permită să-mi intre în casă şi în gîndurile cele mai intime exprimate prin vorbe. Astfel au apărut pe Pămînt şi minunatele prevederi ale LEGII nr.298 din 18 noiembrie 2008 privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de reţele publice de comunicaţii, precum şi pentru modificarea Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice. Aşa-i zice. Astăzi, onorabilul Varujan Pambuccian, preşedintele Uniunii Armenilor şi al Comisiei pentru Tehnologia Informaţiei de la Camera Deputaţilor, unul dintre autorii docomentului, face pe propriul blog ( http://varujan.rol.ro/2009/01/21/manual-de-ue/) dezvăluiri senzaţionale despre geneza acestui act care a declanşat o tempestă de comentarii în lumea românească, oricum bîntuită fatal de teoria conspiraţiei universale, chiar mai mult decît de stafia atotbiruitoare a fostei securităţi. Domnul zice că, responsabil fiind cu armonizartea legislaţiei noastre cu cea europeană, a dosit contestata lege în propriul sertar mai bine de doi ani, pînă s-o dea la aprobat în Parlament. Mai mult, a umblat la ea, insistînd ca unele paragrafe recomandate de Uniune să nu figureze în versiunea românească, iar altele să fie mult mai blînde. El spune că legea intrată în vigoare ieri este "încă o chestie din şirul de lucruri inutile inventate de birocraţia europeană. E o Directivă, absolut inutilă şi cu oarece costuri (adică bani aruncaţi pe geam)." Autorul dezvăluie pentru infractorii amatori (de parcă ei n-ar avea destule idei!) cîteva metode profesioniste prin care această lege poate fi fentată. Dar, finalmente, armeanul zice că, împotriva dorinţei lui, n-a avut încotro şi, sub ameninţarea steguleţului roşu aplicat pe fruntea ţărişoarei noastre de către balaurul european, a fost obligat să dea drumul ascultării naţionale spre plen. Într-un comentariu Post Scriptum, Pambuccian precizează că Legea referitoare la retenţia datelor de trafic are şanse minime de a da cu adevărat rezultate viabile, deoarece în obligativitatea operatorilor revine păstrarea doar a următoarelor informaţii:
- numărul apelant - numărul apelat - momentul iniţierii convorbirii (evident nu pentru SMS) - durata convorbirii (evident nu pentru SMS) - datele de localizare
Conţinutul mesajului nu face obiectul directivei.
Concluzionul e că avem încă o lege fără rost, care ne costă bani şi care, colac peste pupăză, riscă să blocheze majoritatea anchetelor penale. Doar în cazul infractiunilor ce intră in categoriile definite de alte legi, adică de Legea de combatere a criminalităţii organizate şi de Legea privind prevenirea şi combaterea terorismului, pot fi admise informaţiile stocate. Vătămarea corporală gravă, violul, tîlhăria sau pedofilia, ameninţarea sau evadarea nu pot fi anchetate pe baza datelor obţinute ca urmare a aplicării Legii 298.
Cu alte cuvinte, cu siguranţa cetăţeanului, rămîne cum am stabilit: cu justiţia română, nu ştii cînd devii din simplu cetăţean, infractor electronic.
Dar să nu ne panicăm. Va fi ca-n România: EI se fac că ne ascultă, noi ne facem că vorbim!
Am ascultat atent, emoţionat, imnul Statelor Unite magistral şi cu totul altfel decît îl ştiam, cîntat de Aretha Franklin. Doamne, a trecut un milion de ani decînd dansam la reuniunile tineretului, la Clubul 1 Mai, cu Aretha. Deci, am fost impresionat de baba Aretha, de mulţimea adunată între Casa Albă şi Capitoliu şi, tare de tot, de discursul noului prezident. Obama a avut un speech ardent, fără patetisme, estetic, etic şi dialectic. El a spus că economia americană este "victima lăcomiei şi iresponsabilităţii", că modul în care utilizăm energie este criminal, a promis că Statele Unite vor "începe să se retragă din Irak în mod responsabil" şi le-a spus extremiştilor că-i va termina. S-a referit şi la şcoală, ştiinţă şi tehnologie, care trebuie să-şi recapete locul în lupta pentru un viitor mai bun. Slăbănogul negricios părea absolut sincer. Mi-a plăcut mult cînd a afirmat că indivizii care cred că vor răzbi prin corupţie, terorism şi înşelăciune nu mai au nici o şansă. Asta chiar vreau s-o văd! Şi-l invit şi în România, pe banii mei, să dea cu ei de pămînt. Dumnezeu să-l ajute, dacă tot crede că americanii au ales să spere că el este providenţialul salvator al umanităţii!
Azi am aflat de ce am fost ieri mohorît, ciufut, fără chef. A fost 19 ianuarie, fraţilor, cea mai tîmpită zi din an! Psihologii britanici susţin că luni, 19 ianuarie, reprezintă momentul în care criza financiară, grijile provocate de facturile care apar după sărbătorile de iarnă, gripa, răceala şi atmosfera deprimantă a lungilor şi întunecatelor nopţi de iarnă încep să aibă efecte negative asupra psihicului. (Mediafax)
Dragnea la Interne. Ceremonia de învestire în funcţie şi depunerea jurământului va avea loc la ora 17.00, la Cotroceni. Aşa scrie pe site-ul Antena 3, la Breaking News. Obama la Casa Albă. Ceremonia de învestire în funcţie şi depunerea jurământului va avea loc la ora 19.00, la National Mall. Aşa scrie pe site-ul Antena 3, tot la Breaking News.
Luînd în serios cele două informaţii, se poate spune corect că marţi, 20 ianuarie sunt ziua instalărilor. Şi este foarte logic: e vorba de 20 ianuarie, nu de un singur ianuarie.
Atît de bune-s bancurile de mi le-a trimis soră-mea, că nu pot (fiind şi weekend) să nu le postez. Ia, luaţi şi hiliziţi-vă! Le trag în albastru, să nu le confundaţi. Criza-i lungă!
Un barbat la volanul unei masini. Noapte, el foarte obosit dupa multe ore de condus. La un moment dat, trage pe
dreapta pentru foarte necesarul pui de somn. Nici n-apuca s-atipeasca, ca-l trezeste unul:
- Nu va suparati, aveti un ceas?
Asta nervos raspunde:
- E 4 jumate! Se baga iar la somn.
Dupa ceva timp, altul ii bate-n geam:
- Nu va suparati, aveti un ceas?
Asta, si mai nervos:
-E 5 fara 10! Dupa care scrie pe o foaie mare:
"NU STIU CAT E CEASUL" si o lipeste pe masina.
Un al treilea se opreste si ii bate-n geam.
- Tu ce mai vrei ma? intreaba soferul enervat la culme.
- "Da, zice omul, o grenada a cazut langa mine si mi-a smuls testiculele"
- "Foarte bine, zice angajatorul. Esti angajat. Vino maine dimineata pe la 10".
Omul intreaba surprins:
- "Dar daca programul este de la 8 la 16, de ce trebuie sa vin eu de la 10 ?"
- "Pai, zice angajatorul, asta e o slujba la Banca, primele doua ore stam degeaba si ne scarpinam la coaie.
N-are rost sa vii si tu pentru asta...
Merge unu cu nevasta sa ia cina la resturant. Farfuria de supa se varsa pe rochia ei cea noua. Suparata si sperand sa fie consolata de sotul romantic zice: - Uite cum arat, ca o scroafa! El raspunde: - Si te-ai mai si murdarit pe deasupra!!!
**************************************************** La un WC public britanic, se afla un automat pentru prezervative si pe el inscriptia firmei Durex: "Corespunde normelor britanice".
Putin mai jos, cineva a zgariat: "Si Titaniculcorespundea...".
**************************************************** Intr-un pub britanic, in baie, era un automat deprezervative.
Pe el era lipit un afis: "Daca nu functioneaza, mergeti la manager.
Daca functioneaza, mergeti la blondele din bar."
**************************************************** Un tip la restaurant: - Chelner! - Da? - Mai prajeste-mi putin puiul asta, ca mi-a mancat toata salata!
**************************************************** In padurea cu alune, Aveau casa trei pitici. Vine pupaza si spune: Simptomatic, idiosincrazia dilematica îşi reverbereaza atenuant ecourile absconse protoarmonice din spatele semitranscendent si disonant al obscurantismului incandescent de sorginte medievala, capsulגnd filonul crepuscular sincretic si aluziv metempsihotic al transmigratiei alchimice spre circumvolutiunile interioare ale epocii istorice care tind sa formeze adevarate supape paleontologice propensiunea paradigmelor de orientare paseista. Pupaza a fost ucisa cu bestialitate de cei trei pitici.
**************************************************** Cum incepe o reteta tiganeasca de prajituri????
Reafirm că trăim vremuri extrem de interesante. Am mai spus asta acu vreo două zile. Vin cu o completare: nu peste tot e aşa. Sunt ţări în Europa unde te plictiseşti de moarte, pentru că nu se întîmplă nimic interesant. Am lucrat o vreme în Elveţia, la un ziar. Aveam de scris zilnic 30 de rînduri la o rubrică: "Point de vue". Cum vede un ziarist din Estul proaspăt ieşit din comunism realitatea din Ţara cantoanelor. O vară întreagă am scris despre plicticoasele şedinţe ale Consiliului Local din Morges (un orăşel la 12 Km. de Lausanne) - unde toţi aleşii aveau aceeaşi părere, nimeni nu se certa cu nimeni, era o armonie mai ceva ca la şedinţele PCR -, despre absolventele Şcolii de meserii, despre Asociaţia Pasionatelor de Pansele şi despre Prietenii Păsărilor Mici, sau despre montarea unui nou semafor (cu buton) la trecerea de pietoni de pe Rue de la Gare. Nu tu sinucideri, nu tu violuri, nu tu incendii, nu tu dezvăluiri senzaţionale despre politicieni (deşi am prins şi un an în care erau "Les Elections"). Dacă era un vernisaj la o expoziţie a vreunui amator de pictură, sau inaugurarea sezonului de vară la Piscina Municipală, alea da evenimente! Despre toate astea, şi încă despre alte zeci de subiecte la fel de "fierbinţi", punctul meu de vedere nu putea fi decît unul singur: totul acolo era altfel decît în România. Într-o vară întreagă, o singură ştire a cutremurat opinia publică elveţiană: accidentul unui adolescent biciclist care, urcînd pe trotuar de pe pista rutieră s-a izbit violent de un stîlp şi şi-a spart ţeasta, chiar dacă purta casca obligatorie de protecţie. Au urmat săptămîni de anchete pe care le-am urmărit pas cu pas: procuratură, poliţie, experţi, disciplina în construcţii, organizaţii de apărare a drepturilor tinerilor biciclişti, etc. Concluzia: constructorul străzii pe care a avut loc evenimentul nu respectase panta de 17 grade stabilită de normele federale pentru accesul de pe pistă pe trotuare. La locul catastrofei, panta era de 18,5 grade! Nenorocire! Firma a fost dată în judecată, şi iar am avut despre ce scrie: 50 000 de FRS amendă, 30 000 FRS despăgubiri pentru biciclistul zbanghiu, precum şi obligaţia de a reface lucrarea pe toată lungimea de vreo trei Km a şoselei! După epuizarea evenimentului, s-a reinstaurat plictiseala: puncte de vedere despre adunarea anuală a Asociaţiei Jucătorilor de Bile, despre expediţia organizată în Jura de Amicii Munţilor sau despre les trois gamins care au fost surprinşi pescuind cu mîna (!!!) în lacul Geneva peştii protejaţi prin lege. Muream de plictiseală, căutînd un point de vue despre perfecţiunea Elveţiei. Printre zîmbete nesfîrşite, prin oraşe impecabil salubre, în peisaje mirifice, exact ca-n pliantele turistice. În timpul ăsta, în România mea, erau mineriade, răsturnări de guvern, securişti, bancorexuri, feneiuri, să tot scrii şi să faci anchete! Dreapta venise la putere, se instaura capitalismul, se vindeau fabricile şi uzinele poporului pe doi lei, era în toi afacerea Ţigareta. Salivam după aşa subiecte de presă. Şi-mi era şi al naibii de dor de tot ce-i pe-aici. Şi la gropile din asfalt, şi la noroiul de pe alei, şi la frigul din casă, şi la corupţie, şi la prostie şi la tot ce-i românesc şi nu piere, mă gîndeam cu nodul în gît şi cu o tandreţe nesfîrşită. Iaca, de aia nu mi-am dorit să rămîn în Elveţia. Acolo n-aş fi avut parte de adrenalina cotidiană, de nebunia incredibilului, de faptul ca habar nu am unde ajung în urmatoarea clipă, de efortul de a înţelege cine, cum, unde, de ce şi pentru ce sunt pe lume. Sunt dependent de arderea asta inutilă a unui soi de deznădejde care, dimineaţa, se converteşte subtil şi pervers în Speranţă. Şi, ca să fiu patetic pînă la capăt, mai spun că, în vremurile astea teribil de interesante, am în minte un vers de demul: "Aici este soarele meu. Aici, unde totul e roată, deal, inimă."
Fotografia reprezintă una din operele sculptorului Ioan Mândrescu, autorul monumentului din faţa clădirii centrale CEC Bucureşti.
Aveam, pe vremuri, un director pe care-l apucau deseori pandaliile şi urla la toată lumea, înjura şi jignea pe cine i se nimerea în cale, fireşte, fără nici un motiv. Pur şi simplu aşa-i venea lui cheful, ca să arate că e şef şi ca să bage groaza-n noi, subalternii. Cel mai nasol era că venea aproape de tine şi te-mproşca cu salivă. Chiar dacă eram mîna lui dreaptă şi aveam "onoarea" să-i fac şi toate treburile lui de mare director, eu eram mereu primul pe listă. Într-o bună zi, cînd l-au apucat istericalele şi, din senin s-a apucat să zbiere la mine spumegînd, m-am apropiat de el şi l-am plesnit cu sete peste bot. Cei doi-trei colegi care erau acolo, au înmărmurit. Mi-am zis, n-are decît să mă concedieze, în pizda măsii,dar măcar m-am răcorit! El a căscat ochii a surpriză,apoi şi-a acoperit faţa cu mîinile şi-a-nceput să plîngă în hohote. Lacrimile i se amestecau cu balele şi cu mucii, ca la copii mici. Mi s-a făcut o milă imensă de el. Big Bos se smiorcăia ca o fată mare şi scîncea: "Ce mi-ai făcut tu mie, Valule! ĂĂĂ! Ai dat tu în mine???ĂĂĂ!!!Tu, omul meu de încredere???" I-am dat o batistă să-şi şteargă secreţiile. Apoi i-am turnat un pahar cu apă şi l-am lăsat să-şi lingă rănile. Povestea a făcut repede ocolul instituţiei şi toată lumea mă întreba unde mi-am găsit de muncă. Nu numai că nu m-a dat afară, dar mi-a mărit şi salariul. Nu l-a mai auzit nimeni de-atunci ridicînd tonul la cineva. Astfel, se vede că un tratament ferm şi decis, aplicat la momentul oportun, limitează, dacă nu chiar anihilează complet, efectele ţopîrlăniei isterice.
Iar mi-a dat http://confruntadurerea.wordpress.com ocazia să transform un post în comentariu. Deseori subiectele ei incitante mă fac să mă simt obligat să iau atitudine. Recunoaşteţi că epoca e foarte interesantă. Poate nici n-a mai existat epocă atît de interesantă ca asta în toată istoria. Inclusiv a poporului român. Sau, mai ales. Nu mai explic de ce, suntem satui de explicaţii. Plus că timpul s-a contractat de nu mai sesisezi ce-ai făcut de la prima cafea pînă la ultima ţigară dintr-o zi. În orice moment însă, prostia la români e o surprinzătoare minune. Tastează pe Google “prostie români” şi te poţi sufoca de rîs. Mii de filmuleţe cu idioţi şi idioate care cad în cap, imagini cu Dacii pline cu viţei, cu anunţuri imbecile, cu piţipoance şi piţiponci posesori de maşini pe care scrie I LOVE MANELES, etc.
Drpt bonus, epoca ne dăruieşte guverne bîlbîite care bocănesc la uşa istoriei, vedete de doi bani, istericale, gunoaie şi, bref, tot ce ne asaltează în fiecare clipă, tîmpindu-ne. Prosteală pe faţă, la care reacţionează doar cîţiva. Restul, milioane de molecule de mămăligă, într-o veşnică latenţă, impotenţi şi perverşi, aşteaptă să le dea România ceva. Put de lene. Le e atît de lene că nici nu-s în stare să priceapă că România sunt chiar ei.
Iar unora, prea puţini, le e ruşine că s-au născut.
Pe TVR 2 e o emisiune pe care o prind foarte rar: joi,20:30, la carenu cred să se uite mai mult de 0,01 dintre românii cu televizoare.Arena Leilor (reality show) Arena Leilor (reality show) ar trebui să fie vizionată obligatoriu de către toţi şmecheraşii care se cred mari scule şi au idei, speră să devină patroni, dar n-au bani.
Ce se întîmplă? În "arenă" se află un juriu alcătuit din vreo 5-6 potenţi întreprinzători care au afaceri tari. Ei pun la bătaie 100 000 de euro pentru oricine are o idee viabilă de business. Vin fete şi băieţi cu idei şi le prezintă un plan, un proiect. Sunt studenţi sau patroni de firme mici care vor să crească nutrii sau ciuperci, să instaleze cîmpuri de eoliene, să creeze firme de publicitate pe taxiuri închiriate, şi multe altele. Şi le trebuie un capital de pornire. LEII sunt gata să investească în proiectele lor, doar că trebuie să fie convinşi că nu aruncă banii pe fereastră. Aşa că, pun întrebări candidaţilor, iar aceştia trebuie să dea răspunsuri din care să rezulte că afacerea pe care o propun e profitabilă.
Dar, niciunul dintre ei nu a reuşit, cel puţin de vreun an decând mă uit eu, să-i convingă pe corifei să le de-a vreun ban.
Ai senzaţia că pretendenţii vin să demonstreze cum NU trebuie făcut un proiect. Ideile lor nu-s rele, dar aspiranţii la bogăţie sunt superficiali, habar n-au de costuri, fac calcule aiurea, sunt timoraţi, se bîlbîie, nu ştiu să-şi susţină proiectele. Sunt jalnici.
Ăştia sunt întreprinzătorii de mîine ai României. "LEII" îi iau în serios, le dau sfaturi, le explică unde e greşit planul.
Eu mă uit la suta de mii de euro, mă uit la ăia care-au venit să-i ia, şi văd nişte falimentari, cum pleacă din arenă cu buzunarele goale, dar, de cele mai multe ori, convinşi că LEII care le-au judecat "proiectele" sunt ori zgîrciţi, ori rău-voitori, ori nu le-au înţeles "ideile".
Mă ia cu frig.
Şi totuşi, aceşti viitori capitalişti români, în naivitatea lor, recunosc şi ei că trăim vremuri extrem de interesante.
15 ianuarie. Prea multe cuvinte despre cel care nici n-ar trebui să vorbim. Suficient să-l purtăm în noi, nevăzut de nimeni, ca pe-o iubire necuvenită. Odă (în metru antic)
Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată; Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi, Ochii mei nălţam visători la steaua Singurătăţii.
Când deodată tu răsărişi în cale-mi, Suferinţă tu, dureros de dulce... Pân-în fund băui voluptatea morţii Ne'ndurătoare.
Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus. Ori ca Hercul înveninat de haina-i; Focul meu a-l stinge nu pot cu toate Apele mării.
De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet, Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări... Pot să mai re'nviu luminos din el ca Pasărea Phoenix?
Piară-mi ochii turburători din cale, Vino iar în sân, nepăsare tristă; Ca să pot muri liniştit, pe mine Mie redă-mă!
În primii cinci ani, ar fi vrut să pună mîna pe par, dar n-a putut. A fost ocupat să hăhăie, să stea la şpriţ cu Jiji, să trateze cu Hayssam, să confişte telefoane, să danseze ţigăneşte, să umilească ziariste, să se dea cu snowmobilul, de, ca omul. Pe deasupra, a fost şi-n război cu Guverniceanu, care n-a-nţeles ce trebuia să înţeleagă orice motociclist: că, dacă-ţi dă Preşedintele cadou o motocicletă, tre să mergi pe unde-ţi spune el, nu pe unde vrei tu. Ei, acu, în al cincilea an, poate! De-acu-şi arată muşchii de preşedinte-jucător! Băse a-nceput să rotească parul pe deasupra Constituţiei, ca s-o facă. Pentru el. Că, cine face, parte-şi face! Şi numa ce ne trage un decalog, "nu c-ar fi obligatoriu", dar cică aşa vede el lucrurile. Două, cel puţin, din cele 10 idei, au damf de dictatură: 1. Adoptarea unui regim semiprezidenţial coerent. („Dacă vom continua să alegem un preşedinte care nu poate acţiona, vom nesocoti naţiunea şi vom diminua democraţia. Termenul cel mai bun pentru a caracteriza acest regim semiprezidenţial este echilibrul sau, mai precis, divizarea echilibrată a puterilor şi a responsabilităţii, acestea sunt elemente fundamentale în opţiunea mea“- argumentează şeful.:)
2. Şeful statului trebuie să poată să dizolve Parlamentul în situaţii de criză politică. (Da pe el cine-l poate trage de urechi, în situaţii de criză? - întreb şi eu, ca prostul, după ce-am citit Raportul Comisiei prezidenţiale de analiză a regimului politic şi constituţional, care zice că: "eliminarea suspendării din funcţie a preşedintelui ţării „apare ca o formă de europenizare constituţională“...)
Prezidentul zicea-ntr-o zi că, pe un vapor, între matroz şi Dumnezeu nu e decît Comandantul. Să trăiţi, domnule Comandant! Permiteţi să raportez: Suntem pe pămînt, în coasta Europei. Atenţie mare pe unde călcaţi!
