NAUFRAGIU REZOLVAT

Păi da ce mama dracului, o să dormim agăţaţi de mizeria asta de banc de nisip din lacul Roşu? Ei, nu, mi-am zis, şi-am luat problema la rezolvat, pe principiul că un plan bun trebuie respectat cu stricteţe. Planul era să parcurgem azi canalul Sf. Gheorghe, şi era un plan foarte bun. Deci trebuia respectat cu orice preţ. Aşadar, în calitate de comandant al acestui dezastru, după ce m-am legat cu odgonul şi-am tras de vaporul încremenit pînă mi-au ieşit ochii din cap, am urcat pe covertă şi l-am sunat pe celebrul Amorel Vătămănescu, tip tare de tot în zonă, fost propritar al Mării Negre şi al gurii Dunării, stăpîn pe patru cherhanale şi posesor de fabrici de peşte, dar şi patron rasat al restaurantului „Marea Neagră” din Sulina. Acolo haliră de-a lungul vremii, Năstase, Băse, Iacobov, Seche, Florinel Cămară, Sov, precum şi alte nenumărate personalităţi ale ultimilor ani.

Tocmai băgasem în mine, îndemnat vîrtos de domnul Amorel, înainte de plecarea din Sulina, o ciorbă indicibilă, „storceac de sturion”, preparată direct de patron, cu ingrediente secrete şi carne de belugă (un peşte nobil care emite icre de-alea de 200 de euro Kila).

Aşa că, i-am prezentat situaţia şi disperarea mea, el a rîs şi a zis că mă sună.

Nici cinci minute nu trecură. „ Imediat vă scoate un catamaran de-acolo. Staţi liniştiţi, fac orice pentru artiştii noştri!” – mi-a zis.

Drept să spun, am zis că-i la mişto.

Dar, ce să vezi, după un sfert de ceas, pe canal se iviră o şalupă elegantă şi un catamaran. Suntem salvaţi.

O luăm la elice pe braţ în sus, cap Dunavăţ. Adică un sătuc din Deltă.

Doar că n-o să ajungem, că pe-ntuneric nu navigăm.

Aşa că vom înnopta pe canalul Litcov, sub o lună nouă perfectă.

TREI ANI PÎNĂ LA SFÎRŞITUL LUMII - ANUL 2012

N-am fost niciodată adeptul marilor profeţii şi,păcătos cum sunt, nu-i prea înghit pe marii profeţi. Doamne, iartă-mă, poate de aceea, sunt un religios temperat şi nu voi deveni niciodată prozelit al vreunei teorii mistice. Mă conduc după principiul Ochi văzut, ochi crăpat, pune mîna ca să crezi!
Sunt convins însă că există o forţă inteligentă superioară care ne-a creat şi care ne coordonează existenţa. De cînd mă ştiu, am fost mereu atent la ce se întîmplă în jurul meu, şi, chiar dacă uneori mă las furat de evenimente fără să le găsesc cauzele, sunt aproape sigur că nimic nu-i întîmplător.
Acum am dat la http://www.identitati.ro/Files/Teodor-Rosca-ANUL-2012.zip de "ANUL 2012" (editura INYTH MEDIA - Toronto) o cărticică de 149 de pagini care tratează un subiect extrem de în vogă: sfîrşitul lumii.
În prima jumătate, Teodor Roşca, un tip căruia zadarnic i-am căutat biografia, dar am aflat că e român stabilit în Canada, ne reaminteşte cunostinte pe care le-am dobîndit şi noi în şcoală, evidenţiate într-o altă lumină, care se vrea obiectivă şi fără de patimă.
Mai departe, autorul (care se înfăţişează pe blogul propriu ca un Mesia atoatecunoscător, deţinător al Adevărului şi al Absolutului, descedend al Luminii şi propovăduitor al Iubirii universale), amestecă ştiinţa cu ezotericul, încercînd să explice - exhaustiv, deseori gongoreic - rădăcinile religiilor şi să demonstreze că anul 2012 va marca sfîrşitul acestei lumi şi începutul alteia.
După ce exemplifică pe larg cu experimente ce ţin de paranormal şi cu documente secrete de la NASA (cum le-o fi obţinut???), Roşca afirmă: "Ceea ce este insa lesne de observat, este cum timpul si evolutia noastra se accelereaza, adica nu urmeaza o traiectorie liniara ci una exponentiala. Asta inseamna ca aceasta aceleratie va creste pana cand la un moment dat, ca urmare a unor acumulari cantitative, va avea loc un salt evolutiv, iar timpul isi va inceta curgerea lui liniara. Acesti ani sunt acum, iar termenul limita este anul 2012, cand planeta noastra va fi intr-o zona din galaxie avand mult mai multa energie si o frecventa de vibratie mult mai ridicata, intrand intr-un alt plan de existenta! Transformari climaterice si magnetice similare, sunt prezente la toate planetele din sistemul nostru solar, fiind inregistrate oficial de catre NASA, insa nu se face prea multa valva de aceasta. Ceea ce este insa de retinut este ca planeta Pamant si tot ceeea ce exista pe ea, sunt si vor fi transformate intr-o noua stare de vibratie, mai ridicata."

Ce să zic, o nouă teorie a sfîrşitului de lume bazată pe interpretări şi speculaţii deduse din alte interpretări şi speculaţii, poate emite oricine are la îndemînă o bibliografie adecvată şi niţică imaginaţie. Iar la domnul Roşca, se citeşte bine printre rînduri, dincolo de strădania de a fi persuasiv, un anume patetism care-i pune la îndoială nu doar credibilitatea, ci chiar capacităţile intelectuale.
Ia să vedem, credeţi asta? :
Suntem o generaţie norocoasă, am venit aici în acest ceas tocmai pentru a fi parte din procesul transformării planetei. Să-i respectăm pe toţi cei care sunt aici cu noi, indiferent unde se află, sau unde vor ajunge, căci într-un fel sau altul, toţi suntem speciali şi toţi vom face un mare salt în evoluţia personală, fie că vom rămâne în Dimensiunea a 3 a, sau vom sări într-a 4 a, sau unii, chiar direct într-a 5 a.
Pacea şi dragostea Creatorului să ne umple inimile! Să căutăm şi să folosim asistenţa, care este din belşug în jurul nostru şi să ne lansăm intenţia clară de a evolua accelerat.
Astfel, Universul, asemenea zânei fermecate din poveste, ne va îndeplini dorinţa. Să nu uităm că voinţa Creatorului este de fapt VOINŢA NOASTRĂ!!!
Iaca, na!

Comersantul şmecher

Tot să înşele el cumva, un piculeţ, măcar.
Dacă era corect, ar fi scris:
CINE CUMPĂRĂ DE LA MINE, MĂ SCAPĂ DE RECESIUNE!

CE-ADUCE ZIUA DE LUNI

Încă de duminică seara începi să te ghemuieşti. Noaptea trece greu. Se ivesc zorile. Poate că, printre jaluzele, răzbate şi vreo amărîtă de rază de soare făurar. O simţi, că n-ai curajul să deschizi ochii. Stai aşa, în poziţia foetus, şi doamna luni, parşiva, se-apropie de tine cu biciul săptămînii. Ştii că va lovi năpraznic, dar nu ştii unde te va atinge sfichiul. Ştii c-o să te usture al naibii, dar nu ghiceşti never locul. Practic, dar mai ales teoretic, ţi-o poate trage oriunde. Şi nici nu mori.

Lunea trecută m-a pocnit cu un trojan drept în moalele creierului de la laptop. Trei zile pauză, pînă la devirusare.

Lunea de azi, anunţul lui Berceanu că nu pupăm autostrăzi nici anul ăsta. Cel mult un pod, acolo, pe traseu.

Cam asta se întîmplă lunea. Ce-ai vrea de la ziua de luni, cînd nici iarba nu creşte?

TRECUTUL LA PREZENT

Acum 8 ani, la Tirgul Organizaţiilor neguvernamentale din Moldova, găzduit la Bacău, Răzvan Botezatu, un profesor de matematică din Buhuşi, a expus săbii, panoplii şi armuri medievale, făcute de el însuşi. Ziarele au vuit: un român intră în breasla armurierilor, reînvie un meşteşug de mult uitat, cu puţini adepţi în lume, bla bla bla. Apoi. linişte.

După o vreme, a dat peste el un întreprinzător vizionar, Ioan Neculcea, care l-a luat în firma lui, i-a pus la dispoziţie un atelier la Filipeşti, lăngă Bacău şi l-a plătit să-i orneze salonul de protocol. Aveţi imagini de acolo.

Răzvan a vîndut ceva piese prin internet.

Acum, în 2009, omul care poate reînvia istoria medievală, se mută, pentru zece ani în Malta. Cu toată familia.

Acolo a cumpărat un restaurant de care se va îngriji împreună cu fratele lui.

Mi-am amintit cele de mai sus după ce un prieten din Bucureşti mi-a arătat obiectele medievale pe care a cheltuit vreo 12 000 de euro ca să-şi orneze vila cea nouă. Fălos tip, ce să zic.

M-am întrebat ce dracu de scule, cît şi ce-ar trebui pentru ca platoşe, coifuri şi săbii ca alea care costă sute, mii de euro să poată fi făcute aici. Apoi m-am gîndit: cine-ar vrea să se mai ocupe de asta, într-o Românie unde oamenii se gîndesc cum să se îmbogăţească mai repede şi mai fără muncă.

Doar nişte tineri care chiar vor să înveţe o meserie bănoasă din care să-şi cîştige cinstit existenţa.

Păi, nu prea mai sunt amatori. Decît, poate, la Aspciaţia Betania, printre copii cu probleme sociale sau cu dizabilităţi. Am fost ieri, cu Adrianus Muit, preşedintele acestei organizaţii - care a făcut pentru români mai mult decît au făcut propriile noastre guverne - la Filpeşti. Ne-am văzut cu Răzvan Botezatu şi el ne-a arătat ce se poate face cu niţică pasiune, cu minim de investiţii.

Sculele sunt ieftine.Clienţi sunt. Tablă, slavă Domnului, este. Din recuperări.

Oameni care să facă, să fie.

Împuşcă-mă ca pe caii bătrîni

Trage-mi un glonţ de aramă
în cap, laurianule,
atotochitorule,
fixează bine linia de ochire,
ţine-ţi respiraţia şi stăpîneşte-ţi tremurul mîinii. Să ştii
că n-o să-ţi fie uşor să dobori
fiara matură, perversă, îndrăgostită,
mereu în mişcare.
Am mai fost în cătare. Păsăroi m-au vînat,
mai ales,cu ciocuri mai ascuţite ca glonţul..

Sunt pustiit, dar greu de ucis,
sfidător ca un chiparos verde şi veşnic,
încă stau în picioare.
Mai pot înfrunta glonţul şi ciocul de Păsăroi,uraganele vremii
şi secundarele ei de neoprit.
.
Dar tu eşti vînător liber,eşti performant,
cu permisul la zi .
Ai dreptul să-mi pui pe frunte crucea roşie din centrul lunetei
şi, cum stai pitit după neştiute planete,
să-mi slobozi fulgerul în tîmplă, în ochi, în moalele capului.

N-am scăpare de tine, laurianule, aşa cum n-am scăpare de Păsăroi.
Aştept clipa
să-mi explodeze sinapsele,
să plutească în aerul de martie,
apoi să cadă pe firele de iarbă proaspătă,
pe acoperişuri şi pe largi pălării de doamne fatale şi desuete.
Să se contopească într-un final cu piatra, să o învie,
să o fecundeze, să se audă departe cîntecul ei de plăcere,
să se facă beton.

Atotochitorule, apasă pe trăgaci să nu mai sufăr.

POST NEGATIV

N-aş vrea să scriu că mi-e rău. N-aş vrea să scriu că mă năpădeşte frigul de-afară şi dinăuntru. N-aş vrea să scriu că e criză şi că guvernocul a vorbit de rău anul care stă să vină. N-aş vrea să scriu că am văzut scris pe ecranul de la N24 "ALEGERI ELECTORALE". N-aş vrea să scriu că vin scumpirile. N-aş vrea să scriu că am spaime, îndoieli, întrebări.
N-aş vrea să scriu nimic din ceea ce n-aţi vrea să citiţi.

Acum 19 ani în Bacău ( episodul 1)

N-am să spun ceea ce s-a spus. Am să spun ceea ce am văzut cu ochii mei. Nici acum nu sunt sigur că s-a petrecut cu adevărat tot ceea ce am văzut. 19 decembrie 1989. În această zi, Casa de cultură din Bacău e declarată cea mai bună instituţie de profil din România. La ora aceea, peste 1000 de bacăuani îşi etalau calităţile de artişti amatori sau creatori în peste douăzeci de cercuri artistice sau tehnice. Programele Casei de cultură prevedeau în fiecare săptămînă zeci şi zeci de manifestări: spectacole de teatru, de estradă, de muzică uşoară, de poezie şi muzică folk, de umor, de balet sau de folclor, cărora li se adăugau întîlnirile de cenaclu literar, jocuri logice ( şah, bridge sau go), activităţi la cineclub, Tehnic Club sau Club 2001 – manifestare sincretică de muzică, ştiinţă, sociologie, film şi tehnică aplicată. Oamenilor li se părea firesc să deschidă uşa Casei, indiferent că erau simpli muncitori, scriitori consacraţi sau profesori universitari. Nu-i păsa nimănui că, după Congresul XIV al P.C.R., se numea oficial Centrul de creaţie şi cultură Cîntarea României. Era unul din puţinele locuri în care oamenii puteau mima libertatea de exprimare, puteau să-şi afirme talentele, îşi puteau defula, făcînd compromisurile de rigoare, adevăratele sentimente faţă de regim. Pe scenă scăpau şopîrle împotriva lui nea Nicu, iar după cortine, în culise, se putea înjura pe săturate. În ultimul timp, presiunea vigilentă a băieţilor cu ochi albaştri parcă scăzuse. Pînă şi tovarăşul colonel Onciu şi tînărul locotenent major Toma, mereu atenţi la ce se petrecea în Căsoaie, deveniseră invizibili. În 1989, 18 decembrie a căzut într-o luni. Mă întorsesem în mare grabă duminică seara dintr-o călătorie la rudele din Ardeal . La plecare, sîmbătă pe 16, depăşisem sute de maşini LADA cu număr sovietic, toate de culoare albă sau bej, cu cel mult doi ocupanţi la bord. Mergeau cu 70 de km la oră, la distanţă constantă de 50-60 de metri una de cealaltă, formînd o coloană nesfîrşită pe tot drumul de la Bacău la Braşov. Vremea era incredibil de caldă. M-a mirat afluenţa de turişti şi, la o oprire în Tîrgul Secuiesc, am întrebat un miliţian ce-i cu atîtea maşini. M-a privit ca pe un marţian: Ce, nu ştiţi că la ei e perestroica? Ruşii îşi fac sărbătorile pe coasta Dalmaţiei, că-şi permit! De ieri dimineaţă nu aud decît pajalusta, tovarîş, cuda Timişoarî? În noaptea aceea mureau primii 66 de români care strigau Jos Ceauşescu. La Radio Europa Liberă se auzeau incredibile împuşcături, ţipete şi lozici anticomuniste. Ascultam şi mă treceau fiori. Mă simţeam suspendat în timp, înfricoşat şi speram: dar dacă totuşi? Ne era teamă să şi gîndim că s-ar putea să fie şi altfel decît epoca asta de aur în care omul nou trebuia să aibă o conştiinţă atît de înaintată, încît nici nu mai avea nevoie să mănînce, să se îmbrace, să-i fie cald şi lumină. Omul nou putea să înalţe ţara pe cele mai înalte culmni ale umanităţii doar behăind cu elan patriotic imnurile dedicate partidului şi preaiubitului său conducător. Duminică, am descoperit oraşul populat cu patrule înarmate. Un soldat, un miliţian, un membru al Gărzilor patriotice şi un civil vegheau la fiecare colţ de stradă. La Timişoara fusese declarată stare de necesitate. Mi-am amintit filmele de război cu imagini din timpul ocupaţiei fasciste. Oamenii erau surescitaţi. Cozile la pîine, lapte, salam cu soia, la tot ce însemna hrană erau din ce în ce mai lungi. La radio şi la televizor în cele două ore de program, tovarrrăşul era obsedant, din ce în ce mai prezent. Patru ore de căldură pe zi, o oră de apă caldă, întreruperi de curent frecvente între ora 7 şi 9 seara, economie peste economie, deşi celebra datorie externă a ţării fusese achitată cu surle şi trîmbiţe. Întrunirile şi grupurile mai mari de trei persoane fuseseră interzise. Teroarea numelui Ceauşescu şi al tovarăşei academician doctor inginer ne strivea. Se vorbea numai în şoaptă.
Dar dacă a îndrăznit să tragă în muncitori – pe vremea aceea, toţi românii erau denumiţi generic, oameni ai muncii! – nu se termină bine pentru el, paştele mamii lui de bîlbîit! (urmarea mîine)

Lanţul trofic de supravieţuire

Mare brînză a inventat Băse, ce să zic.
A descoperit roata. Dar, recunosc, a pocnit o lovitură de imagine de maximum de punctaj. De sute de ani, să cumperi produse autohtone e modul firesc de supravieţuire în ţările civilizate. În Elveţia, de pildă, am găsit la market vin de 1 (un) FRS litrul, excelent. Am luat 2 sticle, să fie. La vreo două săptămîni, la acelaşi magazin, am însoţit un prieten care avea de făcut cumpărături. La raionul de vinuri, tipul s-a repezit la CAVES DE ROMMANEL, un vin din zonă, cu 18 FRS. Sticla de 500ml.
Zic: Ştiu eu un vin super, la 1 FRS litrul.
El: Da, ştiu, e pentru imigranţi. Eu iau Caves de Rommanel pentru că-l face vecinul meu, pe dealul din faţa casei. Dacă eu şi alţi vecini nu-i cumpărăm vinul, o să dea faliment. Dacă el nu mai are bani, nu mai cumpără pîine de la vecinul meu Jean-Pierre şi dă şi ăsta faliment, nu mai face reparaţii cu firma mea şi dau şi eu faliment. E un lanţ trofic, înţelegi?
Şi mai e ceva. Specialiştii au stabilit că organismul omului asimilează perfect alimentele care
se produc în zona în care trăieşte. Chestie de energii pozitive.
Lanţ trofic, asta tre să facem, ca să supravieţuim.

RÎSU-PLÎNSU'

Am văzut un film înfiorător de lucid despre
demitizarea lumii în care trăim, care
mi-a lămurit cauzele crizei economice şi
care prevede falimentul inexorabil al finanţei
mondiale într-o viziune apocaliptică, dar bine
susţinută cu argumente reale. Un eseu vizual
despre evoluţie, constiinţă, viaţă, adevăr,
meditaţie şi despre transformarea  omului
prin continua observaţie a propriei sale naturi
şi a ceea ce-l înconjoară.
Filmul, cu o durată de patru ore, este ZEITGEIST,
(din germ. Spiritul epocii)
cel mai vizionat film din istoria internetului.
Autorii lui demontează marile mituri ale acestei
epoci care - pretind autorii - e pe sfîrşite :
Banul, Religia, Globalizarea. Am reţinut o frază
rostită de Krishnamurthi în anii 60:
"NU ESTE UN SEMN DE SĂNĂTATE SĂ FII BINE ADAPTAT
LA O SOCIETATE BOLNAVĂ."

Dar, pentru că în România,"spiritul epocii"
e dominat încă de umor, redau mai jos şi bancul
primit de la Marina pe email:

Un cioban îl întreabă pe celălalt:
- Cum se spune, măi, funicular sau furnicular?
- La ce?

Alegeţi ce vreţi!

MATRAFOX - BENZINA SĂRACULUI

Prima mea maşină a fost un Oltcit Club, alb, cu număr mic: 3 BC 532. Eram atît de îndrăgostit de ea încît i-am pus ceas electronic şi lampă de bord, capace la roţi ( redesenate, vopsite cu bronz alb, din castroane de plastic de la FEROMETAL), bandouri negre din jgheaburi pentru cabluri şi schimbător de viteză din aluminiu strunjit, randalinat şi eloxat la Intreprinderea de Avioane. Aşa era la modă, cam cum e acum la modă să ai suvuleţ dacă vrei să te respecte lumea.

Cînd aveam Oltcit, cum zic, cu piese franţuzeşti şi cotă de 20 de litri de benzina pe lună, dădeam o fugă la Moineşti şi cumpăram matrafox, un reziduu inferior rezultat din cracarea petrolului. Matrafoxul cică ardea supapele din motor, şi astea costau cît ochii din cap, aşa spuneau cunoscătorii, dar ce mai conta dacă aveam cu ce să circul? Maimu - aşa o chema pe maşină - a funcţionat fără probleme vreo trei ani, pînă prin 1990, cînd benzina s-a dat la liber.

Ce să crezi? După vreo două luni de benzină CO 98, de-aia bună, Maimu a mea a clacat. După atîta matrafox, demara ca o babă şi abia de prindea 80 la oră. Cînd, cu chiu cu vai, mai făceam rost de matrafox de ăla ( nu mai vindea nimeni, că scăzuse cererea, de vreme ce puteai lua benzină adevărată cîtă voiai), Oltcitul dădea clasă la toate hîrburile din Occident care începuseră să invadeze România. Numai că, minunea oltenească ruginise şi-şi cam pierdea tablele.

Ce chin pînă s-o vînd! Am luat pe ea cît pe două biciclete noi. Ăl de-a cumpărat-o, i-a schimbat motorul, şi-o mai văd pe drăguţa de Maimu şi-acu prin oraş.

De, iaca, şi maşina, ca şi românul: cînd se obişnuieşte cu răul, nici binele nu-i mai face bine!

Decît dacă-i schimbi motorul.