luni, ianuarie 12, 2009

Cîntec şoptit

Tocmai cînd încercam să aţipesc, noaptea trecută pe la ora 2, s-a declanşat alarma de la casă. Urletul ei a trezit tot cartierul şi eu am sărit din pat, am pus mîna pe bîta de basseball de după uşă şi-am pornit în căutarea infractorului. Nu era însă decît ştecherul unităţii centrale scos din priză. Am mai adormit pe la cinci dimineaţă. Am visat că zbor, apoi că am paralizat şi mă prăbuşesc şi tot cădeam şi cădeam.
Era ziuă cînd am deschis ochii şi-am auzit de nu ştiu unde poezia cea mai frumoasă a lui Zaharia Stancu:

Odată am ucis o vrabie
Am tras cu praştia-n ea şi am lovit-o
Pe urmă o zi
Şi-o noapte întreagă
Am tot plâns-o şi am tot jelit-o

Nu m-a bătut mama, nu m-a certat
În mână ţineam o bucată de pâine
Degeaba mi-a spus
Degeaba mai plângi
Ce-ai omorât omorât rămâne

Mai târziu am crescut flăcăiandru
Şi m-am îndrăgostit nebuneşte de-o fată
Dar nu ştiu de ce
Într-o zi a murit
Şi-n altă zi a fost îngropată

Demult nu mai trag cu praştia-n vrăbii
Demult nu mai merg la nici o-ngropare
Când soarele-apune
După nişte măguri
Şi răsare în flăcări din mare.