vineri, ianuarie 16, 2009

ŢOPÎRLĂNIA ISTERICĂ


Aveam, pe vremuri, un director pe care-l apucau deseori pandaliile şi urla la toată lumea, înjura şi jignea pe cine i se nimerea în cale, fireşte, fără nici un motiv. Pur şi simplu aşa-i venea lui cheful, ca să arate că e şef şi ca să bage groaza-n noi, subalternii. Cel mai nasol era că venea aproape de tine şi te-mproşca cu salivă. Chiar dacă eram mîna lui dreaptă şi aveam "onoarea" să-i fac şi toate treburile lui de mare director, eu eram mereu primul pe listă.
Într-o bună zi, cînd l-au apucat istericalele şi, din senin s-a apucat să zbiere la mine spumegînd, m-am apropiat de el şi l-am plesnit cu sete peste bot. Cei doi-trei colegi care erau acolo, au înmărmurit.
Mi-am zis, n-are decît să mă concedieze, în pizda măsii,dar măcar m-am răcorit! El a căscat ochii a surpriză,apoi şi-a acoperit faţa cu mîinile şi-a-nceput să plîngă în hohote. Lacrimile i se amestecau cu balele şi cu mucii, ca la copii mici. Mi s-a făcut o milă imensă de el. Big Bos se smiorcăia ca o fată mare şi scîncea: "Ce mi-ai făcut tu mie, Valule! ĂĂĂ! Ai dat tu în mine???ĂĂĂ!!!Tu, omul meu de încredere???" I-am dat o batistă să-şi şteargă secreţiile. Apoi i-am turnat un pahar cu apă şi l-am lăsat să-şi lingă rănile.
Povestea a făcut repede ocolul instituţiei şi toată lumea mă întreba unde mi-am găsit de muncă.
Nu numai că nu m-a dat afară, dar mi-a mărit şi salariul. Nu l-a mai auzit nimeni de-atunci ridicînd tonul la cineva.
Astfel, se vede că un tratament ferm şi decis, aplicat la momentul oportun, limitează, dacă nu chiar anihilează complet, efectele ţopîrlăniei isterice.