Roată, deal, inimă

Reafirm că trăim vremuri extrem de interesante.
Am mai spus asta acu vreo două zile. Vin cu o completare: nu peste tot e aşa. Sunt ţări în Europa unde te plictiseşti de moarte, pentru că nu se întîmplă nimic interesant.
Am lucrat o vreme în Elveţia, la un ziar. Aveam de scris zilnic 30 de rînduri la o rubrică: "Point de vue". Cum vede un ziarist din Estul proaspăt ieşit din comunism realitatea din Ţara cantoanelor. O vară întreagă am scris despre plicticoasele şedinţe ale Consiliului Local din Morges (un orăşel la 12 Km. de Lausanne) - unde toţi aleşii aveau aceeaşi părere, nimeni nu se certa cu nimeni, era o armonie mai ceva ca la şedinţele PCR -, despre absolventele Şcolii de meserii, despre Asociaţia Pasionatelor de Pansele şi despre Prietenii Păsărilor Mici, sau despre montarea unui nou semafor (cu buton) la trecerea de pietoni de pe Rue de la Gare. Nu tu sinucideri, nu tu violuri, nu tu incendii, nu tu dezvăluiri senzaţionale despre politicieni (deşi am prins şi un an în care erau "Les Elections"). Dacă era un vernisaj la o expoziţie a vreunui amator de pictură, sau inaugurarea sezonului de vară la Piscina Municipală, alea da evenimente! Despre toate astea, şi încă despre alte zeci de subiecte la fel de "fierbinţi", punctul meu de vedere nu putea fi decît unul singur: totul acolo era altfel decît în România.
Într-o vară întreagă, o singură ştire a cutremurat opinia publică elveţiană: accidentul unui adolescent biciclist care, urcînd pe trotuar de pe pista rutieră s-a izbit violent de un stîlp şi şi-a spart ţeasta, chiar dacă purta casca obligatorie de protecţie. Au urmat săptămîni de anchete pe care le-am urmărit pas cu pas: procuratură, poliţie, experţi, disciplina în construcţii, organizaţii de apărare a drepturilor tinerilor biciclişti, etc. Concluzia: constructorul străzii pe care a avut loc evenimentul nu respectase panta de 17 grade stabilită de normele federale pentru accesul de pe pistă pe trotuare. La locul catastrofei, panta era de 18,5 grade! Nenorocire! Firma a fost dată în judecată, şi iar am avut despre ce scrie: 50 000 de FRS amendă, 30 000 FRS despăgubiri pentru biciclistul zbanghiu, precum şi obligaţia de a reface lucrarea pe toată lungimea de vreo trei Km a şoselei!
După epuizarea evenimentului, s-a reinstaurat plictiseala: puncte de vedere despre adunarea anuală a Asociaţiei Jucătorilor de Bile, despre expediţia organizată în Jura de Amicii Munţilor sau despre les trois gamins care au fost surprinşi pescuind cu mîna (!!!) în lacul Geneva peştii protejaţi prin lege. Muream de plictiseală, căutînd un point de vue despre perfecţiunea Elveţiei. Printre zîmbete nesfîrşite, prin oraşe impecabil salubre, în peisaje mirifice, exact ca-n pliantele turistice.
În timpul ăsta, în România mea, erau mineriade, răsturnări de guvern, securişti, bancorexuri, feneiuri, să tot scrii şi să faci anchete! Dreapta venise la putere, se instaura capitalismul, se vindeau fabricile şi uzinele poporului pe doi lei, era în toi afacerea Ţigareta.
Salivam după aşa subiecte de presă. Şi-mi era şi al naibii de dor de tot ce-i pe-aici. Şi la gropile din asfalt, şi la noroiul de pe alei, şi la frigul din casă, şi la corupţie, şi la prostie şi la tot ce-i românesc şi nu piere, mă gîndeam cu nodul în gît şi cu o tandreţe nesfîrşită.
Iaca, de aia nu mi-am dorit să rămîn în Elveţia. Acolo n-aş fi avut parte de adrenalina cotidiană, de nebunia incredibilului, de faptul ca habar nu am unde ajung în urmatoarea clipă, de efortul de a înţelege cine, cum, unde, de ce şi pentru ce sunt pe lume. Sunt dependent de arderea asta inutilă a unui soi de deznădejde care, dimineaţa, se converteşte subtil şi pervers în Speranţă.
Şi, ca să fiu patetic pînă la capăt, mai spun că, în vremurile astea teribil de interesante, am în minte un vers de demul: "Aici este soarele meu. Aici, unde totul e roată, deal, inimă."


Fotografia reprezintă una din operele sculptorului Ioan Mândrescu, autorul monumentului din faţa clădirii centrale CEC Bucureşti.