15 ianuarie. Prea multe cuvinte despre cel care nici n-ar trebui să vorbim. Suficient să-l purtăm în noi, nevăzut de nimeni, ca pe-o iubire necuvenită.
Odă (în metru antic)
Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei nălţam visători la steaua
Singurătăţii.
Când deodată tu răsărişi în cale-mi,
Suferinţă tu, dureros de dulce...
Pân-în fund băui voluptatea morţii
Ne'ndurătoare.
Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus.
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.
De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări...
Pot să mai re'nviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?
Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă!
Ce mici suntem ...
RăspundețiȘtergereda
RăspundețiȘtergereLiaLia: Nu atît de mici faţa de cei care nici nu realizează că sunt mici...
RăspundețiȘtergereAcest comentariu a fost eliminat de autor.
RăspundețiȘtergereEXHAUSTIV
RăspundețiȘtergereAnonim: Corect. Mulţumesc!
RăspundețiȘtergereHarpon: Îmi place să cred că răspunsurile lapidare sau lipsa lor la postările mele, înseamnă că sunt exhaustiv:)
RăspundețiȘtergereCe vis, nu?