dar uite, păsăroiule,
cum mă grăbesc spre moarte
tocmai acum, cînd mărul înjumătăţit
pare să fie întreg.
Nu m-au făcut mai bun
nici laudele, nici huiduiala mulţimii. Nici
sîmbăta, cînd vii să mă faci fericit, păsăroiule, să furi piatra din zid, cum fur eu
secunda de dragoste, nu mă simt mai mult decît un tomberon plin
în aşteptarea camionului de gunoi.
Dragoste pe furate de cînd m-am trezit, un roman interbelic.
Viaţă adevărată pe furate, necuvenit, ilegal. O moleculă de viaţă braconată, mai mult decît eternitatea asta second hand care-mi deschide politicoasă, perfidă,
portiera
şi mă invită în limuzina de lux unde nu-i nimeni.
Nu suferă zidul, nu plînge după piatra pe care i-o smulg din structură ca să se vadă
nimicul de dincolo. Eventual nimicul de mine.
Adică eu, îngenuncheat, cu gîtul spre lună, urlînd
ca un cîine în lanţ,
într-o noapte oarecare dinaintea sfîrşitului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu