Dacă întraţi pe http://www.jurnalul.ro/articole/137354/, daţi peste un apel frisonant, semnat de multe personalităţi române, care cere oficialilor VREMELNICI să rezolve pentru totdeauna problema îngrijirii bolnavilor de autism, o maladie nenorocită care are totuşi leac. Dacă i se acordă un pic de atenţie. Autismul este una dintre cele mai cumplite pedepse pe care soarta o poate da unui om, fie el copil sau părinte. Autiştii sunt de două ori pedepsiţi: o dată de destin şi încă o dată de societatea românească, indiferentă la suferinţele lor. Dacă există soluţii legale pentru ca aceastei boli să i se diminueze efectele, guvernul, prin ministerul sănătăţii, ar trebui să acţioneze ferm şi eficient. Dacă nu există lege, atunci, "săracii" noştri parlamentari ar trebui să se mobilizeze măcar ca atunci cînd şi-au alocat pensii super din banii românilor. Ar putea dovedi, măcar aşa, că sunt şi ei oameni! Trebuie să aflaţi că în Bacău există, prin grija Asociaţiei BETANIA (http://www.asociatiabetania.ro/) şi a preşedintelui ei, Andrei Muit, Centrul de zi "Delfinul" pentru recuperarea copiilor autişti, cu dotări, personal şi rezultate extraordinare. Pe lângă beneficiarii direcţi, adică autiştii cei mici, unitatea oferă servicii specializate în sistem ambulatoriu pentru copiii cu autism şi familiile acestora. Aceştia beneficiaza de evaluare psihologică, psiho-comportamentală şi a abilităţilor, 1-4 ore de terapie specifică pe săptămână, consiliere educatională si psihologică a familiei şi coordonarea şi supervizarea programelor terapeutice.
Aşa că nu ne putem plînge că nu ştim cum se pot integra în societate cei care au această maladie. Trebuie doar ceva suflet din partea celor puternici, aflaţi, VREMELNIC, la cîrma treburilor. Mă alătur cu tot sufletul listei de susţinători ai campaniei şi vă aştept alături de mine. Implicaţi-vă, pînă nu mă satur şi eu de-atîta implicare!
Unora le pasă, altora, nu. Mie îmi pasă. Mă întreb mereu cui i-ar fi dor de mine în clipa asta, cine ar avea nevoie de mine, care-s oamenii care se gîndesc la mine. Între timp, îmi trec prin minte miile de chipuri de fiinţe pe care le-am cunoscut, cu care am avut o anumită comunicare. Mă gîndesc la nea Borca, ungurul care mi-a făcut prima chitară, la Mutu Măcelaru care i-a luat la poceală pe cei doi derbedei care-mi furaseră undiţa, la Ion Castravete, dumnezeul ursarilor din Comăneşti şi la mulţi care dau acum cu mătura prin rai. Sau îi cîntă din ţiteră la urechea lui Doamne- Doamne. Ăştia, poate nu m-au uitat, dar, gata, oricum nu mai au nevoie de mine. În altă fracţiune de secundă, îmi vin cei vii. Nu le mai spun numele, să nu se supere vreunul că nu-i pe listă. Sunteţi toţi, vă asigur. Nu lipseşte nici unul din succesiunea de chipuri şi suflete la care mă gîndesc. Fiecărui chip îi corespunde o fotogramă în care suntem împreună, într-o anumită împrejurare de viaţă. Am văzut cîndva un film: "7200 de picturi în cinci minute". Dacă nu l-aţi văzut, poate n-o să credeţi că exact asta era: în trei minute, pe ecran s-au derulat 7200 de capodopere ale picturii universale, fiecare avînd durata unei fotograme, adică, a 24-a parte dintr-o secundă. Puteam spune ce reprezintă multe dintre ele, cine e autorul şi curentul artistic de care aparţin. Doar că nu era timp. Cuvintele ocupă mai mult timp decît imaginea. La fel mi se întîmplă cu chipurile oamenilor pe care i-am cunoscut, fie că mi-au fost dragi sau nu. Mi-e ciudă că nu am timp şi cuvinte să rememorez în amănunt întîlnirile mele cu ei. Nu mă plîng că s-a terminat, mă bucur că s-a întîmplat să-i cunosc. Sunt frumoşi oamenii, chiar şi cei care mi-au făcut rău. Totul a fost minunat şi nimic nu m-a durut.
Sunt surprins de lipsa de reacţie în presă şi pe bloguri la ditamai articoloiul din Libertatea cere dezvăluie că MS Mihai al României ar avea un fiu. L-am cunoscut pe Măria Sa la Versoix, în 1992 şi mi-a lăsat impresia unui unui tată de fete. Tipicul acestor bărbaţi constă în cîteva trăsături de comportament absolut specifice: sunt mereu impecabil îmbrăcaţi, vorbesc încet, sunt calmi, au toate argumentele la îndemînă ca să convingă lumea că nu-i chiar aşa de rău să ai ca moştenitori numai fete, umblă tot timpul însoţiţi de nevastă şi, nu în ultimul rînd, se uită cu duioşie după orice băieţel zburdalnic. Nu mi-a trecut never prin minte ideea că regele nostru nereînscăunat ar fi putut avea un fiu. Poate că m-am înşelat. M-am uitat atent la documentele din ziar. Par autentice. Dieter Stanzeleit (69 de ani) , un tip binecrescut nemţeşte, susţine în cartea lui "Regina pierdută" că este Nicolae Vasile, rădăcină de Hohenzolern, rezultat dintr-o primă căsătorie păstrată la secret atît de Rege, cît şi de către Securitatea Română. Care ştia tărăşenia. Că, cică, maică-sa, Nerissa Bowes-Lyon, rudă de sânge a reginei Elisabeta a Angliei, ar fi fost asasinată din ordinul lui Hitler, iar el, băiatul, acum un distins muzician, a fost crescut în Austria de o anumită doamnă Stanzeleit. Cum dracu? Adică serviciile secrete comuniste ştiau că Regele nostru a mai fost însurat o dată, şi noi n-am învăţat la şcoală chestia asta pe lîngă fuga lui, cu nu ştiu cîte vagoane de aur? Şi-apoi, că a stat pitulat 50 de ani, treacă meargă, dar după 90, domnul Nicolae Vasile (alias Dieter Stanzeleit) să tacă piscicol şi să nu-şi revendice obîrşia şi drepturile de moştenitor la tronul României, cînd era singurul candidat??? Şi numai ce se trezeşte Libertatea la o lună înainte de alegeri să scoată pe piaţă povestea. Ca să aibă românul seminţe pînă se hotărăşte să plece la urnă.
Nu cred să fi auzit careva în ultimul timp un banc mai tare ca ăsta de mai jos, citit pe blogul lui Dono. Numai că, ATENŢIE! Cei care se prind în mai puţin de trei secunde, nu-s normali!
Iisus încercând să o scape pe Maria Magdalena de furia populaţiei, spune: -Acela care e fără de păcat să arunce primul piatra. POC! o piatră direct în capul ăleia. Iisus se întoarce către public şi, exasperat, strigă: -Măi, mamă, mă disperi!!!
Iar pentru luna septembrie, deoarece am uitat de bancul lunii:
Un puşti, la geamul unui chioşc: - Sărut mîna. Doamnă, aveţi Fanta roz? Vînzătoarea se apleacă prin gemuleţ şi-i şopteşe: - Băieţaş, noi, toate avem fanta roz!
Şi, de neuitat, bancul din august, de-a dreptul superb:
Tipul, dornic de mici perversiuni, în timpul unei partide de amor cu o blondă: - Domnişoară, pot să ţi-o trag şi-ntre ţîţe? Blonda, după cîteva secunde de reflecţie: - Între ţîţe, şi ce???
Pudibonzii le vor considera triviale. Eu sunt de părere că sunt doar dovezi (irefutabile, pardon) că inteligenţa şi simţul umorului mai au mult pînă să-şi dea duhul pe plaiurile româneşti. Pe această gură de rai.
M-a făcut muma frumoasă, iulai iulai la şi mă ţine-nchisă-n casă cu perdeaua la fereastră
Nici la apă nu mă lasă nici la lemne-n bătătură că se teme că mă fură
Fir-ai maică păcătoasă, mă făcuşi aşa frumoasă şi mă ţii închisă-n casă
sâmbătă, octombrie 25, 2008
Mi s-a acrit să fac glume cu ospătarii, casieriţele sau vînzătoarele. Merg deseori cu un prieten la o cafea. El are probleme cu ceasul, aşa că bea cafea fără cofeină. - Cafea fără cofeină aveţi? - Nu ştiu, să întreb la bar. Vine ţîţoasa peste zece minute: - Îmi pare rău, nu avem. - Dar nu aveţi decofeinizator? - Ce? - Decofeinizator. E un aparat care scoate cofeina din cafea. - Nu ştiu, s-ar putea să avem. Ştiţi, eu sunt nouă. Vine după alte zece minute. - Nu avem de ăla. - Da să-i spuneţi şefului să cumpere, că-i ieftin, trei sute la Metro. Că, uite, vă pierdeţi clienţii. Ea zice da. O să-i spună patronului.
Numai că e a treia oară cînd avem acelaş dialog. Aşa că, marjez. - Da bere fără alcool, este? - Da, zice, cum să n-avem?! Şi aduce două cutii. E octombrie, grade puţine, stăm afară, rece-al naibii. - E cam rece. N-aţi putea s-o încălziţi un pic? - Cum s-o încălzim? Berea? - Da, o puneţi la microunde trei minute şi e numa bună de băut. - OK! - zice fata cu unghii înstelate, ia cutiile şi o vedem prin geam cum le pune în cuptorul cu microunde din bucătărie. După un minut, pocnesc cutiile, spuma umple bucătăria.
Vine fata cu alte două cutii: - Mai calde, nu se poate. Doriţi, aşa?
Tocmai cînd scriam că, în loc să demisioneze demn, după ce Traian i-a tras-o lui Tăriceanu, pentru a mia oară, acceptînd mărirea de salariu pentru ticeri, băgîndu-l în budana cu rahat unde spirala inflaţiei se învîrte nebuneşte, am primit următorul mesaj: (Da de unde dracu au adresa mea de mail???)
Time: October 25, 2008 at 7pm Location: Castellon si Madrid Organized By: Guvernul Romaniei
Event Description: Prin campania “Hola soy Rumano”, Guvernul Romaniei organizeaza evenimente speciale avand ca public tinta spaniolii si comunitatile de romani din Spania. Se doreste astfel prezentarea pe taram spaniol a adevaratelor valori si traditii romanesti si expunerea spaniolilor la experiente inedite care le vor schimba perceptia asupra culturii romanesti.
Evenimentele vor avea loc in Castellon, sambata 25 octombrie, si in Madrid, sambata 1 noiembrie.
La aceste evenimente se va pune accentul pe traditiile si obiceiurile romanesti cum ar fi pictura pe oua, sculptura in lemn, pictura icoane si olarit. Pentru toate acestea se vor organiza demonstratii, interactivitate cu publicul si o expozitie cu vanzare.
Acestea nu sunt toate surprizele pe care le rezerva Guvernul Romaniei pentru spectatori. Pe scena vor fi presente o trupa de dans traditional si o trupa de dans contemporan care vor realiza un spectacol de lumini si miscare. Alaturi de acestia se va juca spectacolul “Made in Romania” si vor concerta Mircea Baniciu & Pacifica, Marius Mihalache, Crina Matei, Irina Sarbu si invitatul de onoare Ovidiu Lipan Tandarica.
Păi de unde să mai dea bani profesorilor, dacă premierul are de plătit spectacole electorale pentru ţiganii noştri din Spania???
Nu mi-a venit să cred! Auzisem că Umbrărescu, regele asfaltului, are un proiect cam ştiinţifico-fantastic, dar mi-am zis că, deh, oamenilor cu bani le place să-şi dea importanţă. Auzi, parc eolian la Podu-Turcului! Să te scarpini sub căciulă şi să zîmbeşti: altu care-a-nebunit! Şi totuşi, iaca, omul s-a pus pe treabă. La nici un Kilometru de aşezarea pe care-a construit-o în plin cîmp, de-o parte şi de alta a drumului european E85, la graniţa Vrancei cu Bacăul, pe un deal, se văd deja două morişti uriaşe, cocoţate pe nişte stîlpi cît crucea nebunului. Am tras pe dreapta şi le-am pozat, ca să fiu sigur că n-am avut vedenii. La ora la care-am făcut clic, nu se-nvîrteau, dar îmi închipui că încă se lucrează la instalare. Că, acum două săptămîni, nu erau. Din cîte ştiu, sunt primele generatoare eoliene ridicate în România. Proiecte mai sunt, parcă şi Mazăre-şi doreşte şi el un cîmp de ăsta cu multe elice care să-i dea curent moca, da uite că moldoveanul nostru i-a luat-o înainte! Brava, don Dorinel, poate-ţi ajută şi la inimă!
Mă interesează filmele româneşti. Poate şi pentru că am visat mulţi ani să fac regie de film. Cum n-a fost să fie, am devenit un atent observator al fenomenului cinematografic românesc. Şi, implicit, un critic al dracului de neiertător, de care realizatorilor nu le pasă. Nici mie de ei, decît în măsura în care îmi plătesc, cu talentul lor, preţul de 8 lei pe care-i dau la intrare ca să le văd opera. Ca să mă facă să uit. Sau să visez. "Schimbvalutar" - de Nicolae Margineanu, scenariul Tudor Voican dupa o idee de Catalin Cocris, cu: Cosmin Selesi, Aliona Munteanu, Andi Vasluianu, Doru Ana, Rodica Ionescu, Valentin Uritescu, Coca Bloos, Patrik Petre, este filmul pe care l-am văzut azi, după ce am plecat de la birou pentru că-mi jucau literele pe desktop după cele 16 ore petrecute în faţa laptopului. Un scenariu cu o premiză credibilă, desprinsă din cotidian, în care disperarea graduală a unui Emil ( soţ şi tată devotat, rămas fără loc de muncă) constituie fermentul acţiunii, presărată cu evenimente neaşteptate. Şi, deci, interesante. Regizorul însă, scapă mult prea des din mînă frîiele naraţiunii fireşti, în favoarea unor efecte facile greu de înghiţit pentru un cinefil care a văzut măcar zece filme de referinţă. Îi scapă din mînă şi pe actori, mai ales pe domnul Seleşi (interpretul eroului principal), a cărui mimică aminteşte de prea multe ori de expresivitatea filmelor sovietice, alea de pe vremea realismului socialist. Sunt scene tratate schematic, tăieturi de plan care n-au temei şi, dimpotrivă, planuri lungite fără justificare semantică. Pînă şi marele Valentin Urîtescu face un rol în care nu străluceşte. Este inexplicabil cum un operator de imagine la origine, cum este Nicolae Mărgineanu, devenit regizor, omite regulile de bază ale imaginii cinematografice şi irită retina spectatorului cu lumini puse anapoda şi cu cadre fără rigoare. Tăieturi de montaj fără noimă, o coloană sonoră insesizabilă şi multe "poante" fără final, fac din acest film o experienţă cu gust îndoielnic. Singura lumină credibilă este studenta basarabeancă (Aliona Munteanu) care emană o căldură simpatică şi o drăgălăşenie adorabilă, dar care, şi ea, are excese cabotine, semn că regizorul nu are capacitatea de a limita atitudinile nefireşti, exagerate. Un film de nota 6, de trecere. În sală erau cinci (CINCI) spectatori. Am ieşit amărît că o oră jumătate am aşteptat extraordinarul care trebuia să se întîmple. Cu 8 lei beam două cafele. Nu s-a întîmplat.
Provin din mamă moldoveancă şi tată oltean. Ce fel de creier oi fi avînd, sau poate de la ureche mi se trage (muzicală), că, dacă am un ardelean lîngă mine, în cam zece minute vorbesc fix ca el, cu accentul specific de Cluj sau Sibiu. Tot aşa, în Craiova, folosesc perfectul simplu de parcă aş fi născut acolo, de se miră oltenii cînd le spun c-am crescut în Moldova. Cît despre timpul pe care-l petrec în Capitală, n-am avut niciodată vreo problemă să mă bănuiască cineva că nu-s bucureştean get-beget. Cel mai ciudat lucru mi s-a întîmplat prin 93, cînd am însoţit, ca jurnalist, un grup folcloric la Minsk. Eu am făcut limba rusă cu un profesor care, fiind misogin, punea băieţilor nota zece dacă răspundeau la întrebarea "Kak tebia zavut?" - ca veut dire "Cum te cheamă?", aşa că pînă-n Belarus eram convins că nu ştiu nici să cer apă în limba lui Esenin. Ce credeţi? După o zi de stat printre ruşi, vorbeam fluent cu ei! Cuvinte pe care jur şi acum că nu le-am ştiut vreodată, ieşeau la iveală de prin colţurile memoriei, ba chiar şi verbele le conjugam corect. Sigur, erau şi cuvinte pe care nu le pricepeam, dar, prin întrebări, mă desluşeau convorbitorii. Şi-n Italia mi s-a întîmplat un lucru similar: am ţinut un speech şi am acordat interviuri unei televiziuni în italiană, de mă minunez şi acum cînd le revăd. Chestia e că, în România, dacă e să vorbesc cu un rus sau c-un macaronar, ba chiar în franceză (limbă în care am şi scris ca stagiar la un jurnal în Elveţia!), mi-e îngrozitor de greu să-mi găsesc cuvintele şi să le pun într-o propoziţie! O fi patologic? NOTĂ: Acest post este un comment inspirat de articolul Fiecare pe limba lui scris de DONO pe superbblogul lui "GUNOAIELE DIN MINTEA MEA".
Ca să nu se mai spună că nu mă implic în viaţa socială, iaca o ştire pe care o dau la sigur, primul: Domnul avocat, celebrissimul doctorand de la staţia Aeroport, pe nume Botomei Vasile, a intervenit la musiu profesore Bolcaş, insistînd să fie inclus în PRM ca să poată candida la parlamentare. Încercînd şi cu o femeie, vicepreşul a sunat-o pe d-ra Codruţa Arvinte, anunţînd-o de iminenta calamitate. Codruţa, frate cu tot românul care mi-l ştie pe advocat după portavocea de pe Dacia cu care tulbură la fiştecare campania liniştea burgului, a pus picioruşul în prag la dom vice, rostind un filozofic NU! Mă-ntreb, ce se face doctorandu fără de coledzi? Parcă-l văd pe omul de afaceri si decanul Baroului paralel de tip SRL cu tărtăreaţa în faţă la Moldova, hodoronca zdronca, hodoronca zdronca, şi clopoţeii tiling tiling, urlînd în măgăoaie lozinci antiperemiste!
Ah, ce femeie carnală, carnală, Era pe vremuri Madam, Nevasta portarului de la Termocentrală! Ce făptură divină, cu ce nuri generoşi Primea-n schimbul trei liceenii, Dar numai pe cei cu bicepşii frumoşi... Torsul ei alb, unde ardea izvorul de viaţă, Te-ademenea peste munţi de zăpadă şi gheaţă. Şi, Doamne, ce glas delicat şi ce buze avea... Zona ei poplitee, pe băieţi îi înnebunea, Indiferent la ce oră din noapte-i primea.
De-aia, frecvent, cîte-o ţaţă vecină, o blestema: Usca-i-s-ar ţîţili!Da-r-ar dracii în ea! Bătu-o-ar toţi sfinţii şi boala cea rea, Că i-o sucit minţili Băietului meu, Elev într-a noua, liceu!... În ăst timp, portarul veghea ca să aibă oraşul căldură. În gheretă, - avea ceapă, slănină şi ceva băutură. Şi pentru ca-n post să nu aţipească, La poza frumoasei Madame stătea să privească.
O dată, prin 94, I-am văzut personal pe-amîndoi, într-o seară, la teatru! Venea teatrul la noi, o dată pe an, Şi-acum figura în spectacol chiar Beligan! Se juca o piesă celebră, despre iubirea perenă, Scrisă de-un romantic autor rus. De-atîta plîns, Madam a avut o lună migrenă. Unde-s vremurile-alea? S-au dus!
...Am auzit că Madam ar fi murit cam suspect Cu o leziune ciudată pe piept. A dispărut în neant, într-o toamnă fatală Întocmai ca viaţa noastră şcolară, Frumoasa nevastă a portarului de la termocentrală...
Prezint mai jos, pentru prima oară şi numai pentru Dumneavoastră, un fragment din romanul "Zdruncinarea".
Altă noapte de plumb. Nu trece nici o maşină, nu percep nici un zgomot, doar
pasărea din perete fâlfâie rar. Şi eu respir rar, profund, de fapt, oftez. O inspiraţie şi o expiraţie
la treizeci de secunde. ca numele ei: VAN - o inspiraţie. DA - expiraţia. Van-da, Van-da, Van-da
. Inspir. Expir. Trebuie să dau gata comanda până vineri. Am de făcut 35 de statuete din
ipsos de exact 25 de centimetri, cu tot cu soclu, conform modelului anexat. Asta trebuie să fac, nişte statuete de cretă, cu postament cubic din stejar pe care-o să lipească ei o tăbliţă ovală :Trofeul Festivalului de Folclor „Ion Baroi” – ediţia a enşpea.
Asta am ajuns să fac, ca să nu mă dea ăştia afară din atelier. Să produc în serie. Să plătesc chiria şi să-mi iau cafea şi să am ce mânca. Hal de artist cu diplomă! Te caci pe ea diplomă în ţara asta unde toţi au diplome. Torn smântâna de ghips în forme. Am făcut un mulaj pentru partea din spate, cu ceafa, spinarea, fesele şi călcâiele. Posteriorul. Şi un mulaj pentru partea din faţă cu obrajii, sânii, abdomenul şi degetele. Umplu formele cu ghips şi aştept să se întărească. Aştept şi fumez. Ce altceva aş putea să fac ? Nici urmă de artă. Nici urmă de poezie. Manufactură.
Cumpăraserăm vagoane cu flori, acordaserăm chitarele, ne pregătiserăm de mare chef în cinstea iubitei noastre dintotdeauna, şi, ce să vezi?, ne-am trezit ca n-avem pe cine sărbători. Domnişoara era evanescentă, ştiam, dar nu ne puteam gândi c-o să dispară de tot din România, chiar de ziua ei. (Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi.) Ne-a ţinut de cald când pocneau caloriferele de ger. Ne-a luminat când se trăgea heblul. Muşcam din ea şi o mestecam încet, să nu se termine prea repede. O mâncam în loc de unt, o mâncam visând la carne şi ea ne astâmpăra foamea. Ne dădea curaj când nu mai era nimic de sperat. În preajma ei, ne simţeam importanţi, invincibili, nemuritori, chiar dacă, de fapt, nu valoram mai mult decât un bob de nisip. Ce-ar fi fost, fără ea, primele iubiri? O căutam cu fervoare în noi înşine şi nu aveam fericire mai mare ca atunci când îi simţeam respiraţia, strigătul, şoapta.
Doamne, şi cum mai vibram la cântecul ei, cum intram în rezonanţă cu pocnetul mugurilor, aşa cum eram: noi înşine, blindaţi cu armuri strălucitoare de dragoste, într-o tinereţe pe care-o credeam fără de sfârşit. (Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată.) Cum cine-i asta? Nu v-aţi dat seama?
E poezia, oameni buni, Poezia, na!
1. Cum s-au porcit Băsescu şi Tăriceanu ca două ţaţe băşinoase la gard. 2. Cum a-nceput şi s-a terminat şedinţa de guvern fără documentele ce trebuiau discutate. 3. Cum au intrat minizerabilii Flutur, Adomniţei şi prostănacul Geoană la sfintele moaşte înaintea credincioşilor care aşteptau la coadă de ore în şir. 4. Cum s-au redresat bursele, mamă, mamă. 5. Cum am rîs de tare la bancurile trimise de Azul:
Un şofer opreşte şi ia în maşină o blondă autostopistă cu o canistră în mînă.
-Ce-i în canistra aia? -Benzină. -Pentru ce-ţi trebuie benzina dacă mergi pe jos? -Las-că vă ştiu eu pe voi! Cum intrăm în pădure, cum se termină benzina...
Un cuplu la cinema. (sala plină, întuneric, scenă romantică...). El se apropie de ea şi-i şopteşte: - Iubito, nu vrei să ne sărutăm? - Cum??? mai ai chef de sărutat, dupa ce ţi-am făcut pînă acum sex oral? - Cui, mie???
Soacra, pe patul de moarte catre ginere: - Să repari pendula aia de pe perete... - O repar mama soacră, o repar, dumneata concentrează-te acolo ...
Iată de ce, ziua de azi a fost o adevărată sărbătoare!
Prima mea maşină a fost un Oltcit Club, alb, cu număr mic: 3 BC 532. Eram atît de îndrăgostit de ea încît i-am pus ceas electronic şi lampă de bord, capace la roţi ( redesenate, vopsite cu bronz alb, din castroane de plastic de la FEROMETAL), bandouri negre din jgheaburi pentru cabluri şi schimbător de viteză din aluminiu strunjit, randalinat şi eloxat la Intreprinderea de Avioane. Aşa era la modă, cam cum e acum la modă să ai suvuleţ dacă vrei să te respecte lumea.
Cînd aveam Oltcit, cum zic, cu piese franţuzeşti şi cotă de 20 de litri de benzina pe lună, dădeam o fugă la Moineşti şi cumpăram matrafox, un reziduu inferior rezultat din cracarea petrolului. Matrafoxul cică ardea supapele din motor, şi astea costau cît ochii din cap, aşa spuneau cunoscătorii, dar ce mai conta dacă aveam cu ce să circul? Maimu - aşa o chema pe maşină - a funcţionat fără probleme vreo trei ani, pînă prin 1990, cînd benzina s-a dat la liber.
Ce să crezi? După vreo două luni de benzină CO 98, de-aia bună, Maimu a mea a clacat. După atîta matrafox, demara ca o babă şi abia de prindea 80 la oră. Cînd, cu chiu cu vai, mai făceam rost de matrafox de ăla ( nu mai vindea nimeni, că scăzuse cererea, de vreme ce puteai lua benzină adevărată cîtă voiai), Oltcitul dădea clasă la toate hîrburile din Occident care începuseră să invadeze România. Numai că, minunea oltenească ruginise şi-şi cam pierdea tablele.
Ce chin pînă s-o vînd! Am luat pe ea cît pe două biciclete noi. Ăl de-a cumpărat-o, i-a schimbat motorul, şi-o mai văd pe drăguţa de Maimu şi-acu prin oraş.
De, iaca, şi maşina, ca şi românul: cînd se obişnuieşte cu răul, nici binele nu-i mai face bine!
Mi-a plăcut mult un poem pe care l-am găsit alunecînd din blog în blog, de la Paris pînă la blogul lui Igor Cobileanski şi de-acolo pe "nu prea JUR-nalul mEU, M. VAKULOVSKI". Autorul este cunoscut mai ales prin exuberantele cărţi Pizdeţ (roman, 2002) şi Letopizdeţ. Cactuşi albi pentru iubita mea (Ed. IDEA Design & Print, 2004), care au constituit motive de serioase dezbateri, privint raportul dintre etic şi estetic prin saloanele literare. Tînărul moldovean este însă un poet remarcabil, autor dramatic, eseist şi critic literar.
văd tineri cu Che Guevara pe piept tatuaţi cu Che Guevara lideri politici cu Che Guevara pe tricouri oligarhi cu Che Guevara pe portofel cîntăreţi Che Guevara poeţi Che Guevara ce de-a Che Guevara veneam la lucru şi un bătrîn aurolac dormea dus sub o bancă din parcul de alături iar Che Guevara de pe tricoul lui îi veghea somnul îi liniştea visele îi pregătea gînduri limpezi amintiri frumoase pline de viaţă speranţe mincinoase tineri tineri tineri cu Che Guevara în cap Che Guevara care omora copii decît Che mai bine Lenin decît Hitler mai bine Lenin decît Stalin mai bine Lenin decît Lenin mai bine Jim Morrison decît Jim mai bine Jerry decît Jerry mai bine Henry Miller decît Henry mai bine uită-te în jur la părinţii tăi la prietenii tăi la colegii tăi la ţara în care trăieşti la oraşul în care eşti uită-te în jurul tău şi gîndeşte-te la tine gîndeşte-te un pic mai mult la tine gîndeşte-te la tine
Ştire:Celebrele biciclete Pegas sau Tohan, pe care majoritatea copiilor născuţi inainte de Revoluţie le-au "călărit" cel puţin o dată, nu se mai produc.
Bicicletele chinezesti, mai ieftine, dar si mai slabe calitativ, au scos Tohan-urile si Pegas-urile de pe piata. "Sectia de biciclete nu mai exista de trei ani. Nu mai suntem producatori de biciclete, ci doar comercianti", a declarat Dorin Baciu, directorul de marketing al societatii. Potrivit acestuia, mai exista doar 3.000 de biciclete existente pe stoc care-si asteapta cumparatorii.
Parcam bicicleta Pegas de care eram foarte mîndru prin anii 80, că doar era pliantă şi dădusem pe ea un purcoi de bani, la intrarea în bloc şi o legam cu un lanţ de gărduţul metalic care apăra de vandali straturile de ceapă şi pătrunjel pe care le-ngrijea nea Boghiu. Nea Boghiu era electrician la fabrica de şuruburi. Bicicleta Pegas se rupsese de mai multe ori exact din locul de unde trebuia să se plieze. O dusesem la sudat de fiecare dată, aşa că acum nu mai era pliantă, era fixă, dacă-ţi poţi imagina. O vopseam cam o dată pe lună, ca să zic că am altă bicicletă şi-i legasem de portbagaj un coş de la autoservire. Era foarte util, deoarece puneam în el geanta în care erau de regulă două sendviciuri şi manuscrisele. Goneam ca vîntul pe bulevard, în rînd cu maşinile. Uneori le şi depăşeam, ceea ce mă făcea foarte şmecher. Cînd am ajuns într-o zi la serviciu, geanta nu mai era în portbagaj. M-am gîndit că, aiurit cum sunt, o uitasem acasă, aşa că am făcut drumul înapoi. Ceva îmi spunea însă că mi-o săltase cineva în timp ce aşteptam verdele la semafor. Am frînat brusc în faţa blocului, cum făceam de obicei, am legat Pegasul - care acum era galben, cred - şi-am urcat în casă. Pînă am găsit cheia, pînă am nimerit gaura yalei prin întunericul de pe hol, pînă m-am uitat prin casă după geantă, dacă au trecut vreo cinci minute. N-am dat de geantă şi asta m-a convins că porcăria aia de gînd negru se confirmă. Paştele măsii! De-acu, asta e! Hai la serviciu, deja era tîrziu. Afară începuse să plouă. Venea toamna, ce mai la deal, la vale! Şi, după aia, iarna. Tre să-mi iau pantofi, că-n ăştia intră apa. Cum refac eu ce-am scris aproape doi ani? Dar ce dracu mănînc azi?
Abia din uşa blocului, am văzut dezastrul total: iubitul meu pegas îşi luase zborul definitiv, cu tot cu bucata de gard a lui Boghiu.
"Nu caut o societate impecabila. Caut, asa cum am mai spus, o societate in care sa existe reactii autentice si ferme la greseli. Pe mine nu ma deranjeaza greselile, ma deranjeaza lipsa de reactie la ele. Iar reactia la nedreptate are si ea nevoie de exercitiu, iti dai seama cat de neantrenati suntem noi in aceasta privinta? Nu imi imaginez cum se va incepe, de unde se va incepe, am avut atatea sanse si le-am ratat oribil pe toate. Cu sete, cu o sete de nestins. Nu simt in mai nimeni dorinta reala de a face ordine in propria istorie si in propria tara." ( http://confruntadurerea.wordpress.com)
Cînd am fost primit la pionieri (în clasa a patra, abia, deoarece într-a treia, cînd deja toată clasa avea cravate roşii la gît, i-am spart capul lui Buzinski Sandu. Cu clopotul de sunat recreaţia i-am dat în cap, că-mi furase mărul din pacheţel şi urla de zor pe culoar că ce prost sunt că-mi iau mere la pachet), am fost foarte mîndru că de-acum puteam să duc la şcoală cît mai multe sticle şi borcane, fier vechi şi maculatură, ca să facă detaşamentul meuşi să facem România mai bogată şi mai fericită. Aşa am făcut pînă cînd am dat de fraţii Lupaşcu la Centrul de colectare, vînzînd colecţia de Realitatea Ilustrată dinainte de război pe care eu o dusesem la şcoală, ca să îndeplinim planul la hîrtie.
Într-a opta mi-a plăcut mult să învăţ din "Istoria Românilor" de Constantin şi Dinu Giurescu. N-am mîncat îngheţată o vară întreagă, ca s-o cumpăr. Cînd o deschideam, îl vedeam pe tovarăşul Ceauşescu şi mi se părea că se uită direct la mine şi mă emoţionam la fel de tare ca la mitingul din Piaţa Palatului, cînd tunase şi fulgerase împotriva invaziei Cehoslovaciei. Ce ţanţoş eram să fiu român şi să trăiesc într-o ţară care urma să fie în scurt timp atît de bogată şi de fericită.
Apoi, m-au făcut utecist. Iar eram mîndru, dar în alt fel. Acuma voiam să scriu frumos, să pictez frumos, ba chiar să sculptez statui frumoase pentru ca România să fie mulţumită de cît de talentat sunt eu, unul din milioanele de utecişti care vor ca ţara noastră să fie mai minunată. Mi-am cumpărat şi o chitară şi am început să compun cîntece frumoase de dragoste şi să le cînt la reuniunile de sîmbăta.
Am făcut toate astea pînă cînd tovarăşul Pralea de la UTC m-a auzit şi m-a-ntrebat de ce visez eu cai verzi pe pereţi şi cînt despre iubite, cînd ţara are nevoie s-o cînt pe ea şi pe partidul care ne conduce?
Dar eu iuibeam o fată blondă cu ochi albaştri şi asta n-avea nimic de-a face cu ţara şi cu partidul.
Tot aşa am păţit şi cu poeziile. Nimeni nu mi le publica. Erau prea intime şi prea pesimiste (între timp, prima dragoste luase sfîrşit).
Apoi, cu chiu cu vai, m-au primit în partid, după ce îmi luasem angajamentu să nu mai fiu aşa visător cum eram. Am vrut mult să intru în partid, pentru că voiam să mă fac ziarist ca ziariştii de la Flacăra lui Păunescu care luptau pentru ca România să fie mai minunată, iar românii să fie mai buni, mai harnici şi mai fericiţi. Ziarist nu puteai să fii decît dacă făceai "Academia Ştefan Gheorghiu", iar acolo nu intrai decît dacă erai un valoros membru de partid. Numai că, pînă m-au făcut membru de partid, împlinisem 30 de ani şi asta era limita de vîrstă.
Ei, nu mai eram aşa de mîndru că-s membru de partid, mai ales că fusesem şi sancţionat că aveam gura mare, că-i luasem apărarea unui tovarăş care trebuia exclus din organizaţie. Pe nedrept.
Atunci a venit 22 decembrie 89. Atunci am simţit că-i momentul să mă implic şi să terminăm odată cu minciuna, cu pilele, cu hoţia, cu dezordinea din ţară. Fraţilor, ce-a fost, a fost! De-acum o luăm de la zero absolut şi clădim cu adevărat o Românie fericită şi minunată. Gata cu comuniştii! Gata cu securiştii! Gata cu nesimţirea! Hai, la treabă, fiecare să-şi facă afacerea lui, să ne vedem de-ale noastre,să fie democraţie, dreptate şi frăţietate!
Au trecut 19 ani de atunci. Aş mai aduna ceva sticle şi ceva maculatură, niţel fier vechi, aş mai picta nişte poduri şi tot ziarist aş vrea să devin, să fac din România o ţară minunată şi fericită.
Doar că mi-e tare teamă că lumea s-ar uita la mine ca la un nebun, refuzînd să vadă cum arde în mine "dorinţa reală de a face ordine în propria istorie şi în propria ţară"...
N-aş fi avut nimic de spus despre ziua de azi, dacă nu aş fi fost prezent la vernisajul unei expoziţii de ex libris. E altceva decît imunizarea populaţiei. Ex libris înseamnă "din cărţile mele" şi este un semn grafic subtil care, pus pe cărţile din biblioteca de acasă, înnobilează cartea şi autorul. Am un astfel de semn pe cîteva sute de cărţi încă din 1973. E creeat pe linoleum de Sorin B., arhitect, emigrant în Noua Zeelandă prin 1976. Este o linogravură (gravură înaltă). Pe simeze, lucrări minunate, majoritatea creaţii ale elevilor de la Liceul de artă din Bacău. Am reţinut două nume: Petca şi Baran. Premiaţi de un juriu care l-a cuprins şi pe Ilie Boca. Sigur vom mai auzi de ei. Artişti, ce mai! Aveţi dovada. Apoi l-am vizitat pe Ovidiu Marciuc membru al juriului) în atelierul lui. Am vorbit cu el despre destinul artistului şi despre cum este receptată creaţia de catre critică şi de către public. Mi-a arătat cîteva din lucrările lui. Aveţi două nuduri la care să visaţi. George Emil Palade, singurul român laureat Nobel, a murit azi. Ne pasă?
Salut cu toată dragostea şi preţuirea mea pentru marii artişti ai lumii revenirea pe scenă a formidabilei, explozivei, sexoasei TINA TURNER. Diva are 68 de ani, cîntă şi dansează cît toate vocalistele noastre la un loc. Ea mi-a descris atît de frumos limitele oraşului Nutbush, un orăşel în Tennessee, unde s-a născut şi a copilărit până la şaisprezece ani. Nutbush este o mică aşezare, nu are "limite de oraş" în viaţa reală, dar pe autostradă există un semn "Nutbush - Unincorporate". Un punct pe planetă la care TINA m-a făcut să visez mereu, de prin 1972. Şi la Proud Mary am visat. Iar Simply the Best a fost resortul care m-a inspirat să botez primul ziar independent din Bacău, PUR ŞI SIMPLU!!! Dacă aş fi Dumnezeu, TINA TURNER ar fi nemuritoare. Poate chiar este. Sper că este. Vedeţi şi auziţi şi asculaţi versurile care au deschis la 1 octombrie
Turner Opening Night Kansas City
pe http://www.youtube.com/watch?v=QIlTV_dAKx4
O să înţelegeţi de ce TINA TURNER este SIMPLY THE BEST.
Se bănuia încă din evul mediu, dar acum, după numeroase disecţii, s-a stabilit: creierul barbatilor este organizat fie pentru a vorbi, fie pentru a asculta. Nu le poate face pe amandoua in acelasi timp. Asta inseamna ca daca un barbat vorbeste, el e surd, nu mai poate înţelege nimic. Dimpotrivă, cînd vorbeste, o femeie poate auzi in acelasi timp. Deci, atunci cand o femeie vrea să spună ceva unui bărbat, trebuie să-l lase să termine ce are de spus, altfel el nu poate auzi nimic.
În schimb, după cum am înţeles, tocmai pentru că are creierul altfel organizat, femeile pot face mai multe lucruri deodată. Unele foarte plăcute. Dar mai rar.
E de bine, sau de rău?
În dreapta, lucrarea "Satin" de Rodica Toth Poiata
Scriitorul Vosganian este la tembelizor şi ne spune povestea minunatelor realizări ale guvernării tăricenene. E minunat să trăieşti în România, şi eu, boul, nu mi-am dat seama pînă acum! Spicuiesc din basmul SF al varujanului: "Eeee, dragii moşului, e minunat că inflaţia e sub control, că profii au primit anul ăsta creşterea economică, deficitul bugetar, dragă Gabi, mai bine-mi tai mîna decît să măresc deficitul bugetar. N-am comensurat expectaţiile, e drept, dar efecul pesimist va fi temperat de inteligenţa administrării crizei. Care criză nici nu există, pentru că bani sunt, leul se apreciază, nimeni n-are de ce se teme că-şi pierde economiile. Metroul, în occident e doi euro, la noi e 30 de cenţi, chiriile sunt mai ieftine ca-n Europa, ţigările, cafeaua, totu-i mai ieftin. Ca să trăieşti ca-n Franţa, salariul în România tre să fie la jumătate! Se poate trăi bine în România, dar să avem şi puţină răbdare, dragii mei!" Visînd, realizez ce de-a mai vorbe are orificialul de la finanţe! Şi iar ne dă cifre, în termeni reali, majorările vin, salariile sunt deja cam la 500 de euro net!!! El zice că asta nu-i poveste, e o relatare din realitate. Şi încheie cu " La poveşti merge: au căzut trei mere, unul pentru povestitor, unul pentru ascultător şi unul pentru cui i-a plăcut povestea!" Mi-a plăcut povestea ministrelului. Ei, şi dacă mi-a plăcut, să-mi dea mărul! Dar mai mult mi-a plăcut hora durerii în cur pe care-au jucat-o bugetarii în Piaţa Victoriei. Şi, mai mult ca toate, mi-a plăcut că parlamentarii sunt deştepţi: şi-au tras pensii noi. Da ce pensii!!!
Fraţilor, Romgazul a inventat taxa pentru eliminarea apei (H2O) din gaz. Asta spune naşul de la B1, susţinut de un specialist şi de Prigoană. Uscarea gazului! Auziţi? Vedeţi ce scriu eu aici? Uscarea gazului!!! Băi, noi suntem proşti??? Şi noi am plătit cu totul 2 miliarde de euro în opt ani pentru aberaţia asta! Ştiaţi? Care face mişto de noi? Naşul sau Romgazul?
Astăzi, 6 octombrie 2008, se împlinesc fix şase secole de cînd domnitorul Moldovei, Alexandru cel Bun, semna un hrisov prin care orînduia dările ce trebuiau plătite de negustorii din Liov în trecerea lor prin Bacău.
„ Cine va duce postav în Ţara Românească, va da…la margine, în Bacău, de grivnă doi groşi (monedă a timpului nn.). Iar cei ce aduc din Ţara Românească fie piper, fie lînă, sau orice, pentru 12 cîntare , în Bacău, o jumătate de rublă de argint…” Documentul este prima atestare scrisă în care urbea dintre Bistriţa şi Siret apare menţionată ca aşezare urbană.
Mi-a revenit onoarea să fiu amfitrionul uneia dintre multele manifestări prilejuite de eveniment, oganizată la Centrul de Cultură şi Arte „George Apostu”. Nu ştiu de ce, cu toată obişnuinţa mea de a vorbi în public, de astă dată, aerul din sala arhiplină a dispărut brusc, iar primele cuvinte le-am rostit sacadat, ca după o goană nebunească. Aşa că l-am introdus repede pe primarul Bacăului. La a doua prezentare, respiraţia a intrat pe ritmul normal şi nu mi-am mai simţit genunchii tremurînd. E drept că, între timp, mi-am amintit şi am aplicat sfaturile profesorului Ion Ghelu Destelnica primite la lecţiile de impostaţie.
Apoi, profesorul Ioan Mitrea ne-a spus o scurtă poveste despre ce era pe-aici încă de-acu vreo 30 000 de ani, despre comori de aur descoperite pe dealurile Bacăului, despre Republica de la Bacău, proclamată, e drept, doar pentru cinci zile, dar chiar înaintea aceleia celebre de la Ploieşti, despre legendarul Leon Sachelarie, primar ales de nu mai puţin de şase ori şi o dată numit prefect de Bacău. A fost un curs de istorie mult mai scurt decît mi l-aş fi putut dori.
A urmat proiecţia unui film. Emoţionant, deoarece am revăzut locuri şi clădiri ale tinereţii mele, acum dispărute. Am retrăit construcţia noului Bacău. Am recunoscut figuri de oameni importanţi pentru devenirea oraşului, tineri în „Bacăul de altădată”, împovăraţi de ani, dar la fel de energici acum. Ca şi Vladimir Lucaveţki, veşnic împătimit de imagine, care, secondat de Eugen Grigore, ne-a pus pe ecran un documentar demn de toată lauda.
Am prezentat apoi un remarcabil volum de maximafilie, unic în România, strădania unui alt mare sufletist, Ioan Cătană. Cartea este tipărită de Ion Rusei la Docuprint, în condiţii grafice super, ca, de altfel, şi albumul ilustrat cu reproduceri ale marelui artist naiv Ion Măric, comparat de critica de artă plastică cu Rousseau-le Douanier.
Cei 600 de ani de existenţă a Bacăului au fost marcaţi şi de reeditarea primei monografii a aşezării, - autor Costache Radu, important cărturar al locului -, prin efortul lui Lucian Şerban şi al profesorului Ioan Dănilă.
La urmă, Alin Popa, asistent doctorand la Universitatea Bacău, şi-a prezentat într-un discurs echilibrat, aplicat şi sintetic, propria lucrare „Din istoria oraşului Bacău– 1900-1930”, un interesant excurs prin perioadă care dezvăluie de pildă, că femeile din Bacău au avut drept de vot cu zece ani înainte ca prevederea constituţională referitoare la electoratul feminin să existe!!!
Ce mai, Bacăul a tot fost fruntea! Doar că ştim prea puţin.
Dragii mei, am fost plecat două zile într-o zonă unde capitaliştii de la vodafone (cu v mic!) n-au catadicsit să pună un releu! Acum, am găsit 187 de mesaje!!! Majoritatea cu răspunsuri sau comentarii la Concursul pentru invitaţii la concertul DIRECŢIA 5. Mulţi reclamă că accesul la varanus este dificil de greu :) şi că cer parole şi alte rahaturi. Asta mă enervează! Am revăzut setările. Declar că nu există restricţii de nici un fel, sau limitări la exprimarea pe varanus-varanus! Nu am nevoie de parole şi de identificări, deoarece nu am de ce să mă ascund şi nici nu vreau să controlez gîndurile voastre sincere, de orice fel ar fi ele. Îmi permit să le moderez, şi-atît. E posibil, totuşi, să fie undeva în setări ceva care să ne împiedice comunicarea. Îi rog pe cei care se pricep mai bine ca mine la chestii de blogăreală pe blogger, să-mi spună care-i faza. Vom avea cu toţii de cîştigat!
Am postat mesajul pentru concurs şi pe http://www.reportervirtual.ro/ şi pe http://www.fuckyoutovarasi.blogspot.com/, cărora le mulţumesc public pentru accept.
RĂSPUNSUL LA A DOUA ÎNTREBARE E : NICU DAMALAN, CHITARISTUL TRUPEI, COLECŢIONEAZĂ CHITARE! A DOUA INVITAŢIE A FOST CÎŞTIGATĂ DE VALI care a postat primul pe http://www.reportervirtual.ro/. PRIMA DINTRE CELE TREI INVITAŢII A FOST CÎŞTIGATĂ DE MARIA!!! _________________________________________________________________ WARNING!!! اهتمام ATTENTION!!! Внимание!!! 注意!!! ATENŢIUNE!!!
varanus-varanus.blogspot.com/ ŞI fuckyoutovarasi.blogspot.com vă provoacă să vă dezmorţiţi! MARELE CONCURS MARE CONTINUĂ!!! În joc: invitaţii moca la concertul aniversar de pe afiş! Răspundeţi la ÎNTREBAREA 3 :CE OBIECTE COLECŢIONEAZĂ MARIAN IONESCU??? şi mergeţi GRATIS cu cine vă place la evenimentul muzical al toamnei! Mai este 1 (una) invitaţie, aşa că, ACTION!!!
RĂSPUNS: MARIAN IONESCU ŞI POLIŢIA ROMÂNĂ SE FOLOSESC DE MOTOCILCLETE BMW. PRIMA DINTRE CELE TREI INVITAŢII A FOST CÎŞTIGATĂ DE MARIA!!! _________________________________________________________________
varanus-varanus.blogspot.com/ ŞI fuckyoutovarasi.blogspot.com vă provoacă să vă dezmorţiţi! MARELE CONCURS MARE CONTINUĂ!!! În joc: invitaţii moca la concertul aniversar de pe afiş! Răspundeţi la întrebarea: CE OBIECTE COLECŢIONEAZĂ NICU DAMALAN, CHITARISTUL TRUPEI ??? şi mergeţi GRATIS cu cine vă place la evenimentul muzical al toamnei! Mai sunt 2 (DOUĂ) invitaţii de toate, aşa că, ACTION!!!
