În avanpremieră şi exclusiv pe varanus, citiţi o parte din interviul cu Arşinel pe care-l public în InfoCREDIDAM, număr omagial dedicat actorului care împlineşte curînd 75 de ani, aflat chiar acum sub tipar. Să nu vă miraţi dacă nu vă vine să rîdeţi. În particular, comediantul e al naibii de serios.
HAZ DE NECAZ CU ARŞINEL
Parcul Herăstrău, 8 mai 2009. Directorul Teatrului „Constantin Tănase” nu m-a putut primi la biroul lui din Lipscani. M-a convocat pe şantierul Grădinii de Vară Boema, care se redeschide, complet renovată, după 30 de ani în care a stat în paragină. În taxiul care mă duce pe bulevardul Kiseleff, aud la radio : „Fără modestie, acum este cea mai frumoasă grădină de vară din ţară. Nu-mi vine să cred că am reuşit. Din ‘80, n-a mai călcat picior de artist pe scena asta. Gradenele din lemn erau putrede, iar scena a luat foc. Mai mult, nu erau bani de investiţii, iar teatrele şi grădina Boema abia supravieţuiau…”
Şoferul, un bărbat brunet, la vreo patruzeci de ani, zice: „I-auziţi, mâine-i dă drumu‘, de Ziua Europei. Ăsta-i Alexandru Arşinel, preferatul meu. Am toate discurile lui cu muzică dintr-aia de-ţi merge la suflet şi când ţi-e bine, şi când ţi-e rău. Cînd ne mai supărăm, eu cu nevasta, deh, ca-n familie, numa‘ ce-i pun “Du-mă acasă măi tramvai”, şi-o văd cum se-nseninează…”
Din capul scărilor, zăresc silueta masivă a Directorului Arşinel în stânga arlechinului, înconjurat de muncitori. Cobor încet scările amfiteatrului de 2400 de locuri care duc la scenă şi aştept răbdător să termine de muştruluit meşterii. Motorul unui agregat vuieşte asurzitor şi mă gândesc că ideea unui interviu înregistrat pe reportofon nu e prea grozavă. În sfârşit, mă vede, îmi face un semn cu mâna şi se apropie. E cam încruntat Maestrul Arşinel, nu-i prea mulţumit de ce-au făcut constructorii. Are pretenţii, doar Maestrul este un fost viitor inginer.
Vă arde de râs, domnule Arşinel?
Nu prea. Sunt foarte multe de făcut, şi numai azi nu-i mâine! Multe probleme de rezolvat şi care nici nu cred că se vor rezolva…Gândeşte-te că mâine seară toate scaunele astea vor fi ocupate şi oamenii vor călca prin băltoace, fiindcă un nepriceput n-a dat pantă la trepte să se scurgă apa!
Mai au românii umor, maestre?
Da, sigur că da! Se vede şi din preferinţele publicului atunci când se alcătuiesc anumite sondaje, topuri. Unul dintre cele mai elocvente e cel realizat pentru emisiunea “Zece pentru România”. Mai toţi cei nominalizaţi sunt artişti comici. Lumea îi iubeşte pe cei care-o fac să râdă. Dincolo de diversitatea mijloacelor pe care le deţine genul comediei, umorul reprezintă un adevărat medicament, un balsam pentru suferinţele românilor. De altfel, şi zicala “Haz de necaz” exemplifică foarte bine nevoia de umor a naţiei.
La câte se-ntâmplă-n ţara asta, ar trebui să murim de râs la fiecare cinci minute! Râde românul mai mult, sau mai puţin în capitalism?
N-aş zice. Românul a râs dintotdeauna. Cu zâmbetul pe buze a străbătut epocile, oricât de negre ar fi fost ele. Şi a rezistat. Nu e-ntâmplător că teatrul de revistă a apărut o dată cu Teatrul Naţional, acum peste 130 de ani. Comedia impune un anumit spirit, caracterizat prin două atitudini: critica şi autocritica. Crezul lui Constantin Tănase a fost întotdeauna legat de a prezenta of-ul cetăţeanului de pe stradă.
Aveţi o meserie de invidiat: în aparenţă, faceţi oamenii să râdă, dar de fapt îi provocaţi la meditaţie.
Umorul are şi alte meniri, dincolo de aceea de a te relaxa şi de a te rupe de meditaţie. Umorul adevărat educă, te pune pe gânduri, te obligă să meditezi, să înveţi ceva din greşelile altora. Provoacă, la urma urmei o atitudine de frondă împotriva supărărilor care ne bântuie.
Sunteţi actor, cântăreţ, director de teatru, tată de familie, om de cultură .Cum v-aţi descrie în câteva cuvinte?
Pardon, sunt şi bunic! Nu pot să mă descriu. Le-am făcut pe toate din tot sufletul, cu dragoste şi pasiune. Am încercat să rezolv problemele mele cu atenţie, să nu supăr pe nimeni, şi problemele altora cu generozitate şi cu dorinţa de a oferi bucurie. N-am să spun eu dacă am reuşit sau nu în totalitate. Oricum, pe primul plan au stat mereu meseria, familia, copiii, nepoţii, Măria sa, Publicul…
În ce măsură puteţi trece peste orgoliul dumneavoastră ca să faceţi plăcerea publicului, ca să-i împliniţi aşteptările?
Nu sunt stăpânit de orgolii prea mari. Poate am fost stăpânit de orgoliu din dorinţa de a realiza ceva, de a lăsa ceva în urmă. Şi uite că se materializează şi ceva real, nu doar succesul la public într-un spectacol care, până la urmă, e ceva trecător. Da, n-am nici măcar orgoliul de şef, pe angajaţii teatrului, indiferent de poziţia pe statul de plată îi consider colegi. E drept, mă mai enervez uneori, sunt o fire colerică, dar îmi trece repede.
Dar cum e, domnule Arşinel să primeşti felicitări pe 4 mai, când aniversarea zilei de naştere e pe 4 iunie?!
Ha ha ha! Nu mă deranjează. Mi se întâmplă de câţiva ani, de când cineva mi-a trecut ziua de naştere eronat într-un material care a apărut în presă. Am rugat să se corecteze greşeala, dar mi-au spus că nu se mai poate face nimic, păsărica a zburat pe internet. Aşa se face că, în fiecare an unii mă sărbătoresc cu o lună înainte. Dacă e să primesc felicitări în plus, nu mi pare rău. Important e că oamenii se gândesc la mine şi în gestul lor simt un respect care mă onorează.
Ce aţi fi vrut să faceţi în viaţă şi n-aţi făcut, şi ce aţi făcut si n-aţi fi vrut să faceţi?
Am reuşit să fac fără să vreau meseria de actor. Cum ştiţi, iniţial m-am pregătit să fiu constructor. Că a greşit, că n-a greşit Irina Răchiţeanu când m-a luat la clasa ei, vă las pe dumneavoastră să decideţi. Dar mi-a fost drag că am făcut această meserie, că mi-am legat destinul de scenă, pentru că mi-a adus foarte multe, enorm de multe bucurii. Nu cred că există bucurie mai mare ca atunci când eşti recunoscut şi salutat pe stradă de oameni pe care nu-i cunoşti şi care-ţi zâmbesc.
În viaţa dumneavoastră şi în carieră, v-aţi izbit de numeroase obstacole, aşa cum se întâmplă oricui. Care este cel mai dur impediment care-i întârzie pe românii să meargă înainte, să-i apropie de bunăstarea multvisată ?
La ceea ce să întâmplă vizavi de naţia noastră, cred că, dintotdeauna, destinul pe care-l trăim, noi ni l-am ales. Nu poate nimeni să condamne pe cineva răspunzător de viaţa noastră atâta timp cât noi cu mâna noastră ne-o facem zi de zi. Despre destinul meu, vreau să spun că fiecare premieră, fiecare întâlnire cu publicul, reprezintă o mare încercare. Mă înfioară gândul că poate n-am să reuşesc în seara aceea să dau tot ce pot. Că s-ar putea să fie un fiasco. Lupta cu îndoielile, dorinţa de a mă depăşi, îmi dau pînă la urmă acea siguranţă care mă împinge în scenă şi care-mi dă puterea să-i fac pe oameni să zâmbească cu toată puterea. Vorbeaţi despre obstacole şi vă spun că întâlnirea cu publicul e pentru mine un obstacol. Peste care îmi face plăcere să trec seară de seară...
Parcul Herăstrău, 8 mai 2009. Directorul Teatrului „Constantin Tănase” nu m-a putut primi la biroul lui din Lipscani. M-a convocat pe şantierul Grădinii de Vară Boema, care se redeschide, complet renovată, după 30 de ani în care a stat în paragină. În taxiul care mă duce pe bulevardul Kiseleff, aud la radio : „Fără modestie, acum este cea mai frumoasă grădină de vară din ţară. Nu-mi vine să cred că am reuşit. Din ‘80, n-a mai călcat picior de artist pe scena asta. Gradenele din lemn erau putrede, iar scena a luat foc. Mai mult, nu erau bani de investiţii, iar teatrele şi grădina Boema abia supravieţuiau…”
Şoferul, un bărbat brunet, la vreo patruzeci de ani, zice: „I-auziţi, mâine-i dă drumu‘, de Ziua Europei. Ăsta-i Alexandru Arşinel, preferatul meu. Am toate discurile lui cu muzică dintr-aia de-ţi merge la suflet şi când ţi-e bine, şi când ţi-e rău. Cînd ne mai supărăm, eu cu nevasta, deh, ca-n familie, numa‘ ce-i pun “Du-mă acasă măi tramvai”, şi-o văd cum se-nseninează…”
Din capul scărilor, zăresc silueta masivă a Directorului Arşinel în stânga arlechinului, înconjurat de muncitori. Cobor încet scările amfiteatrului de 2400 de locuri care duc la scenă şi aştept răbdător să termine de muştruluit meşterii. Motorul unui agregat vuieşte asurzitor şi mă gândesc că ideea unui interviu înregistrat pe reportofon nu e prea grozavă. În sfârşit, mă vede, îmi face un semn cu mâna şi se apropie. E cam încruntat Maestrul Arşinel, nu-i prea mulţumit de ce-au făcut constructorii. Are pretenţii, doar Maestrul este un fost viitor inginer.
Vă arde de râs, domnule Arşinel?
Nu prea. Sunt foarte multe de făcut, şi numai azi nu-i mâine! Multe probleme de rezolvat şi care nici nu cred că se vor rezolva…Gândeşte-te că mâine seară toate scaunele astea vor fi ocupate şi oamenii vor călca prin băltoace, fiindcă un nepriceput n-a dat pantă la trepte să se scurgă apa!
Mai au românii umor, maestre?
Da, sigur că da! Se vede şi din preferinţele publicului atunci când se alcătuiesc anumite sondaje, topuri. Unul dintre cele mai elocvente e cel realizat pentru emisiunea “Zece pentru România”. Mai toţi cei nominalizaţi sunt artişti comici. Lumea îi iubeşte pe cei care-o fac să râdă. Dincolo de diversitatea mijloacelor pe care le deţine genul comediei, umorul reprezintă un adevărat medicament, un balsam pentru suferinţele românilor. De altfel, şi zicala “Haz de necaz” exemplifică foarte bine nevoia de umor a naţiei.
La câte se-ntâmplă-n ţara asta, ar trebui să murim de râs la fiecare cinci minute! Râde românul mai mult, sau mai puţin în capitalism?
N-aş zice. Românul a râs dintotdeauna. Cu zâmbetul pe buze a străbătut epocile, oricât de negre ar fi fost ele. Şi a rezistat. Nu e-ntâmplător că teatrul de revistă a apărut o dată cu Teatrul Naţional, acum peste 130 de ani. Comedia impune un anumit spirit, caracterizat prin două atitudini: critica şi autocritica. Crezul lui Constantin Tănase a fost întotdeauna legat de a prezenta of-ul cetăţeanului de pe stradă.
Aveţi o meserie de invidiat: în aparenţă, faceţi oamenii să râdă, dar de fapt îi provocaţi la meditaţie.
Umorul are şi alte meniri, dincolo de aceea de a te relaxa şi de a te rupe de meditaţie. Umorul adevărat educă, te pune pe gânduri, te obligă să meditezi, să înveţi ceva din greşelile altora. Provoacă, la urma urmei o atitudine de frondă împotriva supărărilor care ne bântuie.
Sunteţi actor, cântăreţ, director de teatru, tată de familie, om de cultură .Cum v-aţi descrie în câteva cuvinte?
Pardon, sunt şi bunic! Nu pot să mă descriu. Le-am făcut pe toate din tot sufletul, cu dragoste şi pasiune. Am încercat să rezolv problemele mele cu atenţie, să nu supăr pe nimeni, şi problemele altora cu generozitate şi cu dorinţa de a oferi bucurie. N-am să spun eu dacă am reuşit sau nu în totalitate. Oricum, pe primul plan au stat mereu meseria, familia, copiii, nepoţii, Măria sa, Publicul…
În ce măsură puteţi trece peste orgoliul dumneavoastră ca să faceţi plăcerea publicului, ca să-i împliniţi aşteptările?
Nu sunt stăpânit de orgolii prea mari. Poate am fost stăpânit de orgoliu din dorinţa de a realiza ceva, de a lăsa ceva în urmă. Şi uite că se materializează şi ceva real, nu doar succesul la public într-un spectacol care, până la urmă, e ceva trecător. Da, n-am nici măcar orgoliul de şef, pe angajaţii teatrului, indiferent de poziţia pe statul de plată îi consider colegi. E drept, mă mai enervez uneori, sunt o fire colerică, dar îmi trece repede.
Dar cum e, domnule Arşinel să primeşti felicitări pe 4 mai, când aniversarea zilei de naştere e pe 4 iunie?!
Ha ha ha! Nu mă deranjează. Mi se întâmplă de câţiva ani, de când cineva mi-a trecut ziua de naştere eronat într-un material care a apărut în presă. Am rugat să se corecteze greşeala, dar mi-au spus că nu se mai poate face nimic, păsărica a zburat pe internet. Aşa se face că, în fiecare an unii mă sărbătoresc cu o lună înainte. Dacă e să primesc felicitări în plus, nu mi pare rău. Important e că oamenii se gândesc la mine şi în gestul lor simt un respect care mă onorează.
Ce aţi fi vrut să faceţi în viaţă şi n-aţi făcut, şi ce aţi făcut si n-aţi fi vrut să faceţi?
Am reuşit să fac fără să vreau meseria de actor. Cum ştiţi, iniţial m-am pregătit să fiu constructor. Că a greşit, că n-a greşit Irina Răchiţeanu când m-a luat la clasa ei, vă las pe dumneavoastră să decideţi. Dar mi-a fost drag că am făcut această meserie, că mi-am legat destinul de scenă, pentru că mi-a adus foarte multe, enorm de multe bucurii. Nu cred că există bucurie mai mare ca atunci când eşti recunoscut şi salutat pe stradă de oameni pe care nu-i cunoşti şi care-ţi zâmbesc.
În viaţa dumneavoastră şi în carieră, v-aţi izbit de numeroase obstacole, aşa cum se întâmplă oricui. Care este cel mai dur impediment care-i întârzie pe românii să meargă înainte, să-i apropie de bunăstarea multvisată ?
La ceea ce să întâmplă vizavi de naţia noastră, cred că, dintotdeauna, destinul pe care-l trăim, noi ni l-am ales. Nu poate nimeni să condamne pe cineva răspunzător de viaţa noastră atâta timp cât noi cu mâna noastră ne-o facem zi de zi. Despre destinul meu, vreau să spun că fiecare premieră, fiecare întâlnire cu publicul, reprezintă o mare încercare. Mă înfioară gândul că poate n-am să reuşesc în seara aceea să dau tot ce pot. Că s-ar putea să fie un fiasco. Lupta cu îndoielile, dorinţa de a mă depăşi, îmi dau pînă la urmă acea siguranţă care mă împinge în scenă şi care-mi dă puterea să-i fac pe oameni să zâmbească cu toată puterea. Vorbeaţi despre obstacole şi vă spun că întâlnirea cu publicul e pentru mine un obstacol. Peste care îmi face plăcere să trec seară de seară...
