PREMIERĂ MONDIALĂ (!!!)

Prezint mai jos, pentru prima oară şi numai pentru Dumneavoastră, un fragment din romanul "Zdruncinarea".

Altă noapte de plumb. Nu trece nici o maşină, nu percep nici un zgomot, doar
pasărea din perete fâlfâie rar. Şi eu respir rar, profund, de fapt, oftez. O inspiraţie şi o expiraţie
la treizeci de secunde. ca numele ei: VAN - o inspiraţie. DA - expiraţia. Van-da, Van-da, Van-da
. Inspir. Expir. Trebuie să dau gata comanda până vineri. Am de făcut 35 de statuete din
ipsos de exact 25 de centimetri, cu tot cu soclu, conform modelului anexat. Asta trebuie să fac, nişte statuete de cretă, cu postament cubic din stejar pe care-o să lipească ei o tăbliţă ovală :Trofeul Festivalului de Folclor „Ion Baroi” – ediţia a enşpea.
Asta am ajuns să fac, ca să nu mă dea ăştia afară din atelier. Să produc în serie. Să plătesc chiria şi să-mi iau cafea şi să am ce mânca. Hal de artist cu diplomă! Te caci pe ea diplomă în ţara asta unde toţi au diplome. Torn smântâna de ghips în forme. Am făcut un mulaj pentru partea din spate, cu ceafa, spinarea, fesele şi călcâiele. Posteriorul. Şi un mulaj pentru partea din faţă cu obrajii, sânii, abdomenul şi degetele. Umplu formele cu ghips şi aştept să se întărească. Aştept şi fumez. Ce altceva aş putea să fac ? Nici urmă de artă. Nici urmă de poezie. Manufactură.

Cumpăraserăm vagoane cu flori, acordaserăm chitarele, ne pregătiserăm de mare chef în cinstea iubitei noastre dintotdeauna, şi, ce să vezi?, ne-am trezit ca n-avem pe cine sărbători. Domnişoara era evanescentă, ştiam, dar nu ne puteam gândi c-o să dispară de tot din România, chiar de ziua ei. (Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi.) Ne-a ţinut de cald când pocneau caloriferele de ger. Ne-a luminat când se trăgea heblul. Muşcam din ea şi o mestecam încet, să nu se termine prea repede. O mâncam în loc de unt, o mâncam visând la carne şi ea ne astâmpăra foamea. Ne dădea curaj când nu mai era nimic de sperat. În preajma ei, ne simţeam importanţi, invincibili, nemuritori, chiar dacă, de fapt, nu valoram mai mult decât un bob de nisip. Ce-ar fi fost, fără ea, primele iubiri? O căutam cu fervoare în noi înşine şi nu aveam fericire mai mare ca atunci când îi simţeam respiraţia, strigătul, şoapta.
Doamne, şi cum mai vibram la cântecul ei, cum intram în rezonanţă cu pocnetul mugurilor, aşa cum eram: noi înşine, blindaţi cu armuri strălucitoare de dragoste, într-o tinereţe pe care-o credeam fără de sfârşit. (Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată.) Cum cine-i asta? Nu v-aţi dat seama?
E poezia, oameni buni, Poezia, na!

...Poezie ar trebui să fie şi ceea ce fac eu acum.
Dar nu-i deloc poezie, e praf de cretă, hârtie, apă, meşteşug prozaic.
Inspir. Expir. Miniaturi de corpuri umane despicate pe lungime. Lipesc jumătăţile,
curăţ bavurile cu spatula. Te simt, respiraţie. Mă ustură ochii obosiţi, iritaţi de fum,
că e fum aici, am tot fumat. Fluier aiurea Chris Rheea, printre dinţi. În cafeneaua lui
de la marginea autostrăzii nu văd decât tălpile, gleznele, coapsele, sânii, gâtul, gura
şi tâmplele tale, fruntea ta de femeie tânără, nebună. Visezi, băiete. Visezi. Ai luat-o razna.
Lasă visarea. Hai, la treabă, numai mâine nu-i poimâine şi vine gala şi pui mâna
pe-o grămada de bani publici şi plăteşti restanţele şi-ţi iei haleală şi ce-o mai fi. Poate o să fie Vanda.
De aseară modelez statuete de româncuţe durdulii, trofeele Centrului de
cultură. M-am săturat să înghit praful de ghips şi de-aia fac ceva pe ea comandă.
35 de premii din ipsos pentru cei mai buni artişti din ţară. Zece euro bucata, bun contract pe
foamea asta. Vanda. Totul tău perfect. Ochii tăi migdalaţi, de japoneză. Pomeţii tăi
pronunţaţi. Sângele o ia la fugă prin artere, îl simt cum urcă de la picioare la jugulară,
la creier, cum îmi umflă penisul, îmi aud pulsul ca un ciocan pneumatic şi îl simt în testicule,
bubuind, spărgând noaptea în milioane de fire negre de praf. Mă doare, dar îmi şi place.
Pasărea pare să-şi revină, se zbate violent şi se smulge din perete, planează prin cameră,
volutele ei descriu curbele pântecului tău tandru sau ale obrajilor, nu-mi dau seama.
Ştiu că şi ţie ţi-e frig. Dacă primarul nu s-ar fi zgârcit la bani şi le-ar fi vrut din marmură,
era cu totul altceva. Dacă mi-ar fi comandat statuetele din marmură albă, ar fi simţit
şi artiştii ăia că sunt preţuiţi, duceau şi ei acasă ceva de valoare. Neperisabil. Instituţie bugetară de rahat, de tranziţie, de austeritate, de improvizaţie, de înţeles în ţara asta unde până şi eternitatea e luată à la légère. Dau să te acopăr cu mine, să te încălzesc. Vanda. Dar trupul tău nu e aici. E pe undeva? Poate fi aievea o fiinţă atât de neobişnuit de perfectă, aşa cum o văd eu de atâtea nopţi? Trebuie să sting ţigara şi visul, să nu iau foc. Mai ales visul să nu ardă.
Nu se mai face odată zi în viaţa asta a mea de vis şi de coşmar, nu mai vine odată ora 9?
Să fac să-ţi fie ţie bine, să-ţi fie cald ? Să simt şi eu că trăiesc, Doamne, te rog, fă să-i fie cald!

Mă întreb ce poate face un artist premiat cu o statueta de cretă. Bun, o pune în birou,
dacă are birou, sau pe-o etajeră, sau într-o vitrină, s-o vadă cunoscuţii şi să-l felicite.
Odată, când o s-o şteargă de praf, o s-o scape din mână şi româncuţa o să se facă
cioburi.
Cum sunt eu acum: împrăştiat într-o mie de cioburi, fără să pot să mă adun la loc,
să mă fac din nou eu, ăla care eram odată, când nu ştiam că Vanda există.