Se afișează postările cu eticheta moartea aşa cum e. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta moartea aşa cum e. Afișați toate postările

sâmbătă, august 29, 2009

Finalcountdown



Pe MTV se derulează un remember Michael Jackson.


Dacă nu sunteţi amnezici şi vă amintiţi frisoanele care v-au răscolit fibra prin anii 80, cînd priveaţi la un video VHS contorsiunile incredibile ale Starului, alăturaţi-vă aici şi scrieţi: COLOSAL.

Dacă, pe cinstite, n-aţi mai auzit vreodată pînă şi de la Michael încoace o simfonie de ritmuri şi de sunete şi de gesturi mai complexă şi mai armonioasă, alăturaţi-vă aici şi scrieţi: COLOSAL.

Dacă n-aţi mai văzut vreodată o asemenea risipă de imaginaţie şi de energie ca în clipurile lui, alăturaţi-vă aici şi scrieţi: COLOSAL.

Remember the time. Dangerous. Thriller.

COLOSAL.

vineri, iunie 26, 2009

THE KING OF POP IS DEAD


A făcut mereu ALTFEL lucrurile.

La doar 11 ani era vedetă. Şi-a transformat faţa de negru borcănat într-una de alb asexuat. A scornit cîntece pe care le-au fredonat miliarde de oameni. A creat mode incredibile în muzica pop, în hip-hop, soul şi în R&B. A inventat mersul robotului şi moonwalk-ul. A dat mîna cu preşedintele Iliescu. A fost cîntăreţ, compozitor, producător, aranjor, dansator, coregraf, actor, om de afaceri, bancher. A ieşit nevinovat din numeroase procese în care a fost acuzat de pedofilie şi abuzuri sexuale. Figurează în Cartea Recordurilor cu numeroase menţiuni: 750 de milioane de discuri vîndute, cel mai lung turneu artistic - „Dangerous World Tour”, 13 premii Grammy şi tot atîtea single-uri number one.

Eu nu cunosc nici o creaţie de-a lui Michael care să nu fi devenit hit.

L-am văzut în 1992 în concertul de pe stadionul din Lausanne. A coborît pe scenă de undeva din cer, cu o rachetă în spate, în mijlocul unor efecte scenotehnice uluitoare. Am avut senzaţia că atunci un zeu cosmic construieşte din sunete şi lumini o lume nouă în care fiecare suflet omenesc e important. În care muzica îţi dă puterea să fii propiul tău stăpîn. Pînă şi eu, un amărît de român rătăcit printre cei peste o sută de mii de spectatori, m-am simţit, pentru două ore, the master of the world.

Mulţumesc mult, Michael!

miercuri, mai 06, 2009

Pentru ultima oară

M-am trezit că fac totul ca şi cum ar fi pentru ultima oară. Pun cheia în broască şi-mi vine un gînd: poate-i pentru ultima oară cînd pun cheia asta în broasca asta. Plec spre Bucureşti cu aceeaşi idee: ultimul drum. Gesturi simple - aprinsul ţigării, spălatul pe dinţi, cum mă îmbrac (ultima dată cînd fac nod la şireturi), zapping pe TV 5, o privire peste cărţile mele din bibliotecă, peste tablourile de pe pereţi, un fluierat după Lup. Şi toate sutele de acţiuni pe care le întreprind ziua şi noaptea. Parcă le-aş face pentru ultima oară.
Sunt momente unice, în clipe irepetabile, cu zgomotele, mirosurile, lumina, dulceaţa sau amărăciunea lor. Bate ploaia direct în geamul meu. Am să mai ascult vreodată ritmul ăsta?
Niciodată n-am să mai scriu never în loc de niciodată, aşa cum fac chiar în clipa asta, cînd am pus Lara Fabian, după ce a plouat şi s-a înserat. Am să scriu never în alte condiţii, chiar dacă va însemna tot niciodată. Poate o să-mi vină să rîd sau să plîng. O să fie altfel decît niciodată. Pentru că va fi altă zi.
Dar, orice zi ar fi, ca o ultimă zi, am s-o trăiesc ca pe ultima zi.

marți, februarie 10, 2009

ŢIGANE, BAGĂ ŞIŞU-N MINE. TE ROG


Doamne, ce mai plînge lumea după Marian Cozma, handbalistul omorît la Veszprem! Televiziunile se bat pe subiect, reporterii, transmit, în direct, abia ţinîndu-şi lacrimile, ultimul drum al victimei. Prin toate oraşele, maşina care poartă trupul celui care e deja erou naţional care va trăi veşnic în sufletele românilor, e întîmpinată cu spăşită emoţie şi lumînări.
Să se odihnească în pace sportivul Marian Cozma, o spun din tot sufletul.
Dar, iată un dar. Şi cînd apare un dar, hopa şi o problemă. Aceasta constă în faptul că nu pot să nu-l invidiez pe tînărul mort şi să nu-mi doresc să mierlesc şi eu într-o discotecă din Ungaria. Să nu-mi doresc să mă înjunghie o gaşcă de ţigani. Ce moarte superbă. Să devin vedetă, măcar post-mortem. Să plîngă naţia de ce mare poet am fost. Sau realizator de spectacole. Sau ziarist. Să tremure vocea Escăi dezvăluind cît de mult fumam. Să-şi tragă mucii Cătălin Radu Tănase şi să-şi reprime plînsul cînd vorbeşte despre sufletul meu de român. Să dezvăluie emoţionat că-mi plăcea barmaniţa care era, întîmplător, gagica asasinului. Să mă decoreze Băsescu. Înebuniţi de durere, LiaLia, Marele Han, Confruntădurerea, Lovin, Contrasens, Veronica, da ce zic eu, toată blogerimea mondială, plus ziariştii, să amintească posterităţii ce mare bloger şi ziarist mort sunt eu ca anonim notoriu.
Mort cum aş fi, aş trepida de plăcere.
România în doliu. Lumea ar plînge inundabil. Şi ar deveni mai bună.
Că lacrima purifică la greu.

luni, ianuarie 12, 2009

Cîntec şoptit

Tocmai cînd încercam să aţipesc, noaptea trecută pe la ora 2, s-a declanşat alarma de la casă. Urletul ei a trezit tot cartierul şi eu am sărit din pat, am pus mîna pe bîta de basseball de după uşă şi-am pornit în căutarea infractorului. Nu era însă decît ştecherul unităţii centrale scos din priză. Am mai adormit pe la cinci dimineaţă. Am visat că zbor, apoi că am paralizat şi mă prăbuşesc şi tot cădeam şi cădeam.
Era ziuă cînd am deschis ochii şi-am auzit de nu ştiu unde poezia cea mai frumoasă a lui Zaharia Stancu:

Odată am ucis o vrabie
Am tras cu praştia-n ea şi am lovit-o
Pe urmă o zi
Şi-o noapte întreagă
Am tot plâns-o şi am tot jelit-o

Nu m-a bătut mama, nu m-a certat
În mână ţineam o bucată de pâine
Degeaba mi-a spus
Degeaba mai plângi
Ce-ai omorât omorât rămâne

Mai târziu am crescut flăcăiandru
Şi m-am îndrăgostit nebuneşte de-o fată
Dar nu ştiu de ce
Într-o zi a murit
Şi-n altă zi a fost îngropată

Demult nu mai trag cu praştia-n vrăbii
Demult nu mai merg la nici o-ngropare
Când soarele-apune
După nişte măguri
Şi răsare în flăcări din mare.

duminică, ianuarie 04, 2009

Nişte oameni, acolo, şi ei


Zoe Ceauşescu era o femeie foarte interesantă şi foarte complexă. Gentilă, plăcută şi sensibilă. Soarta ei era legată de faptul că se născuse în atmosfera rarefiată a vîrfurilor politice ale epocii.

Asta declară Petru Popescu scriitor anticomunist, dar membru al Comitetului Central al UTC, scenarist şi realizator de filme american de origine română. A emigrat in Statele Unite ale Americii în 1974, unde s-a impus drept romancier şi autor de scenarii ale unor filme de la Hollywood. Este autor al romanelor de mare succes Prins şi Dulce ca mierea e glonţul patriei.

Petru Popescu mai spune că Nicolae Ceauşescu i-a cerut, într-o discuţie privată, să rescrie istoria României şi să-l pună în relaţie cu marile personaje care au influenţat destinul ţării. Scriitorul a spus NU.

Cavalerul Petru Popescu nu va recunoaşte never iubirea dintre el şi Zoe Ceauşescu.

Pentru că este un domn. Şi nu dă bine.


Istoria românească este plină de tragedii.

joi, ianuarie 01, 2009

Viaţa de dincolo

Nu m-am grăbit să mă nasc,

dar uite, păsăroiule,

cum mă grăbesc spre moarte

tocmai acum, cînd mărul înjumătăţit

pare să fie întreg.

Nu m-au făcut mai bun

nici laudele, nici huiduiala mulţimii. Nici

sîmbăta, cînd vii să mă faci fericit, păsăroiule, să furi piatra din zid, cum fur eu

secunda de dragoste, nu mă simt mai mult decît un tomberon plin

în aşteptarea camionului de gunoi.

Dragoste pe furate de cînd m-am trezit, un roman interbelic.

Viaţă adevărată pe furate, necuvenit, ilegal. O moleculă de viaţă braconată, mai mult decît eternitatea asta second hand care-mi deschide politicoasă, perfidă,

portiera

şi mă invită în limuzina de lux unde nu-i nimeni.

Nu suferă zidul, nu plînge după piatra pe care i-o smulg din structură ca să se vadă

nimicul de dincolo. Eventual nimicul de mine.

Adică eu, îngenuncheat, cu gîtul spre lună, urlînd

ca un cîine în lanţ,

într-o noapte oarecare dinaintea sfîrşitului.

duminică, noiembrie 02, 2008

OFENSIVA HORMONALĂ


O fată de 14 ani, elevă eminentă, s-a spînzurat de grinda grajdiului, exact de ziua băiatului de 19 ani de care era îndrăgostită. Părinţii fetei îşi smulg disperaţi hainele de pe ei, asumîndu-şi gestul copilei, deoarece nu au fost niciodată de acord cu această relaţie.
În ocurenţă, o altă fată, de aceeaşi vîrstă,parcă din Cluj, s-a plîns la poliţie că ar fi fost violată de patru tineri. La cercetări a recunoscut că a avut relaţii sexuale încă de la 11 ani şi că, pentru acest viol, şi-a selectat partenerii (cu care chefuise toată noaptea!) după fizicul lor. Adică s-a lăsat violată din plăcere. Iar bieţii băieţi, seduşi de aspectul ei de femeiuşcă de 18 ani, riscă să stea la propeală pînă la două decenii, dacă matracuca infantă îşi menţine reclamaţia.
La dracu, drama Julietei şi tîrfa minoră din Cluj mă fac să cred că am trăit pînă acum absolut degeaba, dacă nu mai pot înţelege raţiunea unor gesturi esenţiale.

vineri, octombrie 17, 2008

PREMIERĂ MONDIALĂ (!!!)

Prezint mai jos, pentru prima oară şi numai pentru Dumneavoastră, un fragment din romanul "Zdruncinarea".

Altă noapte de plumb. Nu trece nici o maşină, nu percep nici un zgomot, doar
pasărea din perete fâlfâie rar. Şi eu respir rar, profund, de fapt, oftez. O inspiraţie şi o expiraţie
la treizeci de secunde. ca numele ei: VAN - o inspiraţie. DA - expiraţia. Van-da, Van-da, Van-da
. Inspir. Expir. Trebuie să dau gata comanda până vineri. Am de făcut 35 de statuete din
ipsos de exact 25 de centimetri, cu tot cu soclu, conform modelului anexat
. Asta trebuie să fac, nişte statuete de cretă, cu postament cubic din stejar pe care-o să lipească ei o tăbliţă ovală :Trofeul Festivalului de Folclor „Ion Baroi” – ediţia a enşpea.
Asta am ajuns să fac, ca să nu mă dea ăştia afară din atelier. Să produc în serie. Să plătesc chiria şi să-mi iau cafea şi să am ce mânca. Hal de artist cu diplomă! Te caci pe ea diplomă în ţara asta unde toţi au diplome. Torn smântâna de ghips în forme. Am făcut un mulaj pentru partea din spate, cu ceafa, spinarea, fesele şi călcâiele. Posteriorul. Şi un mulaj pentru partea din faţă cu obrajii, sânii, abdomen
ul şi degetele. Umplu formele cu ghips şi aştept să se întărească. Aştept şi fumez. Ce altceva aş putea să fac ? Nici urmă de artă. Nici urmă de poezie. Manufactură.

Cumpăraserăm vagoane cu flori, acordaserăm chitarele, ne pregătiserăm de mare chef în cinstea iubitei noastre dintotdeauna, şi, ce să vezi?, ne-am trezit ca n-avem pe cine sărbători. Domnişoara era evanescentă, ştiam, dar nu ne puteam gândi c-o să dispară de tot din România, chiar de ziua ei. (Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi.) Ne-a ţinut de cald când pocneau caloriferele de ger. Ne-a luminat când se trăgea heblul. Muşcam din ea şi o mestecam încet, să nu se termine prea repede. O mâncam în loc de unt, o mâncam visând la carne şi ea ne astâmpăra foamea. Ne dădea curaj când nu mai era nimic de sperat. În preajma ei, ne simţeam importanţi, invincibili, nemuritori, chiar dacă, de fapt, nu valoram mai mult decât un bob de nisip. Ce-ar fi fost, fără ea, primele iubiri? O căutam cu fervoare în noi înşine şi nu aveam fericire mai mare ca atunci când îi simţeam respiraţia, strigătul, şoapta.
Doamne, şi cum mai vibram la cântecul ei, cum intram în rezonanţă cu pocnetul mugurilor, aşa cum eram: noi î
nşine, blindaţi cu armuri strălucitoare de dragoste, într-o tinereţe pe care-o credeam fără de sfârşit. (Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată.) Cum cine-i asta? Nu v-aţi dat seama?
E poezia, oameni buni, Poezia, na!

...Poezie ar trebui să fie şi ceea ce fac eu acum.
Dar nu-i deloc poezie, e praf de cretă, hârtie, apă, meşteşug prozaic.
Inspir. Expir. Miniaturi de corpuri umane despicate pe lungime. Lipesc jumătăţile,
curăţ bavurile cu spatula. Te simt, respiraţie. Mă ustură ochii obosiţi, iritaţi de fum,
că e fum aici, am tot fumat. Fluier aiurea Chris Rheea, printre dinţi. În cafeneaua lui
de la marginea autostrăzii nu văd decât tălpile, gleznele, coapsele, sânii, gâtul, gura
şi tâmplele tale, fruntea ta de femeie tânără, nebună. Visezi, băiete. Visezi. Ai luat-o razna.
Lasă visarea. Hai, la treabă, numai mâine nu-i poimâine şi vine gala şi pui mâna
pe-o grămada de bani publici şi plăteşti restanţele şi-ţi iei haleală şi ce-o mai fi. Poate o să fie Vanda.

De aseară modelez statuete de româncuţe durdulii, trofeele Centrului de
cultură. M-am săturat să înghit praful de ghips şi de-aia fac ceva pe ea comandă.
35 de premii din ipsos pentru cei mai buni artişti din ţară. Zece euro bucata, bun contract pe
foamea asta. Vanda. Totul tău perfect. Ochii tăi migdalaţi, de japoneză. Pomeţii tăi
pronunţaţi. Sângele o ia la fugă prin artere, îl simt cum urcă de la picioare la jugulară,
la creier, cum îmi umflă penisul, îmi aud pulsul ca un ciocan pneumatic şi îl simt în testicule,
bubuind, spărgând noaptea în milioane de fire negre de praf. Mă doare, dar îmi şi place.
Pasărea pare să-şi revină, se zbate violent şi se smulge din perete, planează prin cameră,
volutele ei descriu curbele pântecului tău tandru sau ale obrajilor, nu-mi dau seama.
Ştiu că şi ţie ţi-e frig. Dacă primarul nu s-ar fi zgârcit la bani şi le-ar fi vrut din marmură,
era cu totul altceva. Dacă mi-ar fi comandat statuetele din marmură albă, ar fi simţit
şi artiştii ăia că sunt preţuiţi, duceau şi ei acasă ceva de valoare. Neperisabil. Instituţie bugetară de rahat, de tranziţie, de austeritate, de improvizaţie, de înţeles în ţara asta unde până şi eternitatea e luată à la légère. Dau să te acopăr cu mine, să te încălzesc. Vanda. Dar trupul tău nu e aici. E pe undeva? Poate fi aievea o fiinţă atât de neobişnuit de perfectă, aşa cum o văd eu de atâtea nopţi? Trebuie să sting ţigara şi visul, să nu iau foc. Mai ales visul să nu ardă.
Nu se mai face odată zi în viaţa asta a mea de vis şi de coşmar, nu mai vine oda
tă ora 9?
Să fac să-ţi fie ţie bine, să-ţi fie cald ? Să simt şi eu că trăiesc, Doamne, te rog, fă să-i fie cald!


Mă întreb ce poate face un artist premiat cu o statueta de cretă. Bun, o pune în birou,
dacă are birou, sau pe-o etajeră, sau într-o vitrină, s-o vadă cunoscuţii şi să-l felicite.
Odată, când o s-o şteargă de praf, o s-o scape din mână şi româncuţa o să se facă
cioburi.

Cum sunt eu acum: împrăştiat într-o mie de cioburi, fără să pot să mă adun la loc,
să mă fac din nou eu, ăla care eram odată, când nu ştiam că Vanda există.





joi, octombrie 09, 2008

VISÎND O ŢARĂ MINUNATĂ ŞI FERICITĂ


"Nu caut o societate impecabila. Caut, asa cum am mai spus, o societate in care sa existe reactii autentice si ferme la greseli. Pe mine nu ma deranjeaza greselile, ma deranjeaza lipsa de reactie la ele. Iar reactia la nedreptate are si ea nevoie de exercitiu, iti dai seama cat de neantrenati suntem noi in aceasta privinta? Nu imi imaginez cum se va incepe, de unde se va incepe, am avut atatea sanse si le-am ratat oribil pe toate. Cu sete, cu o sete de nestins. Nu simt in mai nimeni dorinta reala de a face ordine in propria istorie si in propria tara." ( http://confruntadurerea.wordpress.com)

Cînd am fost primit la pionieri (în clasa a patra, abia, deoarece într-a treia, cînd deja toată clasa avea cravate roşii la gît, i-am spart capul lui Buzinski Sandu. Cu clopotul de sunat recreaţia i-am dat în cap, că-mi furase mărul din pacheţel şi urla de zor pe culoar că ce prost sunt că-mi iau mere la pachet), am fost foarte mîndru că de-acum puteam să duc la şcoală cît mai multe sticle şi borcane, fier vechi şi maculatură, ca să facă detaşamentul meu şi să facem România mai bogată şi mai fericită. Aşa am făcut pînă cînd am dat de fraţii Lupaşcu la Centrul de colectare, vînzînd colecţia de Realitatea Ilustrată dinainte de război pe care eu o dusesem la şcoală, ca să îndeplinim planul la hîrtie.

Într-a opta mi-a plăcut mult să învăţ din "Istoria Românilor" de Constantin şi Dinu Giurescu. N-am mîncat îngheţată o vară întreagă, ca s-o cumpăr. Cînd o deschideam, îl vedeam pe tovarăşul Ceauşescu şi mi se părea că se uită direct la mine şi mă emoţionam la fel de tare ca la mitingul din Piaţa Palatului, cînd tunase şi fulgerase împotriva invaziei Cehoslovaciei. Ce ţanţoş eram să fiu român şi să trăiesc într-o ţară care urma să fie în scurt timp atît de bogată şi de fericită.

Apoi, m-au făcut utecist. Iar eram mîndru, dar în alt fel. Acuma voiam să scriu frumos, să pictez frumos, ba chiar să sculptez statui frumoase pentru ca România să fie mulţumită de cît de talentat sunt eu, unul din milioanele de utecişti care vor ca ţara noastră să fie mai minunată. Mi-am cumpărat şi o chitară şi am început să compun cîntece frumoase de dragoste şi să le cînt la reuniunile de sîmbăta.

Am făcut toate astea pînă cînd tovarăşul Pralea de la UTC m-a auzit şi m-a-ntrebat de ce visez eu cai verzi pe pereţi şi cînt despre iubite, cînd ţara are nevoie s-o cînt pe ea şi pe partidul care ne conduce?

Dar eu iuibeam o fată blondă cu ochi albaştri şi asta n-avea nimic de-a face cu ţara şi cu partidul.

Tot aşa am păţit şi cu poeziile. Nimeni nu mi le publica. Erau prea intime şi prea pesimiste (între timp, prima dragoste luase sfîrşit).

Apoi, cu chiu cu vai, m-au primit în partid, după ce îmi luasem angajamentu să nu mai fiu aşa visător cum eram. Am vrut mult să intru în partid, pentru că voiam să mă fac ziarist ca ziariştii de la Flacăra lui Păunescu care luptau pentru ca România să fie mai minunată, iar românii să fie mai buni, mai harnici şi mai fericiţi. Ziarist nu puteai să fii decît dacă făceai "Academia Ştefan Gheorghiu", iar acolo nu intrai decît dacă erai un valoros membru de partid. Numai că, pînă m-au făcut membru de partid, împlinisem 30 de ani şi asta era limita de vîrstă.

Ei, nu mai eram aşa de mîndru că-s membru de partid, mai ales că fusesem şi sancţionat că aveam gura mare, că-i luasem apărarea unui tovarăş care trebuia exclus din organizaţie. Pe nedrept.

Atunci a venit 22 decembrie 89. Atunci am simţit că-i momentul să mă implic şi să terminăm odată cu minciuna, cu pilele, cu hoţia, cu dezordinea din ţară. Fraţilor, ce-a fost, a fost! De-acum o luăm de la zero absolut şi clădim cu adevărat o Românie fericită şi minunată. Gata cu comuniştii! Gata cu securiştii! Gata cu nesimţirea! Hai, la treabă, fiecare să-şi facă afacerea lui, să ne vedem de-ale noastre, să fie democraţie, dreptate şi frăţietate!

Au trecut 19 ani de atunci. Aş mai aduna ceva sticle şi ceva maculatură, niţel fier vechi, aş mai picta nişte poduri şi tot ziarist aş vrea să devin, să fac din România o ţară minunată şi fericită.

Doar că mi-e tare teamă că lumea s-ar uita la mine ca la un nebun, refuzînd să vadă cum arde în mine "dorinţa reală de a face ordine în propria istorie şi în propria ţară"...

sâmbătă, septembrie 27, 2008

A MURIT PAUL NEWMAN





Mă arde ceea ce trebuie să scriu.
Dulcea pasăre a tinereţii mele şi-a luat zborul.
Avea 83 de ani incredibili.
Dacă e cineva acolo sus, care-l iubeşte, să spună repede îngerilor să-ntindă covorul roşu!