SERGIU TOADER SĂ-MI PLĂTEASCĂ DREPTURI DE AUTOR

Cam acu zece ani pe vremea asta, urmau nişte alegeri. Constantinescu şi regimul lui de caca era clar îngenunchiat de securitate, afacerea ţigareta strălucea în soare, totul era de rahat, iar puliticienii se certau, fix ca acuma, mîncînd rahat cu polonicul spre adormirea naţiei. Iar naţia dormea cu gura căscată. Deja vu, care va să zică.
În Bacău, Monitorul era dirijat spre normal de către Cristian Grosu şi Liviu Avram.
Deşteptarea era neutrică, deoarece Seche era pe cai mari şi urma să obţină al doilea mandat ca primar de Bacău. În rest, nici nu mai ştiu ce presă era pe-aicişa.
Şi numa ce-ntr-o zi mă-ntîlnesc cu Grosu şi-ntr-alta cu Dan Iacob şi le zic un plan. Să nu mai pomenim nimic de neicuşorii din politică. Să nu mai trimitem reporteri la conferinţele de presă. Să nu-i mai băgăm în seamă de fel.
A durat vreo două luni embargoul. Puliticienii au ţipat, ne-au înfierat pe noi, ăi de luaserăm o asemenea aberantă decizie, ne-au chemat patronii la ordin, noi am ameninţat cu demisia. De la telespectatori sau de la cititori, n-a reclamat nimeni absenţa ştirilor politice.
Numai că, la un moment dat, Codruţa Turcu, patroana postului unde eram director, m-a anunţat că tre să-mi reducă salariul, din cauză de draci laci lipsă de bani. Mi-am dat demisia. La scurt timp, Cristi Grosu şi Liviu Avram au fost "solicitaţi" la Adevărul, la Bucureşti. Îi chemase Dumitru Tinu, pe casă, posturi şi salarii grase.
Nici Dan Iacob n-a mai supravieţuit mult la Deşteptarea lui Sechelariu care, între timp, se înrolase în PSDR.
Acu, pe acelaşi scenariu, la REALITATEA, Sergiu Toader se dă deontolog şi nu-i mai primeşte pe ecran de-alde Becali, Vadim, etc. Abia aştept să văd dacă-şi dă demisia sau va fi avansat. Avansat unde?

CUM CRESC COARNELE LA ÎNGERI

Deci spaima de-am trăit-o azi, mai rar.
Dau să intru în curte şi mă pomenesc că năvăleşte un tip peste mine. Se cam clătina, c-un bidon de bere în mînă. Nu-l văzusem în viaţa mea. Şi-mi întinde mîna. Şi zice:
Hai salut, pretine! Băi, cîtă muie ai luat tu la viaţa ta? Că eu am luat la greu. Toate muile pe care le-am loat, le-am scris la carnet. Bă, ţi-arăt carnetu!
Dau să-nchid poarta, dar tipul pune picioru-n ea: Stai nenicule, să-ţi spun, că merită, cum cresc cornele la îngeri.
Mai întîi că pe patru ianuar 1990 trebuia să mă facă şef peste echipa de dulgheri. S-a dus dracu. A venit revoluţia şi-am ajuns la cepeuneu, la Bucureşti. Că ieream drăcos, cu gura mare. Păi nu io l-am scos pe Tanase în şuturi din sediu? Cine l-a scos? Ce dacă ierea prim secretar. Dă-l în pizda măsii. Io aveam brasardă de tricolor cunosc pe lume, el n-avea. I-am tras nişte şuturi în cur şi i-am zis bă boule să nu te mai prind pe-aicea, ai înţeles faza? Ţi-ai trăit traiu, ţi-ai halit mălaiu. După aia i-am confiscat Kenturile şi ce-am mai găsit
pe la el pin birou. Erea comunist, dă-l în fasole. Avea o sticlă de uischian de 12 ani. Şi un cas Sanyo care ce mi-am dorit io un cas de ăla, s-ascult Sinulescu la iarbă verde, cu famelia.
Iar după aia, a fost mişto. M-a chemat şefu, mi-a dat delegaţia şi beletul şi-a zis că reprezint revoluţia noastră în capitală. Faiiiiiin. Boier. Hotel, haleala la cameră, tot plătit de băieţi. A-ntîia. Da n-a durat mult. Nici un an. Am venit napoi pintre ai mei, c-acolo mi-erea locu. Făceam greve să nu ia Stanciu fabrica. Că ieram înainte la CTC şi la brigada artistică. Eream tare de tot. Mă ştia toţi. Rău de gură. Deci am făcut greve fo doi ani. Toată ziua. Odată am făcut şi noaptea grevă. Atunci m-o dat şi la televizor. Adică ce, să juca ei cu mine, care-am făcut revoluţia? Ce vorbeşti? Mi-a dat ăia şi apartament în centru, lîngă catedrală, numai să tac dracului. Nu chiar am tăcut, da de domolit m-am mai domolit. Că eria şi vrîsta. Animalu de Staciu a luat fabrica ş-a vîndut-o la bucată. Futu-l în cur să-l fut. Am apucat să cumpăr şi io doi metri cubi de grinzi, douşcinci de foraibăre şi cinşpe robineţi de calorifer. Total am dat fo mie de lei. Cinci beri. Muie tare. Scris la carnet. Dupe aia, am băgat bani la Caritas, nu mult. Aşa am zis să nu exagerez. Io dormeam şi ăia vegheau cum să-mi deie muie.
Am loat o bucată de teren pe baza că ieream revoluţionar cu carnet. Păi să nu fac o casă pent fiică-mia? Ce-s prost? Am vîndut apartamentu cu 7.000 şi peste două săptămîni ăla de l-a luat l-a dat cu 15 ooo. Altă muie. Da căcat, că io cu banii am acoperit casa lu fiică-mea. Numai că vaca s-a cărat în Spania. Şi s-a măritat acolo. Şi io tre să-i plătesc impozitele că doar ie fiică-mea. Şi nu poci s-o las fără casă. Altă muie. Da de la fiică-mea nu se pune. Da cât îi pula n-o să mai steie fătuca asta a mea pe-aici.

Acuma io am o mare problemă. Anu trecut pe vremea asta am notat la carnet că beam un blidon de bere seara.
Azi văd c-am trecut la carnet c-am luat două blidoane de la chioşcu lu grasa de la colţ.
Oare oi fi alcolic?
Ia zî drept, că ştiu că eşti ziarist, n-a voie să mă minţăşti.

Că io sunt opinia publică, bă muie!

N-am nimic de-mpărţit cu viaţa.
S-a dus.
Ce mi-a dat, am luat.
Şi m-am dus.
Ce i-am dat, a luat.
Şi s-a dus.

Dai şi tu de-o şpîrlă?

VALORILE FILOSOFICE ŞI LUCRATIVE ALE FAMILIEI

Poate că aţi uitat, sau n-aţi apucat minunatele broderii care ornau pereţii bucătăriilor bunicilor noştri. Erau bucăţi de pînză albă, prinse în patru cuie deasupra mesei, pe care erau cusute cu cu aţă albastră şi multă migală sfaturi, panseuri gospodăreşti, învăţături pentru fetele de măritat şi, deopotrivă pentru neveste.
Poate c-ar fi de luat aminte, dincolo de naivitatea lor, valorile care animau relaţiile interumane pînă la invazia industrializării şi consumismului.

Gospodina frumoasă face mîncarea gustoasă

Adevărata plăcută fericire e o singură iubire

Fripturică cozonaci bărbăţelu-lui săi faci

Curat şi bine aranjat faci din colibă un palat

Femeia are cheia de la cămară bărbatul are cheia de la inima femeii

Floricele şi dulceaţă fac bună întreaga vieaţă



Am respectat ortografia neaoşă.

ÎN RAI CU I !

Ei bine, sunt în rai!
Nici nu simt că e noapte, deoarece, pe unde trec se aprind halogene. Ori sunt senzori de prezenţă, ori Dumnezeu are grijă să-mi lumineze aleea ca să nu cad în gropi. De prost ce-am fost să nu cred prea tare în el. Cred că-i ceva aranjat, deoarece. cum ajung în dreptul vreunui copac, încep să se-audă triluri de păsărele, bineînţeles. Rîndunici, cintezoi, cotobaturi, poate şi vrăbiuţe, se întrec să-mi ciripească măiastre fluierături, de nereprodus aici. Un miliard de musculiţe înoată prin aer ca peştişorii ăia mici care trăiesc în bancuri. Ştiţi voi. Se aud şi vreo doi-trei cîini lătrînd, da mai departe, să nu mă streseze. Pe fundal, ca dintr-un stick, se aud empetreiuri cu piese Smokie, Dr.Hook, Supertramp, Abba, decînd eram eu proaspăt instructor artistic la Casa de cultură din Slănic Moldova. Iar primar acolo era tovarăşul Gheorghiţă, fost mecanizator agricol. Numa ce ne cheamă la primărie şi zice: Tovarăşi instructori (că eram trei), de ziua muncii, unu mai, care o sărbătoreşte toţi oamenii muncii din lume, aveţi o sarcină deosebită. Cum ştiţi, oraşul nostru staţiune va fi împodobit cu steaguri, flori şi lozinci, să vadă clasa muncitoare că ea conduce în ţara asta. Nu ştiu dacă sunt destul de clar. Voi, băi tovarăşi, ca intelectuali, tre să verificaţi ca lozincile să fie corecte, ca scris şi ca estetic, să nu fie ceva care să zică vreunu că nu se cunoaşte gramatică sau mai ştiu eu ce. Că asta ar fi sabotaj, şi nici nu vreau să mă gîndesc la asta. Clar băi tovilor? Să nu fie greşeli, adică. Nu ştiu dacă am fost clar. Zicem ba da tov primar. Băi tovărăşeilor, vreau să fiu foarte clar, dacă e vreo dumă pe lozinci, răspundeţi cu salariul pe-o lună şi cu capul. Clar? Clar tov primar, zicem noi, şi ne cărăm la bere.
Vine preziua lui 1 mai, asistăm la ridicarea lozincilor din pînză roşie pe frontispicii. Verificăm fiecare literă din polistiren alb. Ne uităm să fie bine lipite şi amplasate drept. Că răspundem în mod clar cu capul dacă ceva nu-i în regulă.
Dimineaţă însorită de armindeni la Slănic, 1975. Ne cheamă tov primar, urgent. E în faţa primăriei pe care scrie mare alb pe roşu : TRĂIASCĂ 1 MAI, ZIUA INTERNAŢIONALĂ A OAMENILOR MUNCII DE PRETUTINDENI!
Edilul îşi şterge cu basca transpiraţia de pe chelie, îşi drege vocea şi ia poziţia aia care-i adusese faima de-al dracului. Băi tovilor, v-am considerat intelectuali, v-am dat toată libertatea să vă arătaţi ca atare. Băi, să-mi spuneţi dacă nu-s clar. Şi voi ce-mi faceţi? Aicişa, la primărie, îmi proptiţi o lozincă cu greşeli? Vă bateţi joc de mine şi de munca mea?
Căscăm ochii la panoul de pînză, silabisind TRĂIASCĂ 1 MAI, ZIUA INTERNAŢIONALĂ A OAMENILOR MUNCII DE PRETUTINDENI! Totul în regulă.
Da unde-i, tov primar, greşeala? Că-i exact şi corect.
Pe dracu, doamne iartă-mă, ezact! - zice transpiratul. Cum corect ? Ce, pretutindeni se scrie cu doi de i? Aşa se zice? Pretutindenii? C-am întrebat-o şi pe fiică-mea, că-i într-a zecea la liceu, şi ea a zis că-i cu-n singur i.
Păi e cu-n singur i, tov primar!
Care bă, nu-s clar? Nu vedeţi că-s doi de i? Şi-ncă unu din i-uri nu-i corect, e cu curu-n sus! Băi, îmi vine să-mi dau cu pumnii-n cap c-am avut încredere în voi, intelectualii dracului. Ia treceţi în birou, să-mi dea fiecare notă explicativă.

I-am desenat lui tov primar semnul exclamării. Adevărul e că semăna al naibii cu un i întors. După aia, noi, instructorii artistici, ne-am resemnat pe o terasă cu nişte şpriţuri. Din boxe, băieţii de la Supertramp îi tot dădeau cu Breackfast in America, la duel cu Smokie divinizînd-o pe Angie. Şi cîntau păsărelele pînă se făcea noapte şi se aprindeau luminile. Ca să fie şi mai clar. Numai că nu erau halogene. Erau numai i-uri întoarse.

CONSERVA DE VULPE

El era Bică şi eu eram Bane. Bunică-sa era Buna. Bunicul era Bubu. Bufniţa era bundada, iar ciocanul era cacane. După ce-a ascultat atent cum a fost păcălit usul de coana vulpe, a meditat: "Cum să fii assa de plost? Da pe cît de male, tot assa de plost e ulsu ăsta. Eu nu ched că se există uls assa de post. Da dacă ela Bică, o mînca pe coana vulpe bucăsică cu bucăsică, aşa o mîca..."
Vara ne-am dus cu Maimu la Comă. La Bubu. Maimu era Olcitul, Comă era Comăneşti. Bică era în perioada cînd nu-i plăcea să mănînce. Mofturi peste mofturi. Aia nu, aia, nu.
Am pus în buzunar o conservă de carne chinezească. "Hai cu Bane la Trotuş, la vînătoare". "Da ce să vînăm, n-ai nici puscă, nici ac cu săgesi, n-ai nica. Ssi ce să vînăm la Tlotuss, că e apă ssi apa ale numai pessti."
Aveam un cuţit în Maimu şi i-am explicat că e de-ajuns ca să vînăm o vulpe. "Cu asta? Mă fasi să mol de lîs, Bane. Stă ea smechela de vulpe s-o vînezi tu cu cusitu ăsta? Bine, hai să te văd!"
Malul Trotuşului la Comăneşti e mărginit de un dig înalt, ca să nu se inunde oraşul. În anii secetoşi, la baza lui,pe marginea albiei, oamenii cultivau ceva legume în grădini improvizate pe aluviuni. Asta în care am coborît ca să ademenim vulpea, părea părăsită. Era un lan de araci printre care crescuseră anapoda buruieni
de doi metri. I-am făcut semn lui Bică să nu vorbească şi ne-am strecurat în mijlocul cocenilor. Am tăiat cîteva braţe de buruieni şi am improvizat o colibă. Apoi am făcut un mic foc. Cînd l-am numit şeful intendenţei, Bică s-a simţit în al nouălea cer. Imediat şi-a dat seama că intendensa este ceva foarte important. Şeful Intendenţei nu avea voie să părăsească postul şi trebuia să aibă grijă de foc. Să-l întreţină cu cele vrejuri uscate din grămăjoară. Deşi eu eram hunterul, mi-am cerut permisiunea de la şef să plec la vînătoare.
" Să-mi plinzi lepede smechela de vulpe ssi să mi-o adusi aisi, s-o judec ssi s-o mănînc, ai înseles?"
Hotărît lucru, nu era de glumit cu sseful de la intendensă!
M-am strecurat prin jungla de buruieni, am fumat o ţigară, şi m-am întors fără zgomot. SSeful era foarte dedicat întreţinerii focului.
"Ia să văd malfa", mi-a zis, fără să se întoarcă. "Ai leusit?"
I-am arătat conserva şi i-am spus că înăuntru e carne de vulpe, din cauză că vulpile s-au cam rărit, că Tovarăşul le vînează, dar carnea o face conserve şi le dă la popor, să se bucure şi el.
"Hai, desfase-o, se mai stai? Că-mi chiolsăie masele de foame. Si eu sunt popol, nu? Se dacă sunt sef la intendensă."
În acest fel l-am lămurit pe Bică să mănînce carne chinezească la conservă.
Naiba ştie dacă nu era chiar de vulpe.

Nişte oameni, acolo, şi ei

Zoe Ceauşescu era o femeie foarte interesantă şi foarte complexă. Gentilă, plăcută şi sensibilă. Soarta ei era legată de faptul că se născuse în atmosfera rarefiată a vîrfurilor politice ale epocii.

Asta declară Petru Popescu scriitor anticomunist, dar membru al Comitetului Central al UTC, scenarist şi realizator de filme american de origine română. A emigrat in Statele Unite ale Americii în 1974, unde s-a impus drept romancier şi autor de scenarii ale unor filme de la Hollywood. Este autor al romanelor de mare succes Prins şi Dulce ca mierea e glonţul patriei.

Petru Popescu mai spune că Nicolae Ceauşescu i-a cerut, într-o discuţie privată, să rescrie istoria României şi să-l pună în relaţie cu marile personaje care au influenţat destinul ţării. Scriitorul a spus NU.

Cavalerul Petru Popescu nu va recunoaşte never iubirea dintre el şi Zoe Ceauşescu.

Pentru că este un domn. Şi nu dă bine.

Istoria românească este plină de tragedii.

Acum 19 ani în Bacău (episodul 2) - 20 decembrie 1989

La ora 12, e programată repetiţia generală pentru spectacolul demonstrativ pe care artiştii băcăuani îl vor prezenta directorilor de Case de cultură din România, chemaţi la Bacău ca să vadă pe viu ce înseamnă activitate culturală serioasă. Toată noaptea am ascultat la căşti Radio France International şi Europa Liberă.

Surescitarea mă sufocă. Chiar au murit oameni la Timişoara! Tremur de furie. O iau pe jos, din Cornişa, pe la Tic-Tac, spre Centru. Patrule peste tot. Ciudat, oamenii se uită unii în ochii celorlalţi, direct în ochi se privesc, parcă ar căuta confirmări că gîndesc la fel. Că speră la fel, să scape de frig, de foame, de dogme absurde, de lozinci aberante, de frică. Să fie oameni normali, nu oameni noi. Pluteşte peste oraş o tensiune aproape materială.

Vreau confirmări că nu visez, că trăiesc adevărat începutul unei schimbări epocale. Mă grăbesc să mă văd cu prieteni, şi-i găsesc agitaţi, implicaţi, revoltaţi. Doctorul Virgil Muraru, Constantin Blănaru, Ovidiu Genaru, Gheorghe Vlase, Ion Ghelu, Gil Ioniţă, Dan Antal, Puiu Antoniu, Petru Cimpoeşu, Doru Frangache, Florin Enea, Nelu Hordilă, Doru Kalmuschi, Liviu Stoica, Gabi Olariu, Sorin Toma, Răzvan Haritonovici ( greu de crezut, în trei ore, m-am văzut cu toţi!) deveniseră la fel de patetici cum eram şi eu. Sufocaţi de emoţie. E revoluţie, frate, nu revoltă de huligani. Ceva trebuie să se schimbe în ţara asta. Se întîmplă şi la noi minunea dumnezeiască! Zidul Berlinului căzuse. La Chişinău, televiziunea transmitea programe occidentale, în Cehoslovacia, preşedinte era Havel, un dramaturg disident, ca să nu mai vorbim de Polonia, unde Solidarnosti, mişcarea democratică sindicală, impusese şeful statului. Pînă şi la bulgari, Jivkov abandonase puterea. Peste tot, în afară de România noastră iubită, lumea devenea liberă. Aici, timpul încremenise în directivele ultimului Congres de la care toţi aşteptaserăm marea demisie. România părea insula imposibilului.

Ani de zile, interminabil, discuţiile noastre despre sărăcie, libertate, călătorii, comunism, capitalism, securitate, curaj, patriotism, eşuaseră în savuroase şi periculoase bancuri politice dar şi într-un lamentabil „asta e, n-avem ce face”. Şi, deodată, timişorenii ne arătau că sistemul menit să dureze pînă face mărul pere şi răchita micşunele, nu-i veşnic. Simţeam că epoca glumiţelor pe seama regimului s-a sfîrşit. Era timpul să devenim responsabili, serioşi, s-o terminăm cu ipocrizia la care ne obliga titlul de tovarăş şi să ne asumăm nobleţea apelativului domn.

În timpul repetiţiei generale, Ghiţă Vlase îmi face semn să mă trag lîngă arlechin. Îmi şopteşte că tînărul inginer Ciprian Manta, colegul nostru de la trupa rock, e supravegheat de secu încă din facultate, pentru nu ştiu ce protest. Ofiţerul care-l ţine sub observaţie i-a şoptit să aibă răbdare, că în decembrie îl lasă în pace. Totul e pregătit, tovarăşii sunt pe ducă. Simultan cu Ghiţă, fac semnul ăla cu pumnul aruncat în faţă : yes!!! Brusc îmi amintesc seara în care, după o şedinţă a Cenaclului Artelor, tov. lt. maj. Toma, de la Securitate, m-a condus acasă (ciudată simpatie!) şi, mai bine de două ore, şi-a făcut şefii praf şi a încercat să mă convingă că sistemul egalitarist nu e viabil, că nen’tu Ceaşcă e paranoic şi că Lenuţa e o imbecilă cu diplome false, fostă curvă în Gara de Nord. Crezusem că e o provocare, aşa că n-am replicat.

După amiază, aranjez decorurile, luminile şi microfoanele cu Vasile Verigeanu, veşnic pus pe poante: opriţi dricu’ , ca să treacă-ntîi nea Nicu! Da-r-ar Domnu’!

Vine ora spectacolului. Alte emoţii. În sală, activişti culturnici de la Uniunea Generală a Sindicatelor – biela-manivelă între clasa muncitoare şi partid, testiculele care se agită dar nu se bagă – , dar şi profesionişti în materie de spectacole, toţi gata să desfiinţeze scurt, la cea mai mică eroare de regie sau de interpretare, orgoliul băcăuanilor.

În ciuda recomandărilor, scenariul nu cuprinde nici un vers despre „monocotiledonate”, dînsul şi dînsa. Am avut grijă să tai din scriptul aprobat orice referinţă la cei doi cei mai tovarăşi şi la partidul lor, în care eram şi eu, un prăpădit, dezamăgit şi ruşinat membru. Dans de societate, muzică rock, poezii de dragoste, balet. Aplauze.

Final grandios cu Deşteaptă-te, române! Nu cu Partidul, Ceauşescu, România. Premoniţie? Inspiraţie? N-am cum să ştiu. Dirijorul, Ghiţă Gozar, e genial, cîntă şi el, corul sună de parcă ar avea zece mii de voci. Spectacolul se termină în triumf, cu lacrimi în ochii tuturor. În timpul ăsta, români nevinovaţi mureau.

Pe holul de la bibliotecă, portretul în două urechi al tovarăşului are mustăţi şi coarne. Speriat, nea Iliuţă, omul de serviciu îl dă jos şi-l duce la magazie. La ora opt, Televiziunea înfierează „acţiunili provocatoare, huliganice, agenturili străine” şi pe generalul Milea, sinucis pentru că a ascuns, chipurile, conducerii de partid şi de stat adevărul Revoluţiei de la Timişoara. I-auzi, săracii, habar n-aveau! Comunişti inocenţi.

Verigeanu cîntă: opriţi dricu...

Nea Iliuţă pune lacătul la scenă şi bolboroseşte : Domnu Val, cade Ceauşescu, ascultaţi ce vă spun, s-o terminat! Dac-o tras în civili, s-o zis cu el !

S-a zis, nea Iliuţă, futu-l în cur pe mă-sa!

Acum 19 ani în Bacău ( episodul 1)

N-am să spun ceea ce s-a spus. Am să spun ceea ce am văzut cu ochii mei. Nici acum nu sunt sigur că s-a petrecut cu adevărat tot ceea ce am văzut. 19 decembrie 1989. În această zi, Casa de cultură din Bacău e declarată cea mai bună instituţie de profil din România. La ora aceea, peste 1000 de bacăuani îşi etalau calităţile de artişti amatori sau creatori în peste douăzeci de cercuri artistice sau tehnice. Programele Casei de cultură prevedeau în fiecare săptămînă zeci şi zeci de manifestări: spectacole de teatru, de estradă, de muzică uşoară, de poezie şi muzică folk, de umor, de balet sau de folclor, cărora li se adăugau întîlnirile de cenaclu literar, jocuri logice ( şah, bridge sau go), activităţi la cineclub, Tehnic Club sau Club 2001 – manifestare sincretică de muzică, ştiinţă, sociologie, film şi tehnică aplicată. Oamenilor li se părea firesc să deschidă uşa Casei, indiferent că erau simpli muncitori, scriitori consacraţi sau profesori universitari. Nu-i păsa nimănui că, după Congresul XIV al P.C.R., se numea oficial Centrul de creaţie şi cultură Cîntarea României. Era unul din puţinele locuri în care oamenii puteau mima libertatea de exprimare, puteau să-şi afirme talentele, îşi puteau defula, făcînd compromisurile de rigoare, adevăratele sentimente faţă de regim. Pe scenă scăpau şopîrle împotriva lui nea Nicu, iar după cortine, în culise, se putea înjura pe săturate. În ultimul timp, presiunea vigilentă a băieţilor cu ochi albaştri parcă scăzuse. Pînă şi tovarăşul colonel Onciu şi tînărul locotenent major Toma, mereu atenţi la ce se petrecea în Căsoaie, deveniseră invizibili. În 1989, 18 decembrie a căzut într-o luni. Mă întorsesem în mare grabă duminică seara dintr-o călătorie la rudele din Ardeal . La plecare, sîmbătă pe 16, depăşisem sute de maşini LADA cu număr sovietic, toate de culoare albă sau bej, cu cel mult doi ocupanţi la bord. Mergeau cu 70 de km la oră, la distanţă constantă de 50-60 de metri una de cealaltă, formînd o coloană nesfîrşită pe tot drumul de la Bacău la Braşov. Vremea era incredibil de caldă. M-a mirat afluenţa de turişti şi, la o oprire în Tîrgul Secuiesc, am întrebat un miliţian ce-i cu atîtea maşini. M-a privit ca pe un marţian: Ce, nu ştiţi că la ei e perestroica? Ruşii îşi fac sărbătorile pe coasta Dalmaţiei, că-şi permit! De ieri dimineaţă nu aud decît pajalusta, tovarîş, cuda Timişoarî? În noaptea aceea mureau primii 66 de români care strigau Jos Ceauşescu. La Radio Europa Liberă se auzeau incredibile împuşcături, ţipete şi lozici anticomuniste. Ascultam şi mă treceau fiori. Mă simţeam suspendat în timp, înfricoşat şi speram: dar dacă totuşi? Ne era teamă să şi gîndim că s-ar putea să fie şi altfel decît epoca asta de aur în care omul nou trebuia să aibă o conştiinţă atît de înaintată, încît nici nu mai avea nevoie să mănînce, să se îmbrace, să-i fie cald şi lumină. Omul nou putea să înalţe ţara pe cele mai înalte culmni ale umanităţii doar behăind cu elan patriotic imnurile dedicate partidului şi preaiubitului său conducător. Duminică, am descoperit oraşul populat cu patrule înarmate. Un soldat, un miliţian, un membru al Gărzilor patriotice şi un civil vegheau la fiecare colţ de stradă. La Timişoara fusese declarată stare de necesitate. Mi-am amintit filmele de război cu imagini din timpul ocupaţiei fasciste. Oamenii erau surescitaţi. Cozile la pîine, lapte, salam cu soia, la tot ce însemna hrană erau din ce în ce mai lungi. La radio şi la televizor în cele două ore de program, tovarrrăşul era obsedant, din ce în ce mai prezent. Patru ore de căldură pe zi, o oră de apă caldă, întreruperi de curent frecvente între ora 7 şi 9 seara, economie peste economie, deşi celebra datorie externă a ţării fusese achitată cu surle şi trîmbiţe. Întrunirile şi grupurile mai mari de trei persoane fuseseră interzise. Teroarea numelui Ceauşescu şi al tovarăşei academician doctor inginer ne strivea. Se vorbea numai în şoaptă.
Dar dacă a îndrăznit să tragă în muncitori – pe vremea aceea, toţi românii erau denumiţi generic, oameni ai muncii! – nu se termină bine pentru el, paştele mamii lui de bîlbîit! (urmarea mîine)

Vineri 1969, strada Avram Iancu 19

Ia hai băi fraţilor să facem şi noi o capră, un urs, ceva, că vine anu nou şi noi stăm ca proştii. Ştiţi că unchiu-miu a făcut anu trecut 3000 de lei în două zile? Da cine-i bă unchiu-tu? Cum adică, boule, nu ştii? E Nelu Lungu, ăla cu ursu din Lăloaia, ăla cu trupa aia de 90 de oameni, e cel mai tare unchiu-miu, fraiere! El e cu pielea cea mai tare, aia de doi metri jumate de-o joacă pe drug.

Frate, veneau ăia ca o armată de furnici, se căţărau pe garduri, deschideau porţile încuiate şi intrau în curtea omului, chiar dacă omu voia sau nu voia să primească ceata. Iaca, îţi intrau în curte o sută de nebuni şi tu ce puteai să faci? Ăia bat tobele de tremură carnea pe tine, urlă, sună fluierele de te-asurzesc, urşii mormăie de parcă-s motoare diesel, toţi se mişcă nebuneşte, dansează, urlă, se tăvălesc pe jos, înjură, se scuipă, cîntă, trag de orice mişcă. Sunt vii, şi tu ce faci? Stai după perdea? Adică eşti aşa de laş că nu ieşi să-i dai afară din curtea ta? N-ai atîta sînge-n instalaţie? Dar punem problema şi altfel: adică nu eşti capabil să primeşti ursul acuma, când tot calicu-i bucuros să-i joace băieţii din Lăloaia în bătătură? Păi du-te, frate de te-aruncă-n Trotuş, că scapă lumea de-o labă tristă.

Hai, că nu-s eu cel mai nenorocit, îţi zici, după ce-ţi mai trec nervii. Aşa că, îi chemi pe copii, o strigi pe nevasta-ta care se uită la urşii de la televizor, descui uşa, aprinzi lumina-n curte, şi-ncepe şoul, cum îi zice acum.

Băi, când se urcă unchiu-miu pe drug, plîngi. Bă, dansează pe drug ca Nadia pe bîrnă. Ai murit, dacă-l vezi. Şi, la urmă, ia banu. 3000 de lei în două zile.

Bun, hai. Să facem urs. Doberi să bată-n tobă, să ţină ritmul, cine? Cutare, cutare, cutare. Bun. Da de unde luăm pielea. Că la ora asta nu-ţi mai dă nimeni pielea de urs fără două sute. Da are unul pe bunică-su cu piei de urşi la pod, că a fost vînător. Şi le dă. Ne dă. Moca. Piele adevărată de urs. Pentru costumul de militar, mă duc la don Costache Ciocan, fost general pe timpul lui Antonescu. A făcut şi puşcărie, vreo zece ani de ocnă. Dar predă limba engleză la Clubul 1 Mai. Sunt elevul lui. Nu m-ar refuza.

Facem repetiţii de cum se-nserează. Bat în toba cu veşcă de oţel de banzic (ferăstrău vertical) şi piele de cîiine pînă fac bătături. Asta după ce-am rupt două perechi de mănuşi. De lînă , împletite de maică-mea, să nu-mi fie frig. Tragem în fiecare zi repetiţii, că-i greu cu ritmurile, pînă le-nveţi. Ş-apoi, ursarul Picu, tre să-şi bage-n cap o mie de versuri, cît tot Luceafărul.

Strada Avram Iancu, Joi 1966

Într-o zi, citeam „Adam şi Eva” pe pătură, în curtea din faţă. Găinile ciugulesc vesele prin iarbă. Găinile. Mereu aveam găini în curte şi mereu era una cu gîtul gol printre ele. Ei, aia mi-era cea mai dragă, pen că era deosebită. Deşi era tăiată în fiecare an, în vara următoare apărea din nou. Cătănica era. Roşcată, grea, şi foarte outoare. Plîngeam mereu când aflam, după ce-i haleam pieptul la ceaun, c-o aveam pe Cătănica în burtă. Lasă, mamă, nu te mai smiorcăi, că, la vară, ai să ai altă Cătănică.

Acum era vară, aveam altă Cătănică şi-mi era drag că venea cînd o chemam şi cîrîia încetişor, alintîndu-se. Mă soream şi-mi plăcea foarte mult cum cei doi din romanul lui Rebreanu se tot întîlneau în diferite vieţi şi se tot iubeau. Am căutat cuvîntul metempsihoză în dicţionar şi l-am învăţat. Când începe şcoala, am iar cu ce să-i fac praf pe-ăia.

Drăcoaica de Cătănica scurma, cum fac găinile. Îmi tot arunca pămînt pe pătură. Am întins mîna şi-am tras-o pe pătură. S-a cuibărit lîngă mine. Era blîndă şi mă iubea şi ea. Normal, nu? Eram la viaţa a şasea. Ăia din roman se iubeau şi mai tare. Eu o mîngîiam pe Cătănica. Soarele devenise al naibii de agresiv şi mă ustura pielea. M-am întors cu faţa în sus, iar Cătănica s-a apucat din nou de scurmat. Gata, eram plin de pămînt, ca la nebuni.

M-am ridicat. Am ameţit. Patru milioane de cerculeţe mi se învîrteau în ochi.

O iau pe găină şi-i spun să nu mai scurme, vaca dracului. Mă întind iar pe pătură şi caut pagina unde-am rămas. Cătănica-mi umple ochelarii cu ţărînă, proastă ca găina, ce vrei. O prind, şi-o trîntesc de pămînt cât pot de tare. Începe să cîrîie încetişor, de parc-ar cînta. Mişcă aripile şi-atît. Stă cuminte locului. Nu mai scurmă. Aşa, frumoaso, aşa să stai. Să văd şi eu cum se termină metempsihoza asta.

A doua zi, era tot acolo. Nu mai voia nici mîncare, nici apă. Nici nu s-a ouat. Ce naiba are ,că doar era sănătoasă. A tăiat-o tata. Au fript-o şi am mîncat-o. De la găini, eu mîncam pieptul, soră-mea mînca pulpele de sus, taică-meu ronţăia picioarele, iar maică-mea ce mai apuca.

Zice tata: Băi, da găina asta are picioarele rupte! Cum ceapa măsii de are picioarele rupte? Da maică-mea de colo: Păi a trîntit-o fii-tu ieri de mi s-a rupt sufletul. Ca pe-o minge a bătut-o de pămînt. Şi ce găină era asta. Nu era zi să nu facă un ou.

Oi fi luat-o pe cocoaşă? Aşa cred. Nu mai ţin minte.

ROMANCE OF YOUTH

Ah, ce femeie carnală, carnală,
Era pe vremuri Madam,
Nevasta portarului de la Termocentrală!
Ce făptură divină, cu ce nuri generoşi
Primea-n schimbul trei liceenii,
Dar numai pe cei cu bicepşii frumoşi...
Torsul ei alb, unde ardea izvorul de viaţă,
Te-ademenea peste munţi de zăpadă şi gheaţă.
Şi, Doamne, ce glas delicat şi ce buze avea...
Zona ei poplitee, pe băieţi îi înnebunea,
Indiferent la ce oră din noapte-i primea.

De-aia, frecvent, cîte-o ţaţă vecină, o blestema:
Usca-i-s-ar ţîţili! Da-r-ar dracii în ea!
Bătu-o-ar toţi sfinţii şi boala cea rea,
Că i-o sucit minţili
Băietului meu,
Elev într-a noua, liceu!...

În ăst timp, portarul veghea ca să aibă oraşul căldură.
În gheretă, - avea ceapă, slănină şi ceva băutură.
Şi pentru ca-n post să nu aţipească,
La poza frumoasei Madame stătea să privească.

O dată, prin 94,
I-am văzut personal pe-amîndoi, într-o seară, la teatru!
Venea teatrul la noi, o dată pe an,
Şi-acum figura în spectacol chiar Beligan!
Se juca o piesă celebră, despre iubirea perenă,
Scrisă de-un romantic autor rus.
De-atîta plîns,
Madam a avut o lună migrenă.
Unde-s vremurile-alea? S-au dus!

...Am auzit că Madam ar fi murit cam suspect
Cu o leziune ciudată pe piept.
A dispărut în neant, într-o toamnă fatală
Întocmai ca viaţa noastră şcolară,
Frumoasa nevastă a portarului de la termocentrală...