VISÎND O ŢARĂ MINUNATĂ ŞI FERICITĂ

"Nu caut o societate impecabila. Caut, asa cum am mai spus, o societate in care sa existe reactii autentice si ferme la greseli. Pe mine nu ma deranjeaza greselile, ma deranjeaza lipsa de reactie la ele. Iar reactia la nedreptate are si ea nevoie de exercitiu, iti dai seama cat de neantrenati suntem noi in aceasta privinta? Nu imi imaginez cum se va incepe, de unde se va incepe, am avut atatea sanse si le-am ratat oribil pe toate. Cu sete, cu o sete de nestins. Nu simt in mai nimeni dorinta reala de a face ordine in propria istorie si in propria tara." ( http://confruntadurerea.wordpress.com)

Cînd am fost primit la pionieri (în clasa a patra, abia, deoarece într-a treia, cînd deja toată clasa avea cravate roşii la gît, i-am spart capul lui Buzinski Sandu. Cu clopotul de sunat recreaţia i-am dat în cap, că-mi furase mărul din pacheţel şi urla de zor pe culoar că ce prost sunt că-mi iau mere la pachet), am fost foarte mîndru că de-acum puteam să duc la şcoală cît mai multe sticle şi borcane, fier vechi şi maculatură, ca să facă detaşamentul meu şi să facem România mai bogată şi mai fericită. Aşa am făcut pînă cînd am dat de fraţii Lupaşcu la Centrul de colectare, vînzînd colecţia de Realitatea Ilustrată dinainte de război pe care eu o dusesem la şcoală, ca să îndeplinim planul la hîrtie.

Într-a opta mi-a plăcut mult să învăţ din "Istoria Românilor" de Constantin şi Dinu Giurescu. N-am mîncat îngheţată o vară întreagă, ca s-o cumpăr. Cînd o deschideam, îl vedeam pe tovarăşul Ceauşescu şi mi se părea că se uită direct la mine şi mă emoţionam la fel de tare ca la mitingul din Piaţa Palatului, cînd tunase şi fulgerase împotriva invaziei Cehoslovaciei. Ce ţanţoş eram să fiu român şi să trăiesc într-o ţară care urma să fie în scurt timp atît de bogată şi de fericită.

Apoi, m-au făcut utecist. Iar eram mîndru, dar în alt fel. Acuma voiam să scriu frumos, să pictez frumos, ba chiar să sculptez statui frumoase pentru ca România să fie mulţumită de cît de talentat sunt eu, unul din milioanele de utecişti care vor ca ţara noastră să fie mai minunată. Mi-am cumpărat şi o chitară şi am început să compun cîntece frumoase de dragoste şi să le cînt la reuniunile de sîmbăta.

Am făcut toate astea pînă cînd tovarăşul Pralea de la UTC m-a auzit şi m-a-ntrebat de ce visez eu cai verzi pe pereţi şi cînt despre iubite, cînd ţara are nevoie s-o cînt pe ea şi pe partidul care ne conduce?

Dar eu iuibeam o fată blondă cu ochi albaştri şi asta n-avea nimic de-a face cu ţara şi cu partidul.

Tot aşa am păţit şi cu poeziile. Nimeni nu mi le publica. Erau prea intime şi prea pesimiste (între timp, prima dragoste luase sfîrşit).

Apoi, cu chiu cu vai, m-au primit în partid, după ce îmi luasem angajamentu să nu mai fiu aşa visător cum eram. Am vrut mult să intru în partid, pentru că voiam să mă fac ziarist ca ziariştii de la Flacăra lui Păunescu care luptau pentru ca România să fie mai minunată, iar românii să fie mai buni, mai harnici şi mai fericiţi. Ziarist nu puteai să fii decît dacă făceai "Academia Ştefan Gheorghiu", iar acolo nu intrai decît dacă erai un valoros membru de partid. Numai că, pînă m-au făcut membru de partid, împlinisem 30 de ani şi asta era limita de vîrstă.

Ei, nu mai eram aşa de mîndru că-s membru de partid, mai ales că fusesem şi sancţionat că aveam gura mare, că-i luasem apărarea unui tovarăş care trebuia exclus din organizaţie. Pe nedrept.

Atunci a venit 22 decembrie 89. Atunci am simţit că-i momentul să mă implic şi să terminăm odată cu minciuna, cu pilele, cu hoţia, cu dezordinea din ţară. Fraţilor, ce-a fost, a fost! De-acum o luăm de la zero absolut şi clădim cu adevărat o Românie fericită şi minunată. Gata cu comuniştii! Gata cu securiştii! Gata cu nesimţirea! Hai, la treabă, fiecare să-şi facă afacerea lui, să ne vedem de-ale noastre, să fie democraţie, dreptate şi frăţietate!

Au trecut 19 ani de atunci. Aş mai aduna ceva sticle şi ceva maculatură, niţel fier vechi, aş mai picta nişte poduri şi tot ziarist aş vrea să devin, să fac din România o ţară minunată şi fericită.

Doar că mi-e tare teamă că lumea s-ar uita la mine ca la un nebun, refuzînd să vadă cum arde în mine "dorinţa reală de a face ordine în propria istorie şi în propria ţară"...