Se afișează postările cu eticheta experiment. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta experiment. Afișați toate postările

vineri, mai 15, 2009

VERDE DE PARIS


Pe strada Pitar Moş, colţ cu Arthur Verona, se află o clădire superbă în curtea căreia, la începutul anilor 90 făceam coadă pentru viză în mult rîvnita Elveţie. Consulatul cantoanelor s-a mutat şi, în locul lui, funcţionează de vreun an Centrul de Design Europa Centrală al Grupului Renault. Carevasăzică aici se proiectează modelele mărcilor Renault, Nissan şi Dacia.
Deoarece clădirea e complet înconjurată de betoane, francezii au plasat în jurul ei fîşii de plastic, simbolizînd fire de iarbă.

Dacă n-ai pîine, e bun şi cozonacul.

miercuri, mai 06, 2009

De ce nu fumau vikingii


M-am prins azi, cînd am probat un coif original de viking.
Poţi doar să vezi prin două fante subţiri şi să auzi ca dintr-un butoi, păsăritul ciripelelor. Cînd să tragi ţigară, pauză. Pe unde?
Plus că, la ora aia, nu se prea auzise de tutun.

luni, noiembrie 10, 2008

RÎSU-PLÎNSU'


Am văzut un film înfiorător de lucid despre
demitizarea lumii în care trăim, care
mi-a lămurit cauzele crizei economice şi
care prevede falimentul inexorabil al finanţei
mondiale într-o viziune apocaliptică, dar bine
susţinută cu argumente reale. Un eseu vizual
despre evoluţie, constiinţă, viaţă, adevăr,
meditaţie şi despre transformarea omului
prin continua observaţie a propriei sale naturi
şi a ceea ce-l înconjoară.
Filmul, cu o durată de patru ore, este ZEITGEIST,
(din germ. Spiritul epocii)
cel mai vizionat film din istoria internetului.
Autorii lui demontează marile mituri ale acestei
epoci care - pretind autorii - e pe sfîrşite :
Banul, Religia, Globalizarea. Am reţinut o frază
rostită de Krishnamurthi în anii 60:
"NU ESTE UN SEMN DE SĂNĂTATE SĂ FII BINE ADAPTAT
LA O SOCIETATE BOLNAVĂ."

Dar, pentru că în România,"spiritul epocii"
e dominat încă de umor, redau mai jos şi bancul
primit de la Marina pe email:


Un cioban îl întreabă pe celălalt:
- Cum se spune, măi, funicular sau furnicular?
- La ce?

Alegeţi ce vreţi!

duminică, noiembrie 02, 2008

UNA TARE DE TOT : =rand(200,90)

Ca să mă scuz oarecum că mi-am neglijat varanusul atîtea zile, postez una tare de tot, inexplicabilă pentru un neofit ca mine într-ale înaltei tehnologii.

Deschide un document nou în Word şi scrie următoarele:


=rand(200,90)


Apoi apasa enter.


Microsoft e gata să "plătească milioane" pentru cel care poate oferi explicaţia.

Încearcă!


(Încă o ciudăţenie: prima mea maşină, un OLTCIT, avea acelaşi număr cu numărul de pagini rezultat! 325!) Semnalez că de la 100,90 pînă la 200,90, rezultatul este acelaşi. Doar numărul de pagini afişate este altul!


vineri, octombrie 17, 2008

PREMIERĂ MONDIALĂ (!!!)

Prezint mai jos, pentru prima oară şi numai pentru Dumneavoastră, un fragment din romanul "Zdruncinarea".

Altă noapte de plumb. Nu trece nici o maşină, nu percep nici un zgomot, doar
pasărea din perete fâlfâie rar. Şi eu respir rar, profund, de fapt, oftez. O inspiraţie şi o expiraţie
la treizeci de secunde. ca numele ei: VAN - o inspiraţie. DA - expiraţia. Van-da, Van-da, Van-da
. Inspir. Expir. Trebuie să dau gata comanda până vineri. Am de făcut 35 de statuete din
ipsos de exact 25 de centimetri, cu tot cu soclu, conform modelului anexat
. Asta trebuie să fac, nişte statuete de cretă, cu postament cubic din stejar pe care-o să lipească ei o tăbliţă ovală :Trofeul Festivalului de Folclor „Ion Baroi” – ediţia a enşpea.
Asta am ajuns să fac, ca să nu mă dea ăştia afară din atelier. Să produc în serie. Să plătesc chiria şi să-mi iau cafea şi să am ce mânca. Hal de artist cu diplomă! Te caci pe ea diplomă în ţara asta unde toţi au diplome. Torn smântâna de ghips în forme. Am făcut un mulaj pentru partea din spate, cu ceafa, spinarea, fesele şi călcâiele. Posteriorul. Şi un mulaj pentru partea din faţă cu obrajii, sânii, abdomen
ul şi degetele. Umplu formele cu ghips şi aştept să se întărească. Aştept şi fumez. Ce altceva aş putea să fac ? Nici urmă de artă. Nici urmă de poezie. Manufactură.

Cumpăraserăm vagoane cu flori, acordaserăm chitarele, ne pregătiserăm de mare chef în cinstea iubitei noastre dintotdeauna, şi, ce să vezi?, ne-am trezit ca n-avem pe cine sărbători. Domnişoara era evanescentă, ştiam, dar nu ne puteam gândi c-o să dispară de tot din România, chiar de ziua ei. (Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi.) Ne-a ţinut de cald când pocneau caloriferele de ger. Ne-a luminat când se trăgea heblul. Muşcam din ea şi o mestecam încet, să nu se termine prea repede. O mâncam în loc de unt, o mâncam visând la carne şi ea ne astâmpăra foamea. Ne dădea curaj când nu mai era nimic de sperat. În preajma ei, ne simţeam importanţi, invincibili, nemuritori, chiar dacă, de fapt, nu valoram mai mult decât un bob de nisip. Ce-ar fi fost, fără ea, primele iubiri? O căutam cu fervoare în noi înşine şi nu aveam fericire mai mare ca atunci când îi simţeam respiraţia, strigătul, şoapta.
Doamne, şi cum mai vibram la cântecul ei, cum intram în rezonanţă cu pocnetul mugurilor, aşa cum eram: noi î
nşine, blindaţi cu armuri strălucitoare de dragoste, într-o tinereţe pe care-o credeam fără de sfârşit. (Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată.) Cum cine-i asta? Nu v-aţi dat seama?
E poezia, oameni buni, Poezia, na!

...Poezie ar trebui să fie şi ceea ce fac eu acum.
Dar nu-i deloc poezie, e praf de cretă, hârtie, apă, meşteşug prozaic.
Inspir. Expir. Miniaturi de corpuri umane despicate pe lungime. Lipesc jumătăţile,
curăţ bavurile cu spatula. Te simt, respiraţie. Mă ustură ochii obosiţi, iritaţi de fum,
că e fum aici, am tot fumat. Fluier aiurea Chris Rheea, printre dinţi. În cafeneaua lui
de la marginea autostrăzii nu văd decât tălpile, gleznele, coapsele, sânii, gâtul, gura
şi tâmplele tale, fruntea ta de femeie tânără, nebună. Visezi, băiete. Visezi. Ai luat-o razna.
Lasă visarea. Hai, la treabă, numai mâine nu-i poimâine şi vine gala şi pui mâna
pe-o grămada de bani publici şi plăteşti restanţele şi-ţi iei haleală şi ce-o mai fi. Poate o să fie Vanda.

De aseară modelez statuete de româncuţe durdulii, trofeele Centrului de
cultură. M-am săturat să înghit praful de ghips şi de-aia fac ceva pe ea comandă.
35 de premii din ipsos pentru cei mai buni artişti din ţară. Zece euro bucata, bun contract pe
foamea asta. Vanda. Totul tău perfect. Ochii tăi migdalaţi, de japoneză. Pomeţii tăi
pronunţaţi. Sângele o ia la fugă prin artere, îl simt cum urcă de la picioare la jugulară,
la creier, cum îmi umflă penisul, îmi aud pulsul ca un ciocan pneumatic şi îl simt în testicule,
bubuind, spărgând noaptea în milioane de fire negre de praf. Mă doare, dar îmi şi place.
Pasărea pare să-şi revină, se zbate violent şi se smulge din perete, planează prin cameră,
volutele ei descriu curbele pântecului tău tandru sau ale obrajilor, nu-mi dau seama.
Ştiu că şi ţie ţi-e frig. Dacă primarul nu s-ar fi zgârcit la bani şi le-ar fi vrut din marmură,
era cu totul altceva. Dacă mi-ar fi comandat statuetele din marmură albă, ar fi simţit
şi artiştii ăia că sunt preţuiţi, duceau şi ei acasă ceva de valoare. Neperisabil. Instituţie bugetară de rahat, de tranziţie, de austeritate, de improvizaţie, de înţeles în ţara asta unde până şi eternitatea e luată à la légère. Dau să te acopăr cu mine, să te încălzesc. Vanda. Dar trupul tău nu e aici. E pe undeva? Poate fi aievea o fiinţă atât de neobişnuit de perfectă, aşa cum o văd eu de atâtea nopţi? Trebuie să sting ţigara şi visul, să nu iau foc. Mai ales visul să nu ardă.
Nu se mai face odată zi în viaţa asta a mea de vis şi de coşmar, nu mai vine oda
tă ora 9?
Să fac să-ţi fie ţie bine, să-ţi fie cald ? Să simt şi eu că trăiesc, Doamne, te rog, fă să-i fie cald!


Mă întreb ce poate face un artist premiat cu o statueta de cretă. Bun, o pune în birou,
dacă are birou, sau pe-o etajeră, sau într-o vitrină, s-o vadă cunoscuţii şi să-l felicite.
Odată, când o s-o şteargă de praf, o s-o scape din mână şi româncuţa o să se facă
cioburi.

Cum sunt eu acum: împrăştiat într-o mie de cioburi, fără să pot să mă adun la loc,
să mă fac din nou eu, ăla care eram odată, când nu ştiam că Vanda există.





marți, octombrie 14, 2008

MATRAFOX - BENZINA SĂRACULUI



Prima mea maşină a fost un Oltcit Club, alb, cu număr mic: 3 BC 532. Eram atît de îndrăgostit de ea încît i-am pus ceas electronic şi lampă de bord, capace la roţi ( redesenate, vopsite cu bronz alb, din castroane de plastic de la FEROMETAL), bandouri negre din jgheaburi pentru cabluri şi schimbător de viteză din aluminiu strunjit, randalinat şi eloxat la Intreprinderea de Avioane. Aşa era la modă, cam cum e acum la modă să ai suvuleţ dacă vrei să te respecte lumea.

Cînd aveam Oltcit, cum zic, cu piese franţuzeşti şi cotă de 20 de litri de benzina pe lună, dădeam o fugă la Moineşti şi cumpăram matrafox, un reziduu inferior rezultat din cracarea petrolului. Matrafoxul cică ardea supapele din motor, şi astea costau cît ochii din cap, aşa spuneau cunoscătorii, dar ce mai conta dacă aveam cu ce să circul? Maimu - aşa o chema pe maşină - a funcţionat fără probleme vreo trei ani, pînă prin 1990, cînd benzina s-a dat la liber.

Ce să crezi? După vreo două luni de benzină CO 98, de-aia bună, Maimu a mea a clacat. După atîta matrafox, demara ca o babă şi abia de prindea 80 la oră. Cînd, cu chiu cu vai, mai făceam rost de matrafox de ăla ( nu mai vindea nimeni, că scăzuse cererea, de vreme ce puteai lua benzină adevărată cîtă voiai), Oltcitul dădea clasă la toate hîrburile din Occident care începuseră să invadeze România. Numai că, minunea oltenească ruginise şi-şi cam pierdea tablele.

Ce chin pînă s-o vînd! Am luat pe ea cît pe două biciclete noi. Ăl de-a cumpărat-o, i-a schimbat motorul, şi-o mai văd pe drăguţa de Maimu şi-acu prin oraş.

De, iaca, şi maşina, ca şi românul: cînd se obişnuieşte cu răul, nici binele nu-i mai face bine!

Decît dacă-i schimbi motorul.

miercuri, septembrie 24, 2008

POTICNELI PE BANI EUROPENI






Am ajuns la Palatul Cotroceni. Nu ca preşedinte, ferească-vă Dumnezeu!
Invitat la un spectacol de teatru experimental. Cînd ajung, constat că nu e la ora 19, cum ştiam, e la ora 20. Profit să bag în mine ceva azi, un sandvich cu şuncă şi caşcaval, plus cola. Şi fumez, şi fumez. Cînd să intru, gardieni, controale la sînge, ca la aeroport. Ţiuie toate prostiile alea în draci. Ochelarii cu ramă metalică. Zîmbete, scuze. Nu-s pe tabelul cu invitaţi, dar mutra mea suspect de serioasă îi face pe cerberi să mă treacă ei pe listă. Ăştia nu se pun rău cu asasinii de profesie :))!!!
Cotroceni, nume de legendă...Nu?
Vă dau poze.
Spectacolul e unul dintre cele pe care nu ai vrea să le uiţi, deşi, scormonind puţin în istoria lui, şi, urmărindu-l cu atenţe de cîrcotaş patentat, constaţi că e o mică, dar profesionistă improvizaţie.
Direcţia de scenă, adică sîmburele din care a izbucnit ideea evenimentului, aparţine Nonei Ciobanu care nu este numai regizor Teatrului Mic (v-amintiţi de Teatrul Mic?), dar şi director artistic al Fundaţiei Toaca! A obţinut premii mari la mari festivaluri internaţionale, dar şi un "mic" ajutor financiar pentru proiectul FURTUNA de la PUZZLE, proiectul naţional al României pentru Anul European al Dialogului Intercultural, componenta „Pelerin spre centru”, derulată în parteneriat cu Fundaţia Culturală Toaca. Ei??? PUZZLE este coordonat de Centrul de Consultanţă pentru Programe Culturale Europene şi este sprijinit de Ministerul Culturii şi Cultelor din România şi Comisia Europeană.(WOW, ce tare, ce de bani!)

"Suntem făcuţi din ceea ce şi visul este."

FURTUNA o ştiţi. N-o povestesc, că-i Shakespeare şi n-are rost să fiu prea prost. Spectacolul îi are ca protagonişti care rostesc textul pe Alexandru Repan şi pe Ioana Abur (neconvingătoare în mare măsură, voce slabă, inflexiuni false). Interculturalitatea - mamă, ce cuvînt lung! - le alătură un dansator şi coregraf francez Koffi Koko excepţional: elastic, expresiv, inspirat, şi, ce să vezi?, doi muzicieni (tobe şi ţiteră) din Siria, cu muzică orientală pe un text shakespearian, în limba română ( cam aiurea, totuşi!!!). Fără de reproş costumele create de Doina Levintza, superbe, originale şi bine instrumentate în mişcarea scenică. Un light design profesionist pus în operă de Iulian Bălţătescu, pe echipamentele lui Dan Măciucă, a întregit atmosfera reprezentaţiei.
Dintre toate aceste elemente, dansurile geniale ale lui Koko dacă rămîneau, aş fi jurat că am asistat la un spectacol excepţional.
Aşa, ce-am văzut, a fost un experiment în prea multe locuri fad şi adormitor, cu elemente spectaculare scremute, în care nici maestrul Alexandru Repan n-a strălucit în lumina deplină a valorii cu care ne-a obişnuit.
Totuşi, FURTUNA de la Cotroceni nu a fost un eşec. Fabulosul decor în care a avut loc i-a compensat scăderile.
Se poate spune că TOACA a sunat la Cotroceni. De nota 7.