MI-AM PUS TRICOLOR LA POARTĂ

Cum am deschis ochii, am ridicat drapelul în faţa casei. Casa se află pe Calea Romanului.

De fiecare Zi Naţională, îmi scot tricolorul la vedere. Nu trebuie să-mi spună cineva s-o fac.
Mi se pare normal ca, pe Calea Romanului, să fluture tricolorul. Aş putea foarte bine să n-o fac, să aştept să pună primarul drapele pe toţi stîlpii. Dar, de fiecare 1 Decembrie, năvălesc peste mine sinuciderea lui Decebal, vitejiile marelui Ştefan, capul lui Mihai Viteazul, Voroneţul, Mioriţa plîngăcioasă, nebunia lui Eminescu, păsările lui Brâncuşi, ocupaţia rusă, frigul şi întunericul epocii de aur şi toate nenorocirile cîte-or mai fi fost pe capul bietului popor de oameni români.

Dacă România este o taină populată de o naţiune a extremelor, între vocaţia tragicului şi cea a derizoriului, care nu se uimeşte nici de naştere, nici de înmormîntare, nici de diamantele din noroi, nici de mirosul de balegă, o ţară care are şi Rege şi Preşedinte, şi domni şi ţopîrlani, o ţară a rîsu-plînsului, a zarvei şi a tăcerii generale, de ce s-ar minuna cineva că, pe Calea Romanului, flutură într-o curte drapelul naţional?

LA MULŢI ANI, ROMÂNI!