VREM ŞI NOI ÎN BELIGANIA

Pe 14 decembrie, RADU BELIGAN împlineşte 90 de ani. Maestrul a afirmat că trăieşte în "Beligania", un univers pe care l-a inventat.

Trăiesc de 50 de ani în această insulă pe care am botezat-o cu acest nume, înconjurat de familia mea şi de oamenii pe care îi iubesc. La adăpost de ignoranţa care, afară, vorba lui Tristan Bernard, face mereu progrese. Unde nu răspund niciodată personal la telefon şi unde nu deschid televizorul, pentru că sunt un om paşnic şi mă gândesc mereu la obiceiul medieval de a-i spânzura pe toţi aducătorii de veşti proaste. Dar nu ştiu cât va dura Beligania. Pe blocul în care stau este afişată ostentativ o imensă bulină roşie, care ne avertizează că zilele noastre sunt numărate.




Aveţi blocul şi împrejurimile în foto. Nu seamănă de loc cu Beligania. Dar în Beligania, mi-ar plăcea să trăiesc, de aceea, i-am trimis Meastrului următoarea scrisoare:

DRAGĂ MAESTRE RADU BELIGAN,

De la bun început, vreau să vă rog să-mi permiteţi să mă stabilesc şi eu în Beligania.
Din câte ştiu, această insulă are o climă nici prea caldă, nici prea rece, cerul ei nu-i nici prea senin, nici prea înnorat, nu-i la capătul lumii, ci chiar colea, aproape. E un loc binecuvântat unde fiecare face ce-i place. Singura regulă pe care trebuie sub jurământ s-o respecţi, este cea a bunului simţ. Am aflat cum stau lucrurile. Acolo totul este adevărat. Şi zâmbetul şi durerea. Acolo, dragostea şi credinţa nu se pot învăţa şi nici harul nu poate fi imitat. Ori le ai de-acasă, ori, dacă nu le ai, nu poţi cere viză în Beligania.
Eu zic, Maestre, că am învăţat să iubesc şi să cred. Poate chiar mai mult decît ar fi trebuit. Rămâne să vă convingeţi. Nu ştiu dacă faptul că am învăţat să şi sper, o să mă ajute să obţine viza mai repede. Însă, ar trebui să ţineţi seama că îndrăzneala mea se bazează pe speranţa pe care, de-acolo, de pe scena de unde vă ştiu, mi-aţi dat-o timp de peste şaptezeci de ani. Când era mai înnegurată zarea, când se terminau merindele şi apa, când era al naibii de frig, cuvintele rostite de Dumneavoastră mi-au mai dat puterea să sper.
Legile spun că în Beligania sunt primiţi numai cei pe care-i iubiţi. În nenumărate rânduri aţi declarat că trăiţi pentru Publicul Dumneavoastră. Şi eu sunt Publicul Dumneavostră, domnule Beligan.

De aceea, vreau acum să mă împroprietăriţi cu un colţişor de Beligania.
Îmi închipui ce minunat e să fii la adăpost de ignoranţa care, afară, vorba lui Tristan Bernard, face mereu progrese. Să-mi daţi şi mie o bucăţică de pământ. Să trăiesc măcar o vreme, cât o da Dumnezeu, acolo unde nu eşti obligat să răspunzi personal la telefon şi unde nu trebuie să deschizi televizorul, pentru că eşti un om paşnic şi te gândeşti mereu la obiceiul medieval de a-i spânzura pe toţi aducătorii de veşti proaste. Cel mai mult, mi-ar plăcea să respir aerul acelui loc, pentru că acolo Cuvîntul şi Tăcerea sunt drămuite cu înţeleaptă măsură.
Da, ştiu că nu aveţi habar cât va dura Beligania.
Dar şi încă o zi, dacă mai am de trăit, tot vreau să emigrez în insula Dumneavoastră.
Îmi asum această bucurie. De a trăi şi de a dispărea odată cu insula pe care Dumneavoastră aţi numit-o Beligania.


Vă mulţumesc. La mulţi ani!