DESPRE PROSTIRE

Vine Orban în Bacău, se dă jos din jep şi-ncepe să ne prostească: o s-aveţi pasaje, o s-aveţi pod, o s-aveţi autostradă, şosea de centură, o s-aveţi...Stava, cu gura pîn-la urechi: v-am spus eu, o s-aveţi!...

Una-i să fii prost, alta-i să fii prostit. A prosti pe cineva e o expresie cu valoare reală care înseamnă că-l induci în eroare, că-l păcăleşti, că-l duci cu vorba, că-l înşeli. Cel prostit ajunge să fie zăpăcit, uluit, dezorientat. După ce i s-a aplicat prosteala, cetăţeanului i se dă peste cap sistemul de valori. I se pare că tot ce ştia el că-i bun, de fapt, e rău. Albul e negru şi dulcele amar. Ceea ce lumina pînă atunci, întunecă, iar gheaţa e caldă. Omul nu mai ştie ce să creadă. Ce-o fi adevărat despre el, despre ceilalţi, despre viaţa asta? Rezultatul acţiunii de prosteală este prostul. Dacă-i prost, e bun. El poate fi luat de mînă şi dus la urne, să te voteze. El stă cuminte la televizor şi plînge sau se rîde. Dă-i trei miloane pe lună şi e fericit. Dă-i apă neagră la robinet, ţine-l în frig, cere-i bani pe impozite. Prosteşte-l să respecte legea, legea-i pentru proşti. Prostul se teme de lege. El n-are nici o părere şi, chiar de-ar avea, pe prost nu-l bagă nimeni în seamă. Cui îi pasă că are şi el, acolo, un cap, şi, înăuntru, un creieraş mic cu gînduri în el? Că unele gînduri sunt întrebări rămase fără răspuns? Că se miră ca prostul?