PATRIEI CÎT MAI MULTĂ CEAŢĂ

Neţărmurită e satisfacţia românului de rînd dimineaţa, cînd, ca să se dumirească în ce zi se află şi pe ce planetă, cu ochii abia mijiţi, caută telecomanda de la capul patului şi, deschide televizorul. E ora şase şi mai poate zăbovi un zece minute pentru odihna de după munca somnului de peste noapte. Apasă pe rînd primele zece butoane corespunzătoare principalelor posturi, nu pentru că i-ar păsa prea mult de ceea ce s-a întîmplat, ci, mai mult ca să fie convins că nimic nu s-a schimbat peste noapte. Cum nici ziua de ieri nu i-a adus nimic anormal în anormalitatea ei, cu siguranţă că nici cea de azi n-o să-l facă mai tînăr, mai bogat sau mai frumos. Dar azi, parcă ar fi altceva, parcă lumea se schimbă. Geoană promite marea cu sarea, liberalii sar şi ei cu pensii mărite cu salarii dublate, diseară Steaua bate Fiorentina.

Facturile sunt tot pe bufet, totul se scumpeşte, frigul de toamnă e aici şi nici iarna nu-i atît de departe. Parcă ar fi anul trecut, la început de octombrie.
Da, nimic nu s-a schimbat, şi asta-l face pe omul nostru să mai caşte odată, în semn de profund respect faţă de destinul divin care i-a hărăzit să trăiască într-o ţară liniştită, fără convulsii, fără probleme existenţiale majore. Aceeaşi urîtă fonfăită pe TVR 1, acelaşi gîngav bîlbîit pe N24, aceeaşi ridicolă preţioasă la Antena 1, aceiaşi monotoni şi falşi prezentatori de ştiri pe toate posturile, s-au înţeles diabolic să behăie pe toate frecvenţele aceleaşi ştiri, formulate în acelaşi limbaj de lemn, pe un ton sec şi neconvingător. Omul nostru român s-a obişnuit să nu mai priceapă nimic. Nu poate crede că America se duce de rîpă. Şi chiar dac-ar fi aşa, cui îi pasă? Lui, în nici un caz.
Confuzia permanentă pe care i-o inculcă mass media autohtonă şi-a atins scopul : patriei cît mai multă ceaţă!

PROPRIETARUL DE CĂRŢI

Mi-a călcat pragul un om de succes, care cîştigă cam 100 de euro pe oră de la firma de construcţii unde e patron. Îşi face casa acum şi ar vrea să fie una deosebită. În living, s-a uitat în jur şi-a zis:
- Bă, da tu puteai să-ţi faci o casă din cărţi! A intrat în biroul meu cu trei pereţi de cărţi, apoi l-am dus la etaj unde sunt două dormitoare, fiecare cu peretele lui căptuşit cu cărţi. Coborînd, a văzut că şi sub scară sunt cîteva rafturi cu cărţi.
- Le-ai citit pe toate?
Bună întrebare. Cu schepsis.
- Nu, zic. Le-am luat de la anticariat, la metru. Am măsurat cît are peretele şi-am calculat cam cîte cărţi l-ar acoperi. Daţi-mi douăşcinci de metri de cărţi, cît costă? M-a costat nimica toată.
- Uite că nu m-am gîndit! - zice musafirul. Şi e scumpe?
- Nicidecum, cam treizeci la sută din banii pe care-i dai ca să faci sistemul termic, de vreo patru ori mai ieftin decît polistirenul.
- Băi, frate, eşti dat naibii! E şi bun izolator, şi dă şi bine, zice lumea că eşti intelectual! Am să pun şi-n beci, că şi-acolo poa să mai intre careva! Da-mi trebuie multe, că-mi trag un beci de 150 de metri pătraţi, să-ncapă butoaiele.

Cărţile mele le-am adunat de pe cînd aveam vreo şase ani. Le-am purtat după mine mereu. Au ajuns cîteva mii. Cărţi noi, cărţi vechi. Uneori le-am plătit cu banii de prăjitură, mai tîrziu cu banii de ţigări. Pe unele le-am furat, sub cămaşă din librării sau biblioteci. Cîteva sute le-am cărat cu căruciorul de butelie de la bunica Amalia Silvestru Vidissonni. Pe multe le-am salvat de la casare. Apoi le-am dus în spinare pe unde m-a dus viaţa, le-am aşezat pe pereţii tuturor caselor pe unde-am locuit. Erau primele lucruri pe care le puneam în ordine cînd mă mutam într-o casă nouă. Cărţi citite la lumînare, la bec de lanternă, în frig, în tren, în tramvai, pe deal, la mare. M-au izolat de urît, de violenţă, de prostie. M-au făcut să cred că pot fi Spartacus, Paganel, Winnetou, Micul Prinţ. Hamlet sau Raskolnikov, cu ceva mai mult ghinion.
Viaţa mea, cărţile. Un bun izolator. Mai ieftin decît polistirenul.

CERBERUL LUI ORFEU

Am vorbit despre paza şi protecţia locuinţei la curte acum cîtva timp.
Pentru că prietenul meu Dan mi-a trimis nişte poze expresive, voi relua subiectul, pentru că la bloc e altceva.
Să zicem că te-ai mutat într-un apartament pe care-ai dat o basculantă de euroi şi la care mai ai de plătit încă 125 de ani, mai ales că ţi-ai pus în casă tot ce-i trebuie unui om modern, ceea ce a făcut necesară ataşarea unei remorci la basculanta iniţială.
Nouă locuinţă e într-un cartier bîntuit, fireşte, de hoţi.
Vine şeful de scară şi zice că e o firmă tare de pază şi protecţie care are preţuri rezonabile şi care asigură supravegherea intrării în scară 24 de ore pe zi, în trei schimburi şi ce-ar fi să scăpaţi de frica de hoţi?
Ei, aşa da! Mai dai un bănuţ, dar stai liniştit în casă, sau pleci în concediu, nu te mai doare capul: un cerber vigilent veghează în permanenţă să nu intre cineva străin, fără treabă, în bloc. Cum veghează paznicul, asta-i treaba lui, nu te interesează pe tine. El e SPECIALISTUL atestat, prezervativul împotriva violului sfintei proprietăţi!

A MURIT PAUL NEWMAN

Mă arde ceea ce trebuie să scriu.
Dulcea pasăre a tinereţii mele şi-a luat zborul.
Avea 83 de ani incredibili.
Dacă e cineva acolo sus, care-l iubeşte, să spună repede îngerilor să-ntindă covorul roşu!

+6703307731 - UN TELEFON CARE VREA CEVA

Un apel noaptea trecută la ora 23.27 şi un bip azi la ora 10.07 AM, am primit pe mobil. Pare ca numărul e din Timor, o insulă izolată din Pacific despre care-mi amintesc din lecturile lui Jules Verne. Nu am acces la international, aşa că nu am fost tentat să sun. Am văzut însă pe internet o mulţime de comentarii pe subiectul misterioaselor apeluri de la +6703307731 . Ştiţi ceva ce eu încă nu am aflat?

Alt poem de week end

Repetiţie fără costume

Se aprind reflectoare

sau se crapă de ziuă,

oricum,

municipiul ne-a pregătit un nou spectacol de stradă

cu păsăroi, urmărindu-ne

cu mascaţii politici, cu urşii domestici

şi demoazele cu minijupe din piele de şarpe dresat.

Autore de glume,

eu doar zîmbesc

instalat în zădărnicia din spatele scenei.

Dar scena e peste tot.

O mai repet pe aia cu

sexul dramatic de care se moare

rîzînd

şi rămîn la pîndă

să prad mitul etern al umanităţii,

atent să nu se vadă vreo şuviţă ilegală de dor,

inconştient că emit prin conducte esenţe.

Un pluricelular, un vierme şi eu, acolo.

Un semn obscen pe zidul policlinicii cu plată, n-am nici un rol în spectacol,

dar cetăţenii privesc în altă parte, preferă

politichia

şi nu visul meu mediocru,

pe care-l găsesc oriunde pe rafturile bibliotecii centrale,

sub formă de hohot legat în piele.

BUCUREŞTI, BUCUREŞTI, CÎT DE DRAG ÎMI EŞTI!!!

Sunt siderat de ceea ce văd aici.
Contrastele sunt atît de mari,
încît nu are rost să le comentez.
Totul este extraordinar de frumos şi extraordinar de urît.
De la una la alta faci doar un mic pas.
Am surprins tot ce vedeţi în centrul capitalei. O vitrină cu un portret într-o ramă superbă, şchioapă de un ornament.
La cîţiva metri, scandal. Un bengos şi-ai lăsat merţanul ultimul tip fix pe mijlocul străzii Ion Ghica care dă pe-afară de maşini, de la Universitate spre Lipscani. În buricul metropolei. Un taximetrist îi dezumflă roţile, asistat de un poliţist. Apoi, omul legii dirijează personal o furgonetă care rupe retrovizoarea nemţească.
Şoferii blocaţi înjură rîzînd.
Mai încolo, pe scările pasajului de la Universitate, o fostă profesoară cerşeşte pentru nepotul ei bolnav de epilepsie.







Acum plouă penibil.

POTICNELI PE BANI EUROPENI

Am ajuns la Palatul Cotroceni. Nu ca preşedinte, ferească-vă Dumnezeu!
Invitat la un spectacol de teatru experimental. Cînd ajung, constat că nu e la ora 19, cum ştiam, e la ora 20. Profit să bag în mine ceva azi, un sandvich cu şuncă şi caşcaval, plus cola. Şi fumez, şi fumez. Cînd să intru, gardieni, controale la sînge, ca la aeroport. Ţiuie toate prostiile alea în draci. Ochelarii cu ramă metalică. Zîmbete, scuze. Nu-s pe tabelul cu invitaţi, dar mutra mea suspect de serioasă îi face pe cerberi să mă treacă ei pe listă. Ăştia nu se pun rău cu asasinii de profesie :))!!!
Cotroceni, nume de legendă...Nu?
Vă dau poze.
Spectacolul e unul dintre cele pe care nu ai vrea să le uiţi, deşi, scormonind puţin în istoria lui, şi, urmărindu-l cu atenţe de cîrcotaş patentat, constaţi că e o mică, dar profesionistă improvizaţie.
Direcţia de scenă, adică sîmburele din care a izbucnit ideea evenimentului, aparţine Nonei Ciobanu care nu este numai regizor Teatrului Mic (v-amintiţi de Teatrul Mic?), dar şi director artistic al Fundaţiei Toaca! A obţinut premii mari la mari festivaluri internaţionale, dar şi un "mic" ajutor financiar pentru proiectul FURTUNA de la PUZZLE, proiectul naţional al României pentru Anul European al Dialogului Intercultural, componenta „Pelerin spre centru”, derulată în parteneriat cu Fundaţia Culturală Toaca. Ei??? PUZZLE este coordonat de Centrul de Consultanţă pentru Programe Culturale Europene şi este sprijinit de Ministerul Culturii şi Cultelor din România şi Comisia Europeană.(WOW, ce tare, ce de bani!)

"Suntem făcuţi din ceea ce şi visul este."

FURTUNA o ştiţi. N-o povestesc, că-i Shakespeare şi n-are rost să fiu prea prost. Spectacolul îi are ca protagonişti care rostesc textul pe Alexandru Repan şi pe Ioana Abur (neconvingătoare în mare măsură, voce slabă, inflexiuni false). Interculturalitatea - mamă, ce cuvînt lung! - le alătură un dansator şi coregraf francez Koffi Koko excepţional: elastic, expresiv, inspirat, şi, ce să vezi?, doi muzicieni (tobe şi ţiteră) din Siria, cu muzică orientală pe un text shakespearian, în limba română ( cam aiurea, totuşi!!!). Fără de reproş costumele create de Doina Levintza, superbe, originale şi bine instrumentate în mişcarea scenică. Un light design profesionist pus în operă de Iulian Bălţătescu, pe echipamentele lui Dan Măciucă, a întregit atmosfera reprezentaţiei.
Dintre toate aceste elemente, dansurile geniale ale lui Koko dacă rămîneau, aş fi jurat că am asistat la un spectacol excepţional.
Aşa, ce-am văzut, a fost un experiment în prea multe locuri fad şi adormitor, cu elemente spectaculare scremute, în care nici maestrul Alexandru Repan n-a strălucit în lumina deplină a valorii cu care ne-a obişnuit.
Totuşi, FURTUNA de la Cotroceni nu a fost un eşec. Fabulosul decor în care a avut loc i-a compensat scăderile.
Se poate spune că TOACA a sunat la Cotroceni. De nota 7.

Iluzia egoistului empatic

Moda blogurilor - cu un g sau cu doi - devine un fenomen de masă. A prins rapid şi temeinic la românii mai mult sau mai puţin alfabetizaţi, iar analizele şi dezbaterile asupra noii cutume umplu presa şi înseşi blogurile. La ce şi la ce-ţi foloseşte un blog, e întrebarea zilei. Iar întrebarea nopţii e: cine sunt şi ce vor cei ce transformă virtualul în oglindă a realului.

Bovarismul, lupta crîncenă cu anonimatul, cu frustrarea, cu singurătatea, amăgeala că FACI ceva pentru omenire, că laşi în urmă perle de spirit care cîndva, undeva, vor conta, toate aceste placebo nu fac decît să adîncească şi mai mult maladiile noastre ascunse. Ei bine, da, nu-mi convine să recunosc, dar cred şi eu, ca şi tine, că merit mai mult, că pot mai mult, că nu-mi place să m-amestec cu alţii!!! Că sunt unic, irepetabil, deştept şi verde. Că aşa cum le zic eu, mai rar, Bobocule!
Blogul e un drog gratuit. Uite că virtualul îmi oferă mai multă bucurie decît viaţa reală! Cînd sunt la tastatură, iaca sunt propriul meu Dumnezeu. Mă redescopăr sau mă ascund. Pun cuvinte în post şi-mi spun că schimb destine. Cînd dau enter, respectul faţă de sinele meu se umflă ca spuma de la cafeaua solubilă cu apă minerală, se-mbăţoşează, îmi dă puterea să mă-mbrac şi să plec la muncă. Îmi ţine bărbia sus şi pieptu-n afară. E ca şi cum m-ar iubi o femeie superbă. Merg pe stradă şi-i văd amărîţi, clătinîndu-se sub poveri, sub gînduri şi-mi zic: nenorociţii ăştia n-au blog. Pe ei nu-i iubeşte o femeie frumoasă!
Să-ţi explic: litera de pe display e curată, clară, n-o pot suspecta de lipsă de sinceritate. Într-o lume mizerabilă - cum e asta, aici suntem de acord? - litera asta îmi mai lasă o fărîmă de speranţă.
Blogerii sunt nişte rataţi? Poate. Ei şi? Măcar ei şi-au asumat ratarea în refugiul virtual.
Asta e. Aici am ajuns.
Poate e o prostie, dar dacă blogăreala va conta, totuşi, într-un bilanţ final?

MARGARETA ÎNFLOREŞTE ÎN SEPTEMBRIE

Lasă-mi toamnă ochii verzi e un vers de-al Blandianei, cîntat acu o sută de ani de Margareta. Foarte potrivit pentru ziua asta de 22 septembrie, dar inutil pentru mine, căci Varanus are mereu ochi verzi.

Pîslăriţa a fost azi omagiată de Uniunea Compozitorilor din România şi de CREDIDAM pentru cei 50 de ani de carieră muzicală.
Lume multă şi bună, compozitori, (puţini) solişti de uşoară, realizatori de emisiuni şi , fireşte, un regiment de ziarişti.Margareta a primit oaspeţii, un tir de flori ( dar coşul cu trandafiri albi de la CREDIDAM l-a pus pe scenă, căci era cel mai frumos!), a acordat interviuri pentru ştiri şi s-a sufocat de emoţie.
A cîntat doar "Săraca inima mea", şi ne-a întristat pe toţi, şi ne-a bucurat pe toţi.
Moculescu a zis că dacă ştia că-i atît de multă lume bună, şi-ar fi pus frac.
Blandiana a rostit vorbe de poet.
Compozitoarea Camelia Dăscălescu a vorbit stînd pe scaun de incredibil ce bătrînă e.
Au cîntat doi scapeţi piese de-ale sărbătoritei, dar şi o copiliţă de vreo doişpe ani cu o voce formidabilă.
La Oana Sârbu, microfonul pe care-l stricasem cu jerba de trandafiri, a clacat, dar solista a cîntat fără amplificare şi fără reproş.
Toată lumea căsca gura la peisaj: casa de pe Victoriei a Uniunii Compozitorilor, dăruită de George Enescu, e un crîmpei de Paris. Cu barocuri şi rococouri aurite, cu delicate broderii de piatră şi marmură, clădirea e un vis elegant, pe care ţi-l dă Dumnezeu în zile de sărbătoare.
Ana Blandiana e un om tare frumos: delicat, blînd, şi etern. Ardeleanca e universală.
Asistenţa, amorfă cum îi e felul, n-a priceput nimic, decît că o mare fericire o copleşea.
Am găsit-o printre reporteri pe Tincica. Ne-am pupat, că ne iubim.
Ea este un om deasemenea foarte frumos. Mai întîi că s-a ras pe cap (îţi dai seama ce revoltă e în mintea unui om femelă care se rade pe cap!) şi acum e reporter la TVR Cultural. Şi ia lecţii de jazz de la ditamai Johnny Răducanu. S-a dus la el disperată şi i-a spus: Maistre, vreau să cînt! Şi teribilul moş al jazzului n-a zis decît: Dumnezeu mi te-a trimes, lua-te-ar dracu!
























Ana Blandiana povestind cum era cînd era fată.














Aura plină de amintiri despre Margareta.








Şi puţin baroc din peisaj...

Între uman şi veterinar

Ne aflăm la Buzău, pe Drumul European 85.
În prim plan aţi recunoscut, certamente, semnul de circulaţie care indică direcţia în care se află organul.
În planul secund, se desluşesc următoarele firme, de la stînga spre dreapta) :
- CLUBUL POLIŢIŞTILOR
- FARMACIE UMANĂ
- FARMACIE VETERINARĂ
Uite cum destinul amestecă lucrurile!
Deşi, poate, nimic nu-i întîmplător...

TENTATIVA

Ştitrile de la ora 19.00. Un tînăr de nici 30 de ani din Botoşani a hotărît să se sinucidă. Avea toate motivele: 1. Primise aviz de reziliere a contractului de muncă de la comandant, pentru că Poliţia Comunitară îşi reducea efectivele, 2. Nevastă-sa plecase în Italia şi-l rugase să dea divorţ, deoarece patronul ei s-a-ndrăgostit de ea şi o vrea pentru totdeauna. 2. I se furase mopedul din faţa bufetului "Ultima şansă", unde intrase să-şi cumpere ţigări, plus că, 4. Îl dureau al naibii bătăturile cauzate de noii Addibas pe care dăduse o căruţă de bani. Echivalentul a cinci kile de vin. Şi 5., A doua zi era scadenţa la rata de la bancă şi-i lipseau 200 de lei. Portăreii urmau să-i ia mobila, frigiderul şi plasma din casă.
Aşadar, tînărul nostru s-a decis să-şi pună capăt zilelor, alegînd metoda aruncatului înaintea trenului. S-a gîndit mult cum să termine cu rahatul ăsta de viaţă. Spînzurat nu mergea, că i s-ar fi schimonosit faţa şi, după cum auzise, s-ar fi pişat pe el (dacă nu chiar ar fi ejaculat!) în momentul ultimei suflări, ceea ce ar fi fost fatal imaginii lui ca om. Otrava i-ar fi convenit mai mult, doar că acum, cu otrăvurile astea contrafăcute, nu poţi fi sigur niciodată şi el nu accepta să se facă de rîs. Ori se omora, ori nu!
S-a gîndit şi la aruncatul de la etajul 10 al blocului, dar, ghinionist cum se ştia, cu siguranţă că şi-ar fi rupt o mînă, două, eventual o fractură de bazin, şi ar fi supravieţuit plin de ruşine tot restul zilelor.
Un tren intrînd cu viteză în staţie ar fi rezolvat excelent problema: l-ar fi omorît pe loc, fără chinuri şi, foarte important, l-ar fi făcut de nerecunoscut. Toată lumea s-ar fi întrebat cine-i victima ( că doar nu era prost să ia vreun document la el!) şi, cel mai tare, dispariţia lui ca persoană din comunitatea locală ar fi declanşat un mister mai ceva ca al celebrei deja Elodia!
Aşa că s-a prezentat la gară, în trening şi cu porcăriile de Addibaşi care-i accentuau cu fiecare pas dorinţa de a muri dracului odată. Şi-a aprins o ultimă ţigară la ora 13.25, trenul urmînd să apară în cinci minute. A aruncat tot ce mai avea prin buzunare în closetul mizerabil din dreapta staţiei. Cînd a văzut botul locomotivei, a aruncat ţigara şi o lacrimă i-a ţîşnit, necontrolată, din colţul ochiului stîng. Ce-or să mai plîngă ai lui după el, în special soră-sa Margareta, căreia-i făcea temele la artimetică! Cîtă lume îi va urma coşciugul în cortegiul deschis de fanfara de ţigani din Corbasca! Dar colegii de la Fundaţia ECCE HOMO ce-or să mai sufere! Cine-o să le mai aducă votcă de la Ultima şansă, la trei dimineaţa? Cine-o să le mai facă cunoştinţă cu fetele de la răscruce, pe care le reţinea el pentru 24 de ore? Ce dramă, atît de tînăr, frate, să moară! Săracul de el! Of, nedrept e Dumnezeu ăsta cîteodată, domle!
Astea erau ultimele lui gînduri, şi el era aşa de trist, că plîngea de propria lui dramă!
Locomotiva venea şi venea. Mecanicul îl vedea pe marginea terasamentului şi trăgea de sirenă. Sunetul teribil de ascuţit îl făcu pe tînărul nostru să dea un pas înapoi. Se împiedică şi căzu pe spate. În cădere, îşi scrînti degetul arătător de la mâna dreaptă, fix cel mai utilizat în duioasele momente consacrate igienizării foselor nazale.
Săgeata albastră trecu în mare viteză, ca de obicei, prin staţie.
În urma lui, un tînăr nespus de supărat, cu degetul deteriorat în batistă, îşi scutura praful de pe trening şi o lua încet înspre sat.

http://domintetavy.files.wordpress.com/2008/04/fishsuic

UNUL TARE DE WEEK END

Săpături arheologice în Franţa dau la iveală, la o adîncime de 50 de metri, resturi de fire de cupru. Cercetătorii ajung la concluzia că strămoşii francezilor de azi, galii, pusesera la punct o reţea de telefonie subterană.

Vestea a blocat, cum e şi firesc, agenţiile de presă.

Nemţii, Ca să nu rămînă mai prejos, declanşează o campanie arheologică fără precedent. Undeva, în regiunea Ruhr, la 70 de metri adîncime, dau peste resturi de sticlă. Testate cu procedeul U84, artefactele din vremea Goţilor se dovedesc a fi o reţea de fibre optice.

Românii au început şi ei să sape. Tot mai adînc. Au ajuns la 100 m adîncime şi n-au găsit nimic. După o îndelungă chibzuinţă, oamenii noştri de ştiinţă au ajuns la concluzia că strămoşii nostri, dacii, aveau deja reţele "wireless".

MIC DEJUN CU PRAF DE ISTORIE

M-a provocat un post de pe http://confruntadurerea.wordpress.com. Chiar aşa, frate, de ce dracu ne merge atît de prost cînd suntem atît de deştepţi, de viteji, de puternici şi, pe deasupra locuim şi-o ţară atît de frumoasă, cu-atîtea bogăţii??? Păi, zic eu cu înţelepciunea insomniacului trezit de aroma cafelei, de vină e Istoria! Revelaţia m-a îngheţat. Dacă asta-i cauza, am dat-o dracului, la rîpă cu noi! La a doua cafea, cogito ergo sum, am început să mă-ndoiesc: dar dacă nu-i asta Istoria? Dacă n-a fost aşa? La naiba, şi totuşi...

Nu s-a schimbat nimic pe-aici de cînd Decebal a luat-o pe coajă de la romani! După aia - dacă istoria mai e aşa cum am învăţat-o eu - a urmat "naşterea poporului român", de fapt tot o înfrîngere, ca să-i spun elegant violului. Secole la rînd, am fost vasali prea plecaţi în urma bătăilor pe care le-am luat de la toţi: migratori, turci, ruşi, polonezi, nemţi. Un şir nesfîrşit de pumni în cap a luat poporul român. Mihai Viteazu, Doja, Horia, Avram Iancu, Bălcescu, cartea de istorie e plină de eroi tragici care-au sfîrşit-o prost. Pînă la urmă, şi marele Ştefan, obosit de-atîtea lupte, s-a-nsurat c-o rusoaică şi le-a plătit taxă de protecţie turcilor. Strigătul de victorie al celor întorşi de la luptă a fost mereu "Fraţilor, am înfrînt!"

Istoria României e înţesată de drame. E o vitrină a eroilor îngenuncheaţi sau ucişi, o paradă a înfrîngerilor. Revoltele secolului trecut? 1907 sau 1933? Cum au ridicat capul sărmanii, cum li s-a tăiat.

Cînd, de la grădiniţă îi spui unui copil cum, pentru că Brîncoveanu n-a fost cuminte, a rămas fără feciorii lui şi fără cap, cum, pentru că Domnul Cuza a impus reforme în ţară, a fost alungat, iar regele Mihai, pentru că era apropiat Occidentului, a fost obligat să abdice, în subconştientul fraged se instaurează ideea că, dacă te dai cocoş, dacă arăţi că nu-ţi convine, dacă mergi contra curentului, dacă te revolţi, n-o să-ţi fie bine. Mai bine să nu faci nimic, să nu mişti în front, să nu-ţi doreşti mai mult decît ai şi să-ţi fie linişte, să nu te doară nimic. Capul plecat, sabia nu-l taie, nu? V-aţi gîndit vreodată că frica de durere a fiecăruia, e cauzată de infinitele dureri ale tuturor generaţiilor, adunate în noi?

Handicapul fricii e sădit în fiinţa naţională deliberat, din cea mai fragedă pruncie. De la el ne vin, corolar, Lenea (nu faci nimic ca să nu greşeşti, deci să fii pedepsit), Lehamitea ( dă-i în pizda măsii, ei cu-ale lor, noi cu-ale noastre), Bigotismul (las-că vede Dumnezeu), şi de-aici starea abulică a naţiunii, lipsa de coerenţă în decizii, dezorganizarea.

Nimic nu-i întîmplător, afirmă dialecticienii. Şi nu-mi pot imagina întîmplarea care ar putea schimba ceva.

Doar dacă am rescrie istoria. Câte victorii adevărate aţi marca într-o nouă, ipotetică, dar posibilă, Istorie a Poporului Român???

ŞI ALTE NAŢIONALITĂŢI

Pe trotuarul sclipind de curăţenie, în faţa celui mai grozav hotel din urbe, femeia cu multe fuste colorate ( nu-i aia din poză!) care merge în faţa ta, aruncă pe jos coaja bananei pe care tocmai a înfulecat-o cu plescăituri. La nici un metru de ea, e un coş galben pentru gunoi. Se-nfoaie în tine spiritul comunitar şi strigi după femeie : Doamnă, doamnă!
Baradaglina se întoarce agale, scobindu-se cu arătătorul între dinţii de metal. Are pe deget un ghiul mare care marchează locul pînă unde-l poate băga în gură fără să se axfixieze. Da, boiarule, hai să-ţ gîcească Nacela, că-s mama gîcitoarilor din România şi-ţ spun trecutu, şî ci-ţ cadi la pat la drum di sară! Hai baftosuli, frumosuli, cî-ţ dau norocu-n cărţi şî ti dizleg di farmici!...
Îi arăţi coşul de gunoi şi te-aştepţi să înţeleagă mesajul.
O vezi că se-apleacă, dar nu ca să pună coaja, ci ca să-şi ridice fustele-n cap, dezvăluindu-ţi priveliştea şuncilor ei intime, în acelaşi timp cu un torent de înjurături expresive.
Vă las să vi le imaginaţi.

Gîndul de joi seara

Să vină îngerul repede.

Să-şi reazeme zborul de tîmpla mea
şi eu să-i cad în genunchi, să-i pup vîrful de aripă.

Sugrumă-mă, îngere,
strînge-ţi aripa în jurul gîtului meu
şi fă să ţîşnească
sîngele din carotidă,
căci nu-s eu inventatorul roţii,
nici al iubirii
şi
nici al morţii,
de aia n-am primit marele premiu, de aia-s sărac,

şi de mult e demult,
împărţitul cu lumea s-a terminat.
Mi-a rămas doar briceagul
cu lamă de aur

pe care, îngere,
ţi-l fac cadou.

Nu trebuie decît să-l înfigi acolo unde
nimeni n-are curajul.

COADA LA GAURĂ

La ce-o fi coada asta de doi Km la ieşirea spre Roman, pe Drumul European 85? O fi vreun accident? O fi vreo coloană oficială? O fi Guvernul în inspecţie?
După vreun sfert de oră de mers, ce să vezi? Muncitori români la treabă! Dar oare ce fac ei de azi dimineaţă pînă la ora 5 după amiază?
Iaca misteru, iaca injineru!
Admiraţi-l pe supraveghetorul complexei lucrări, observaţi scîrba caracteristică a specialistului în gropi, faţă de cetăţeanul inconştient de valoarea gropii pe care o supraveghează cu toată inteligenţa, gata să se cace pe obiectivul care-l surprinde, cum altfel oare?, cu mîinile în buzunări. Se poate observa şi durerea-n cur care-l macină pentru timpul pierdut de mii de şoferi, pentru benzina consumată şi pentru miliardele de nervi pe care i-a provocat o zi întreagă, blocînd un drum internaţional.
I-o l-am rugat pe domnul injiner să fie atent să nu dea-n groapă!

LIMUZINA SCHAEFF

Pe cît de mare, pe-atit de prost. Nalt cît bradu, prost ca gardu! Zi-i tractorist şi trage apa! Mîrlanul, dacă nu-i fudul, parcă n-ar fi prost destul! Şi tot aşa.
Aveţi în faţă poza mastodontului fără număr care m-a ţinut azi în spatele lui de la podul Mărgineni pînă la podul Letea, cale de vreo patru Km şi preţ de 25 de minute. Nesimţitul de la volan nu s-a sinchisit că ţinea în urma lui o coadă de peste 50 de maşini, nu a încercat măcar să se tragă pe prima bandă şi a continuat să înainteze cu 5 Km pe oră, în pofida claxoanelor, fleşurilor şi dumnezeilor pe care i le adresau partenerii de trafic. Care au avut grijă să-i umple frigiderul cu organe.
Mă întreb unde erau celelalte organe plătite să-l reguleze pe fitipaldiul plecat la promenadă cu futilajul de 15 tone prin oraş.

1969 A TREIA ZI DE ŞCOALĂ

Salut, Domnu Mutu !, strigam de pe celălalt trotuar şi duceam două degete la cozorocul de muşama neagră al şepcii de licean. El ţuguia buzele ca şi cum mi-ar fi răspuns Bonjour, monsieur !, dar, în loc de salut, se-auzea un sunet ciudat, nemaiauzit, de fapt o horcăială de neînţeles. Avea vreo douăzeci de ani şi eu vreo 15 şi-l salutam pentru că era mai mare ca mine şi mergea cum mi-ar fi plăcut şi mie să merg : călca apăsat, cu mîinile fluturînd a nepăsare pe lîngă corp, cam ca John Wayne cînd împuşca ticăloşi în faţa saloon-ului.
Mutu Măcelaru n-avea alt nume. Bărbatul era solid, cu muşchi antrenaţi să care fără mare efort un porc întreg pînă la butucul de tranşat, transformîndu-l în vrăbioare, muşchiuleţ, pulpă sau rasol. Pentru că nu putea vorbi, nu ştia ce-i aia şcoală, deşi, într-o zi, l-am văzut prin geamul soios al măcelăriei cu o carte mare în mînă. Părea să citească literele. Mutu era omul Domnului gestionar Ilcu prin anii 60, cînd încă magazinele de carne mai aveau carne. Mutu Măcelaru nu vorbea, pentru că ţiganca de maică-sa îl născuse mut. Dar lui nu părea să-i pese de asta. Avea ochi imenşi, negri, şi vorbea cu ei. Rareori l-am văzut ajutîndu-se de mîini ca să se facă înţeles, cum fac toţi muţii. Nu putea să vorbească şi nici să cînte, dar putea să fluiere. De pe buzele lui groase ieşeau sunete stranii, ceva între vibraţia ierbii şi momentul acela sublim cînd melcii îndrăgostiţi îşi ating coarnele unul de altul.
Nu ştiu dacă ştiţi cum se întîmplă chestia asta: e toamnă, tocmai a trecut trenul de 10.10 spre Bucureşti şi tu eşti la marginea oraşului, chiulind de la ora de chimie. Ai turma aceea de zburătoare în stomac care-ncepe să se agite cînd spui Angela. Adică, eşti prima oară îndrăgostit de colega ta din banca a doua, rîndul de la geam, oricum o fi chemînd-o, numele ei e un cîntec sublim. Roua încă nu s-a evaporat şi, la cîţiva paşi, două vaci se apără cu disperare de un roi de muşte verzi, strălucitoare. Carevasăzică, eşti singur pe tăpşan. Zici că eşti doar tu (ca fiinţă gînditoare) în marele univers, dar te corectezi, iartă-mă, Angela, pentr-o clipă am uitat de tine! Aprinzi una din cele patru ţigări luate pe datorie de la Regia Română a Tutunului, de fapt de la debitul lui Madam Strabinski, şi tragi un fum. Tuşeşti de zici că mori, dar nu mori, eşti bărbat, ce dracu.
Ai, cum spuneam, şaişpe ani, şi dacă te prinde taică-tu că fumezi, eşti terminat, ai îmbulinat-o, dar azi cerul e senin şi, pe seninul cerului plutesc mii de cerculeţe mici, concentrice, transparente, despre care nu ştii ce să crezi. Parc-ar fi nişte ochiuri mici de apă, dintr-alea care se formează cînd arunci pietricele într-o baltă. Dar nu-s. Poate, dacă te duceai la lecţia de chimie, ai fi aflat. Ba nu, n-are cum să fie vreo legătură între cerculeţele de pe cer şi afurisita aia de Antoniţa cu chimia ei organică cu tot. Concentricele seamănă mai degrabă cu Ghershwinul de-aseară. Da, asta tre’ să fie, un fel de American la Paris. Ceva, o expoziţie cu maşini americane şi cu Marilyn Monroe într-o mie de fotograme pictate de Andy Warhol. În centrul ăluia mai mare e şi puţin Creedence Clearwater Revival, adică de ce n-ar fi? Nu crezi în renaşterea apei limpezi, fraiere?
Hopa, ia uite ce nor pufos! Parcă-i torsul grădinăresei lui Rafel Sanzio. Hai, laso-n fasole, că eşti dus rău de tot cu sorcova, băiete! Miroase-a bălegar de-ţi strîmbă nasul, trec marfare murdare, în Cehoslovacia au intrat ruşii, mîine-poimîine te fac ăştia utecist de deştept ce eşti, bîzîie muştele şi tu visezi la cai verzi pe pereţi! Mă mir că n-o tragi cu Shakespeare, cu Tzara, cu Ionescu!
Ba da! Pot fi Regele orb, pot fi Hamlet, pot fi Cîntăreaţa cheală sau Batista cu nori, pot fi orice în dimineaţa asta în care pute-a balegă proaspătă lîngă calea ferată din Comăneşti şi eu sunt îndrăgostit de Angela şi chiulesc de la ora de chimie. Sunt Căpitanul Val-Vîrtej, dar, dacă vreau, sunt şi Goethe, Asterisc şi Obelix, şi John Lennon şi Beethoven, sunt şi Van Gogh, sunt cine vreau eu din toate cerculeţele astea care plutesc anapoda pe cerul patriei mele, România.
Coboară din Dacia lui unul mic şi gras, în maieu şi blugi de Botoşani şi începe să-şi spele maşina cu apă din Trotuş. Are radio în Dacia. La radio cîntă Beatles. Apoi vine radiojurnalul. Tovarăşul Preşedinte Nicolae Ceauşescu a făcut şi-a dres. Lumea aplaudă. Ura! Ura! Bravo lui. Bravo lor. Let it be. Let it be. Let it be, paştele măsii!

Stau pe iarba de la marginea căii ferate, mai trag un fum de Carpaţi fără filtru şi mă uit cum se iubesc doi melci, dar eu sunt în Troia lui Ahil Peleeanul cel mînios, şi-n Ithaca unde-l aşteaptă Penelopa pe Ulise al ei, şi în Salzburgul lui Mozart şi, tot acum mă uimesc de Capela Sixtină şi-l salut cu o reverenţă pe Domnul Michelangelo. Foarte atent trebuie să fiu la Roma, să nu trec fără să mă plec în faţa domnilor Leonardo da Vinci, Donatello sau Tizian. Foarte atent la Paris, pe unde se plimbă Picasso şi Gauguin şi dragii mei fovişti, expresionişti, suprarealişti şi ce-or mai fi ei, toţi la un loc, nebunii care propun lumii,o altă realitate, oricum, mai bună şi cu mult mai frumoasă decît asta. Foarte atent am să calc prin Europa aia unde căile ferate nu duc numai la Bucureşti. Or fi şi acolo melci îndrăgostiţi şi măcelari muţi care fluieră măiastru, dar oare poţi chiuli de la chimie ? Poate vedea orice om care trăieşte în ţările alea care nu există, cerculeţele acelea concentrice care alunecă pe pupilă cînd mă uit la cer şi-o văd pe Domnişoara Pogany?

M-a trimis tata să iau de la Ilcu un kil de carne. Vezi să nu fie grasă!
Antoniţa mi-a pus absent. Asta e a jdemia absenţă la chimie. O să mă lase corigent. Iarbă verde, ţigări Carpaţi, melci, Europa, chimie. Catene, valenţe. Asta combinaţie! Si’l vous plait!
Salut, Domnu Mutu !, vreau şi eu un kil de vrăbioare. Ochii mei nălţam visători la steaua singurătăţii. Văd coperta : Eminescu. Măcelarul închide cartea şi-o pune sub tejghea. Dă de trei ori cuţitul de piatră. Of, cuţit, cuţit,cuţit, aseară te-am ascuţit. Desprinde decis patru fleici din butul roşu. Le trînteşte profesional pe cîntar. Fix un kilogram. Dau 11 lei. Mutu îşi arată dinţii albi, perfecţi, apoi aud vîntul trecînd prin iarba verde şi vibraţia melcilor puşi pe dragoste. Pot să mai reînviu luminos din el ca pasărea Phoenix ?
În faţa măcelăriei din Piaţa Comăneşti, în Dacia galbenă a lui Ilcu, la radio, recită Beligan din Bacovia. Parcă se-aud melcii iubindu-se. Ilcu se scobea în nas. Prin geamul magazinului de carne, Domnul Mutu înfipse cuţitul în buturugă şi se apleacă să caute ceva sub tejghea. Le fac din mînă lui şi lui Eminescu al lui. Fluiera, dar tocmai atunci trece un marfar încărcat cu cărbuni de la mina Rafira.
Habar n-aveam că eu, un puştan român de cincisprezece ani, pornisem deja pe calea iadului.
Visam la Europa.

Cum cîştigi o oră jumătate de viaţă

Am cîştigat azi o oră jumate din viaţă. Am văzut "Dancing at Lughnasa"(1998), un film niciodată premiat, spre deosebire de cartea lui Brian Field, cu trei premii Tony, care a stat la baza scenariului. E un fel de altfel de "Ciuleandra" sau de "Zorba grecul", cu o situaţie de viaţă limită, din care nu se poate ieşi decît refugiindu-te în dans, pînă la epuizare. Meryl Streep are un rol pe care-l joacă supreme, cum am văzut-o şi duminică în "Diavolul se-mbracă de la Prada".
În acest timp, pe fluxuri apărea bilanţul efectului crizei mondiale asupra bursei de la Bucureşti: o gaură de 3,2 miliarde lei!!!
Mi s-a proptit toamna în poartă şi cerul e cenuşiu.Se anunţă că preţurile o iau din nou razna.
Doamne, ce-mi vine să dansez!...

LEGENDA SYMBOL

În 1993 eram redactor la PUR ŞI SIMPLU, ziarul acela ciudat cu care a început şcoala presei libere la Bacău, cînd l-am cunoscut pe inginerul Dan Reichbuch. A comandat o reclamă la ziarul nostru, că-i plăcea că nu semăna de loc cu fostul STEAGUL ROŞU transformat după 89 în Deşteptarea (!!!). M-am dus la el şi-a zis: nu contează cît mă costă, dar vreau ceva beton!
La ora aia, în 1992, firma lui, Symbol Electronica, ansambla televizoare color. Românii erau cuprinşi de nebunia televizoarelor color, după epoca cenuşie de care abia scăpaseră. Mai poate cineva să-şi dea seama ce însemna în 92 că în Bacău, o firmă producea TELEVIZOARE COLOR??? Era similar cu lansarea unei nave cosmice româneşti spre Marte.
Avea un atelier cu vreo zece tipi care lipeau cu letconul componente şi plăci. Se cîştiga bine din asta.
Petru Cimpoeşu i-a vorbit despre boala lui Mircea Nedelciu şi Reichbuch a dat 2 000 de dolari pe o grafică, la o licitaţie de strîngere de fonduri pentru operaţia lui Mircea.
Apoi, cînd a auzit că vreau să-i aduc pe Caţavenci în Bacău, cu Dinescu, Groşan şi Iaru, patronul a plătit tot, fără să clipească..
Veneau la el în fiecare zi zeci de oameni, ca la Mecca. Le dădea bani, sau îi ajuta în vreun fel.
Prin septembrie 95, m-a chemat să-i fiu consilier de presă. Symbol Electronica avea atunci un post de radio (STAR B), o televiziune prin cablu (Canal 6) şi o gazetă săptămînală.
Doar că Dan voia mai mult, voia să fie primul. Mi-a spus: Îţi dau pe mînă o jucărie pe care puţini o au în România. Facem o televiziune în eter. Spunea "facem" deşi el făcea, cu banii lui.
în cîteva luni, un fost restaurant a fost complet restructurat şi transformat în studiouri tv. Au apărut computere noi, echipamente de ultimă generaţie, au început probele. Pe o rază de 30 de Km,televiziunea SYMBOL emitea programe 24 de ore pe zi. Comisia de atestare de la CNA, în frunte cu Răzvan Theodorescu a afirmat că asemenea studiouri nu are nici PRO TV-ul.
Minunea a ţinut aproape doi ani.
Reichbuch n-a rezistat la presiunea şocului creat de explozia dolarului din ianuarie 97. Luase 1 milion jumate de la Bancorex în toamna lui 96, la 3000 de lei dolarul, şi pe 10 ianuarie anul următor era dator de trei ori mai mult în lei.
Dan s-a împrumutat de la cămătari, ca să-şi achite ratele la bancă.
Alţii au rezistat şi n-au plătit. O duc foarte bine şi acum.
Dar inginerul nu suporta să fie dator, să nu se ţină de cuvînt, să nu fie punctual. Simţul datoriei, hiperexactitatea, buna creştere l-au pierdut pe cel care a ajutat sute de oameni şi a susţinut o adevărată şcoală de presă în Bacău.
S-a sinucis ( cu mintea pierdută cum era după colapsul firmei) sau a fost omorît de cămătari? Poate n-am să ştiu niciodată.
Păstrez în memorie ultima imagine cu inginerul Dan Reichbuch, aşa cum l-am lăsat la intrarea în pasajul gării, în toamna lui 1999: tenişi, pantaloni scofîlciţi, camaşa albă patată, două sacoşe de plastic pline cu ziare. Voia s-o vadă pe fata lui fără ca ea să-l observe. Dan Reichbuch, primul fabricant particular de televizoare color din România, primul patron de televiziune în eter din România, visătorul Dan Reichbuch, se ascundea.
S-a ascuns pînă la dispariţie.

DUPĂ DOUĂZECI DE ANI

Băi boule, nu mai umbla cu scheme, cu metafore, chiar

nu vezi că nimeni nu-ţi mai dă nici o atenţie? Chiar nu

vezi că nu mai poţi păcăli pe nimeni cu lamentaţiile tale,

cu alintăturile de adolescent, cu imaginaţia ta? Ce-i tot

dai cu securitatea, cu dosarele tale voluminoase? Nu

ne ocupam noi atunci de ăia care spuneau bancuri cu

Ceauşescu, nu le făceam dosar numai pentru atâta.

Şi ştii de ce? Pentru că frustraţii impotenţi nu erau un

pericol pentru societatea noastră. Ăia care gândeau

fără se afirme, care nu mâncau căcat în public ca

de-alde tine, ăia, da, erau în stare să ne strice

planurile. De ăia ne era frică. Să nu pună la cale

revolte, să nu scrie manifeste, să nu-i facă mustăţi

lu tovarăşu. Noi eram structura, gagiule, şi tot structura

suntem şi acum. Avem naţia română în grijă, asta e

misiunea noastră sfântă. Naţia, băi pulă. Tu ce făceai?

Mare brânză! Ziceai o poantă, două, un banc de la radio

Erevan sau unu cu nea Nicu, pe care-l fabricau specialiştii

noştri, ca să simtă feedbacul. Râdeai tu mai tare ca ăi de

te-ascultau şi, după marea ispravă te mulţumeai să rozi

osu alocat de partid, mai trăgeai un spectacol, mai

proiectai o statuie, mai luai 100 de lei pe patru strofe pe

care ţi le publicau în Steaua Roşie, şi te credeai Dumnezeu.

Erai un căcat.

                De ce ne-ar fi fost frică de unu ca tine? Ţi se

părea că te băgăm în seamă. Noi aveam naţia în grijă.

Naţia, bă, ţi-am mai zis! Tu aveai grija ta, te aveai pe tine,

un punct, acolo, un rahat pe mirişte. Un nume pe un dosar

subţire. Ţi-ar fi plăcut să te facem erou, cum vedeai în

filmele  de la video! 

               Caisă, află că nouă ne-ar fi plăcut să avem de-a

face cu unu cu coaie, să putem raporta despre el că face

şi drege, că-i periculos, dar cu tine nu s-a potrivit. Erai laş

şi dual şi labagiu, ca şi-acuma. Dacă erai periculos, adică

bun, mă-nţelegi, m-ai fi ajutat şi pe mine să avansez mai

repede, n-ar  fi trebuit să aştept revoluţia de căcat ca să

mă ajung maior. Şi ai fi ajuns şi tu mare, aveam noi grijă,

idiotule, mare, prin parlament, ceva, pe la vreo ambasadă,

cine ştie…

               Ce? Te deteşti? Păi habar n-ai cât te detestam eu,

prostănacule! Că trebuia să scriu rapoarte despre tine şi

simţeam că nu meriţi. 

               Nu-i, prietene, nici un serviciu secret care să-ţi

blocheze apelurile pe mobil şi mailurile. Asta-i în mintea ta,

ca să-ţi scuzi lenea şi frica şi laşitatea. Aşa ai trăit.

Aşa trăieşti. Leneş şi fricos şi laş. Aştepţi să-ţi cadă din

cer. Te-ai gândit vreodată că a cerşi vine etimologic de la

cer? A cer – şi. A cere cerului. Etimologic vorbind, asta ai

fost o viaţă şi asta ai rămas: un cerşetor. Şi dragostea ţi-ai

cerşit-o. Ce, crezi că nu ştim? Ai cerşit de la Ela, de la

Marci, de la Angela, de la toate câte-or fi fost, cu cerşitul

ai avut şi tu o noapte, două de afecţiune, o bucată de pizdă,

de caldură. Niciuna nu te-a iubit cu adevărat, toate câte ţi le

mai aduci aminte, te-au iubit din milă. Te doare, boule?

Să-ţi mai spun că şi nevastă-ta a acceptat să-ţi fie soţie

după ce am prelucrat-o noi?

Noi te-am însurat, Darie, în timp ce tu trăiai în metafore,

aşa cum tot noi ţi-am tuns pletele când o făceai pe beatnicul,

aşa e.

Dar acum, crede-mă, eşti un bou, nu te urmăreşte nimeni,

nu-ţi blochează nimeni apelurile şi emailurile de pe Yahoo.

Te-ai blocat singur. Pur şi simplu nu te mai caută nimeni.

Nici vechii, nici noii tăi prieteni, nici fiicele tale, nici fosta

nevastă-ta, nici măcar sora-ta, nimeni, boule,

dar absolut NIMENI, nu mai are nevoie de tine.

               Don colonel, ştii cât de rău îmi pare când

se termină ziua şi trebuie  să mă bag sub pătură?

Asta ştii, futu-te-n gât de tablagiu, cât de rău îmi pare

când vine vremea să dorm? Adică să mor până a doua zi? 

REGELE SCAMATOR A PLECAT PUŢIN

Ştefan Iordache a plecat la Viena şi nu s-a mai întors viu. La cîteva zile după Ilarion Ciobanu, un alt vîrf al teatrului românesc se duce acolo unde nu-i nici durere, nici întristare şi nici suspin.

Eram odată la Casa Oamenilor de Ştiinţă, în Lahovary, singur la o masă. În salon, la o altă masă, un grup de petrecăreţi gălăgioşi, serbau ceva, era o aniversare. Săreau dopuri de şampanie, mare veselie, mare gălăgie. Deodată, sub arcada salonului, a apărut UN DOMN. Bună seara lui a vibrat peste waţii din boxe. „Bună seara”, a mai spus odată, fluturînd pălăria albă, „Vă salută actorul Ştefan Iordache!” . Au urmat aplauze. Maestrul şi-a desfăşurat eşarfa lungă din jurul gîtului, s-a descheiat la haina din stofă scumpă şi s-a aşezat ca un rege. Cineva i-a dat repede o cupă: „Maestre, vă mulţumescu, suntem onoraţi…” , bla, bla. Artistul a spus simplu „Să fiţi sănătoşi”, şi-a înmuiat buzele şi a-nceput să cînte. Lume, lume, soro lume. Nimeni nu mai mişca. Încremeniseră toţi în poziţia în care îi surpinsese prima vibraţie. Un stop cadru irepetabil, peste care plutea o voce de sfîrşit de lume: gravă şi majestuoasă. Cumva, plină de regret, sensibilă. Cumva, ca un gust de corcoduşe roşii – şi dulce, şi acidă. Cumva, ca un adevăr adevărat. Fierbinte şi dur. Care purifică.

A terminat şi nimeni nu mişca. Ţigara mi se fumase singură. Ospătarii, cu tăvile în echilibru, păreau statui. Mesenii, în acelaşi tablou, care cu furculiţa în mână, care cu paharul aproape de buze, care lipit de scaun, întrebîndu-se dacă nu cumva visează.

Maestrul a sorbit încă odată din pahar, a spus simplu „vă mulţumesc”, şi-a înfăşurat eşarfa şi a făcut o reverenţă. Apoi, şi-a aranjat pălăria cu boruri largi, şi a dispărut.

La ora opt avea spectacol.

...Se săturase de tot. "Nu mai vreau să trăncănesc, la ce foloseşte? Sînt mîhnit. Nici vehement şi nici supărat. Mâhnit. Vorbim cu toţii în vînt, pentru că nimic nu se schimbă", a spus Ştefan Iordache într-un interviu recent, scîrbit de situaţia din România, care nu mai poate fi caracterizată nici de sensul peiorativ al ideii de telenovelă.

După ce, aproape 50 de ani ne-a făcut să plîngem, să rîdem, să medităm şi să ne facă să trăim, « Regele Scamator » al scenei româneşti, a mai făcut o magie : călătoreşte acum într-un loc despre care nu ştim nimic. S-a dus cu trupul sfîrtecat de o boală pămîntească în teritoriul veşnicei speranţe, la „Magazinul cu vise”, să dea mîna cu Titus Andronicus, cu Hamlet, cu Richard al III-lea, cu Barrymore.

Dumnezeu să-l aibă în pază!

Tablou între traverse de cale ferată

Cîndva putea fi zărit în diferite puncte

ale oraşului. Nimeni nu ştia unde şi cînd îşi

aprindea ţigara şi asculta sunete

numai de el înţelese. Uneori, asfaltul i se

topea sub tălpi şi-l vedeai

două, trei, patru zile în

acelaşi loc. Îi creştea barba şi era

foarte însetat, dar luminiţele din

ochi,

după care putea fi uşor recunoscut,

erau la fel de intense.

Cîte o pasăre i se aşeza pe umăr şi-i ciugulea

lobul urechii crezîndu-l statuia poetului, dar copiii

îl priveau respectuos,

aşa de mare şi îndrăgostit cum părea.

Simţea teama de a o regăsi, dar şi teama ca ea să nu apară.

După

un timp, şi librăreasa roşcată observă monumentul

de aşteptare înfipt în trotuar lîngă semnul de interzis. Era

ora cinci şi jumătate. Corbi vesteau întunericul.

În liceu, profesorul de română şi un pian

exersau schimbarea de anotimp.

Librăreasa roşcată îşi rodea unghiile

aşteptînd un autobuz poluant. Am văzut-o eu într-o staţie.

Lui îi era teamă să moară, dar şi să trăiască mereu

cu povara acestei taine.

Şi nici n-a murit.