LA BECI cu MARCEL IUREŞ

-->

Am vorbit cu Marcel Iureş la el în beci, pe

Victoriei. Interviul integral a apărut în revista

INFOCREDIDAM, care se editează în 10 000 de exemplare

în

româneşte şi în cam o mie în

engleză şi nu se găseşte la chioşcuri. Este

expediată artiştilor, centrelor culturale,

ambasadelor, şi reflectă activitatea Centrului Român pentru

Administrarea Drepturilor Artiştilor

Interpreţi - CREDIDAM.

Pentru că accesul la această

publicaţie este preferenţial, şi pentru că a venit

toamna, vă las să vă încălziţi cu vorbele lui Marcel Iureş, care

nu

sunt

deloc simple vorbe.

(FRAGMENT)

V. Teatrul pe care l-aţi înfiinţat în pivniţa unde ne aflăm acum, Teatrul ACT…

M- ACTUL, ACTUL merge bine. Ne apropiem de o serbare de 10 ani, la anul, e în regulă, e bine. Vin din

ce in ce mai mulţi oameni, mai mulţi tineri, mai entuziaşti, e ok. Avem prieteni buni în jurul nostru. Nu-s mulţi.

Pot să-i laud, am mai pierdut unii, am câştigatalţii, e normal, aşa-i în viaţă. Dar sigur, sunt prieten la cataramă cu

Shakespeare, cu Nichita Stănescu , cu Cărtărescu, cu mulţi. Unii ştiu, alţii nu ştiu. Alţii simt, alţii nu simt. Dar

asta e.

V. Dar ăştia vii, de ce rămân aşa puţini la un moment dat pe listă?

M. Nu n-au ei nici o vină. Nu e nimeni vinovat când se rupe o prietenie. După cum, amândoi sunt

responsabili când se leagă o prietenie…Aşa e viaţa…

Aşa a fost de la facerea lumii. Poate chiar mai rău, în sensul bun. Oamenii se legau pe

suprafeţe şi pe adâncimi sufleteşti mult mai mari. Dar pot să spun că am prieteni buni. Toţi

actorii din România îmi sunt prieteni.

Doar că cum, în viteza asta blestemată, care e, de fapt, o ficţiune la nivel planetar, relaţia între

oameni e azvârlită într-o manieră nevrotică, într-un stil cu totul şi cu totul bolnav, într-o vâltoare

care, dac-o iei la bani mărunţi, nu e de loc periculoasă, e o iluzie. E un coşmar în minţile noastre ameţite de atâţia stimuli

de suprafaţă…

V. Pune la cale cineva toate astea? Cine pune în mişcare vârtejul care ne scufundă

într-o zonă apocaliptică, care ne transformă în entităţi aproape mecanice, reacţionând

doar la nevoi primare : hrană, adăpost…?

M. Noi înşine. Vrem să dăm mâna măcar cu diavolul, dacă nu ajungem până la Dumnezeu. Părintele Cleopa,

invitat la o emisiune Viaţa spirituală unde se discuta despre demonul vieţii mondene - şi moderne, fireşte -

vorbea despre cât de perfid se ascunde diavolul în tentaţiile timpului pe care-l trăim, cât de omniprezent este el în tot

ce dorim şi în tot ce facem. Părintele a spus: „ar trebui să vă consideraţi norocoşi că necuratul e aşa

ascuns, că la mine vine din când în când în persoană…”

V. Şi noi îi mai vedem coada câteodată. Unde-şi flutură coada mai des? Prin scenă i-o mai vedeţi? E curată scena,

e plină de îngeri?

M. Scena nu e niciodată curată. N-ar mai fi scenă! Scena e populată cu oameni, cu spirite, cu magie, cu

fantome… Să nu mă întrebaţi ce fel, că nu vă spun. Vorba aia, nemţească : în fiecare casă există o pivniţă cu

un mort în ea. Aşa şi cu teatrul. În fiecare teatru există un teanc, un mănunchi de fantome….

V. Aţi pomenit de nemţi. Ce-aveţi cu nemţii?

M. Multe lucruri. Cu cultura germană, nu cu nemţii. Nemţii

sunt şi ei oameni ca toţi ceilalţi, au fantomele lor. Doar că au un umor şi o clasă intelectuală grozavă.

Oameni cu multe carate, provin din nişte culturi din care n-am apucat să înţelegem nici un sfert din ce conţin.

Joc acum un text austriac, cel mai longeviv spectacol pe un text scris de un austriac. Avem deja şase stagiuni

cu săli pline. Asta spune multe. Pot să vorbesc mult despre nemţi şi despre austrieci. Dar la fel de mult pot

să vorbesc şi despre români. Despre tineretul român care a trecut de proba învăţatului libertăţii -o probă foarte

grea! - şi a început să fie selectiv în această formă de libertate care e destul de mizeră în România. Mizeră în

fondul ei, pentru că fondul ei este confuz. Confundăm libertatea cu nesupunerea, cu lipsa de disciplină, cu haosul.

V. Ce înseamnă libertatea, de fapt?

M. Libertatea e totul. Ea îl precede până şi pe Dumnezeu, e o condiţie a existenţei lui Dumnezeu, forma

supremă a creaţiei. Nu fac judecăţi definitive. Am citat dintr-un filozof rus.

V. Să revenim la tineretul de azi. Ce înseamnă tineretul de azi? E o vârstă, e o generaţie, e o stare de

spirit?

M. Într-un înţeles ordinar, înseamnă toţi cei care s-au născut după noi. În termeni demografici înseamnă

generaţii.

V. Cât de profundă este generaţia tânără?

M. Mi-e greu să spun. Suntem abia la început, ca societate. Suntem la 1848 , dacă e să fim cinstiţi. Săritul

din piatră în piatră în istorie, presupune riscuri pe care nu le poţi înfrunta decât întorcându-te la rădăcini. Mai

întâi ar trebui să înţelegem ce înseamnă să-ţi pui canalizare, să captezi un izvor. Să ştii să te urci într-un autobuz,

să ai apă curentă, să ai spitale, să nu arunci chiştocul oriunde. Ce presupune să faci un copil, să-l creşti, să ai

grijă de el, să-i laşi moştenire ce ai mai bun…Ce înseamnă limba română, ce tribut uriaş a fost plătit pentru

ea…Toate astea ar trebui să le ştim, ca să putem sta cu capul sus lângă vecinii noştri de Europă…

V. Are nevoie poporul acesta de bici, de zăbală?

M. Nu. S-au purtat cu el aşa cum te porţi cu o slugă, cu nişte servitori, cu nişte copii arieraţi. Au fost secole

de dispreţ, de înşelătorie, de umilinţă care s-au impregnat în noi. S-a înfăptuit un program de distrugere

a liderilor autohtoni. Un proces perfid de decapitare, care a început cu prigoana răzeşilor, a celor care erau

gospodari, responsabili. Au făcut-o turcii, au făcut-o ruşii. S-a întâmplat de repetate ori, ultima dată în 45.

E normal să nu găseşti acum lideri, continuitate, speranţă, sacrificiu, martiriu… Dar asta e, a fost soarta noastră…

V. Care e ieşirea?

M. Am intrat cu marasm cu tot în Europa. Orice sistem organic e deschis în natură. Se bazează pe

circulaţia hidrocarburilor. Dar uite că s-a descoperit că în această lume există sisteme perfect închise care nu

se bizuie pe hidrocarburi. Comunităţi vii care respiră sulf, beau sulf, mănâncă sulf şi se înmulţesc în sulf.

Departe de mine gândul că poporul român ar fi un astfel de sistem închis. Dar situaţia noastră actuală mă

împinge la o asemenea asociere de idei. Să te obişnuieşti să trăieşti într-o pungă plină cu gaz mortal,

într-o asemenea duhoare, într-o toxicitate ca asta, să înghiţi atâta otravă şi să supravieţuieşti, să mai mişti încă,

e o uriaşă performanţă! Prin geam se vede că suntem masochişti, dar eu am întâlnit aici, în punga asta,

oameni foarte fericiţi. Indiferenţa otrăvitoare. Fericirea sulfurică.

V. Vine din sindromul Stockholm, când victima pactizează cu călăul, ba chiar se

simpatizează reciproc?

M. Trăim multe sindroame sulfurice: sindromul Năstase, sindromul Sacci & Sacci,
sindromul Văcăroiu-Săniuţă, Becali-MapN, ne hrănim din sindroamele astea.
Suntem într-o zonă unde tot Occidentul se împiedică. Orice om cu mintea clară,
â normală, se poticneşte când vede cum trăim din sindroame.
Orice analiză din exterior, de dincolo de geam, durează

-->V. Cum e văzut Marcel Iureş acolo, dincolo? Ca un element aparte de substanţa românească? N-am dat de nici o referinţă
negativă în cele câteva sute de
articole despre dumneavoastră care plutesc prin Internet.

M. Asta e îngrijorător! Îmi creează nişte obligaţii şi o mulţime de datorii. A fi român şi a nu semăna cu toţi

românii, e o aberaţie. Zi-mi ceva în româneşte – m-a rugat Ron Howard -, şi i-am spus câteva replici din

„Capra sau Cine e Sylvia?”, de Edward Albee. Parcă i-aş fi băgat în sân un cub de gheaţă. L-a surprins foarte

tare cum sună. Extraordinar – a zis – dar nu seamănă cu nimic din ce-am auzit până acum! Atât de diferit de

orice! Limba română e o limbă superbă, poate cea mai bună limbă de teatru. Trebuie să ai grijă de o limbă aşa de minunată.

Numai că ea e cam

âpărăsită,

zace

undeva într-o baltă de sânge, limba română. Trec cu maşinile peste

ea, trec cu Internetul, cu afacerile, cu detergenţii, cu telefonia, cu manelele, cu cimentul, şi ea, biata de ea, stă

acolo şi rabdă.

V. Vorbim de pervertirea limbii noastre şi nu vorbim de spectacolele de teatru care

uneori o murdăresc, o măcelăresc, o violează…

M. Nu, teatrul nu măcelăreşte limba română, dar poate să nu se ridice la strălucirea ei. Nerostind-o cum trebuie.

V. Nu aveţi cum să păziţi de unul singur spiritele din pivniţa asta unde se face ACTUL. Cine vă e

aproape?

M. O, sunt mulţi. Să spun de Peter Simon, preşedinte la un consorţiu de firme germano elveţiano italiene,

de Liviu Negoiţă, primarul sectorului 3, de ARCUB, mai nou. Ne-a ajutat Antoniu Petrescu de la Eriksson,

apoi a fost şi Vodafone şi mulţi alţii…Sunt neaşteptat de mulţi, pentru o ţară în care ideea de implicare în

cultură, de responsabilitate pentru viitorul spiritual al naţiei sunt pe ultimul plan…În jocul social din ţara noastră,

actul de sprijinire a culturii, a

educaţiei,

e la

mare

depărtare de ceea ce ar trebui să fie

V. Cine se opune?

M. Confuzia e pe măsura legislaţiei care e ambiguă, discutabilă... E o zonă tălăzuitoare,
ca o piftie, nu
vreau să vorbim despre astaStatul e patronul acestei ţări. Nu interesează pe nimeni care e soarta artistului,
a oamenilor de scenă. Consecinţa este lipsa oricărei
pieţe de artă, e o mlaştină din care toată lumea vrea să scoată peştele cel mare
cu un simplu bold. Actorul face parte dintr-o breaslă fără
statut social bine definit.Şi aici nu e vorba de salarii,
ci de atenţia care se dă oamenilor de teatru de către stat.
Funcţionăm pe un sistem de salarizare din 1956!!!
Nici UNITER-ul, care ar trebui să fie purtătorul de cuvânt al artiştilor, nu apără pe nimeni,
nu impulsioneazăpe nimeni, dă doar nişte premii,odată
pe an, din banii statului…De 17 ani ţine un stindard îngheţat.