Înainte să fii scos din circulaţie, telefonul sună din ce în ce mai rar. Apoi, deloc. Zile, săptămâni, nimeni nu te mai cheamă pe cîmpul de bătaie. Camarazii de arme se scuză că sunt ocupaţi. Apoi, dispar.
Când începe să nu mai fie nimic aşa cum era, e începutul sfârşitului. Te doare capul şi simţi durerea aia pentru care nu există leac, care-ţi arde măruntaiele. Îţi intră fumul în ochi şi nu lăcrimezi. Doar eşti soldat, soldaţii sunt antrenaţi să nu simtă durerea. Normalul devine ciudăţenie, dulcele amar, frumosul urât. Războiul tău devine o aşteptare nesuferită în no man s land. În aşteptarea chemării, lustruieşti lama sabiei de trei ori pe zi, o săruţi şi o pui, din ce în ce mai încet, în teacă. Te obişnuieşti fără nimeni. După o vreme, constaţi ca trăieşti din ce-a fost.
De exemplu, îţi aminteşti ultimul capitol din HAGAKURE, Calea Samuraiului:
Calea samuraiului e în moarte. Trebuie să medităm zilnic la inevitabilul sfârşit. Să avem mereu corpul şi sufletul în pace, gata să primească finalul, fie lovit de pietre, săgeţi, suliţe sau săbii, fie cuprins de valuri mari, sau aruncat în inima focului, lovit de un trăsnet, ori zdrobit de un cutremur, sau prin seppuku, la moartea Maestrului. Fiecare zi, fără excepţie, trebuie să fim gata de moarte. Asta e esenţa Căii Samuraiului.
Chiar dacă dă năvală trecutul peste tine şi-ţi aranjează încă o dată hainele, freza, programul de masă şi de iubit, îţi şterge mucii, urdorile, îţi scoate ceara din urechi, fiecare zi e o zi dinaintea sfârşitului lumii tale.
Te culci, dormi. Te trezeşti din nou un alt om. Începe o altă zi dinaintea sfîrşitului lumii.
Parcă ai fi altul, parcă ai fi iar viu. Doar că nu mai ai pentru ce să lupţi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu