Ştitrile de la ora 19.00. Un tînăr de nici 30 de ani din Botoşani a hotărît să se sinucidă. Avea toate motivele: 1. Primise aviz de reziliere a contractului de muncă de la comandant, pentru că Poliţia Comunitară îşi reducea efectivele, 2. Nevastă-sa plecase în Italia şi-l rugase să dea divorţ, deoarece patronul ei s-a-ndrăgostit de ea şi o vrea pentru totdeauna. 2. I se furase mopedul din faţa bufetului "Ultima şansă", unde intrase să-şi cumpere ţigări, plus că, 4. Îl dureau al naibii bătăturile cauzate de noii Addibas pe care dăduse o căruţă de bani. Echivalentul a cinci kile de vin. Şi 5., A doua zi era scadenţa la rata de la bancă şi-i lipseau 200 de lei. Portăreii urmau să-i ia mobila, frigiderul şi plasma din casă.
Aşadar, tînărul nostru s-a decis să-şi pună capăt zilelor, alegînd metoda aruncatului înaintea trenului. S-a gîndit mult cum să termine cu rahatul ăsta de viaţă. Spînzurat nu mergea, că i s-ar fi schimonosit faţa şi, după cum auzise, s-ar fi pişat pe el (dacă nu chiar ar fi ejaculat!) în momentul ultimei suflări, ceea ce ar fi fost fatal imaginii lui ca om. Otrava i-ar fi convenit mai mult, doar că acum, cu otrăvurile astea contrafăcute, nu poţi fi sigur niciodată şi el nu accepta să se facă de rîs. Ori se omora, ori nu!
S-a gîndit şi la aruncatul de la etajul 10 al blocului, dar, ghinionist cum se ştia, cu siguranţă că şi-ar fi rupt o mînă, două, eventual o fractură de bazin, şi ar fi supravieţuit plin de ruşine tot restul zilelor.
Un tren intrînd cu viteză în staţie ar fi rezolvat excelent problema: l-ar fi omorît pe loc, fără chinuri şi, foarte important, l-ar fi făcut de nerecunoscut. Toată lumea s-ar fi întrebat cine-i victima ( că doar nu era prost să ia vreun document la el!) şi, cel mai tare, dispariţia lui ca persoană din comunitatea locală ar fi declanşat un mister mai ceva ca al celebrei deja Elodia!
Aşa că s-a prezentat la gară, în trening şi cu porcăriile de Addibaşi care-i accentuau cu fiecare pas dorinţa de a muri dracului odată. Şi-a aprins o ultimă ţigară la ora 13.25, trenul urmînd să apară în cinci minute. A aruncat tot ce mai avea prin buzunare în closetul mizerabil din dreapta staţiei. Cînd a văzut botul locomotivei, a aruncat ţigara şi o lacrimă i-a ţîşnit, necontrolată, din colţul ochiului stîng. Ce-or să mai plîngă ai lui după el, în special soră-sa Margareta, căreia-i făcea temele la artimetică! Cîtă lume îi va urma coşciugul în cortegiul deschis de fanfara de ţigani din Corbasca! Dar colegii de la Fundaţia ECCE HOMO ce-or să mai sufere! Cine-o să le mai aducă votcă de la Ultima şansă, la trei dimineaţa? Cine-o să le mai facă cunoştinţă cu fetele de la răscruce, pe care le reţinea el pentru 24 de ore? Ce dramă, atît de tînăr, frate, să moară! Săracul de el! Of, nedrept e Dumnezeu ăsta cîteodată, domle!
Astea erau ultimele lui gînduri, şi el era aşa de trist, că plîngea de propria lui dramă!
Locomotiva venea şi venea. Mecanicul îl vedea pe marginea terasamentului şi trăgea de sirenă. Sunetul teribil de ascuţit îl făcu pe tînărul nostru să dea un pas înapoi. Se împiedică şi căzu pe spate. În cădere, îşi scrînti degetul arătător de la mâna dreaptă, fix cel mai utilizat în duioasele momente consacrate igienizării foselor nazale.
Săgeata albastră trecu în mare viteză, ca de obicei, prin staţie.
În urma lui, un tînăr nespus de supărat, cu degetul deteriorat în batistă, îşi scutura praful de pe trening şi o lua încet înspre sat.
http://domintetavy.files.wordpress.com/2008/04/fishsuic
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu