Cînd reveni în Capitală, Dimitrie văzu pe trotuar un cîrd fete îmbrăcate toate în sarafane cu picăţele albastre. Pasămite, era o clasă de şcolăriţe cam prin clasa a opta, socoti Dimitrie după umflăturile destul de accentuate care împingeau în faţă partea superioară a uniformelor.
În faţa acestei realităţi flagrante, Dimtrie se oftică şi, zicem noi, chiar pe bună dreptate.
Nu există echitate
Pe lumea asta, băi frate!
Ar fi putut să continue să se lamenteze în versuri cu rimă, numai că, de oftică, se opri aici. Rahatul ăsta de lume nu merita efortul lui de a da umanităţii prilejul de a-i savura operele.
Mai făcu doar următoarea constatare, de astă dată în proză: Eu n-am bani să-mi iau o amărîtă de maşină şi astea umblă-mbrăcate-n sarafane!
Băga-mi-aş picioarele-n viaţa asta!
miercuri, septembrie 23, 2009
SLOBOZIA, ÎN CARTIERUL DE NORD
Zi după zi, toamna se făcea mai frumoasă. Frunzele îşi schimbau culoarea spre galben, iar tramvaiele întîrziau tot mai mult.
Şi din cînd în cînd ploua. Cînd te aşteptai mai puţin.
Dimitrie îşi trase cearşaful pe cap ca să se apere de o rază de soare care-i cădea fix pe ochi, strecurîndu-se cu parşivenie printre jaluzele, şi medită profund la toate astea. Apoi se gîndi că n-ar fi rău să aibă şi el o barcă, nici prea mică, dar nici prea mare, cu care să cutreiere lumea. Să facă, de ce nu, chiar o croazieră în jurul lumii. Trecînd din mări în oceane, luptîndu-se cu valurile uriaşe, cu rechinii şi cu singurătatea. Dar şi mai bine ar fi, îşi zise Dimitrie luptîndu-se din greu cu somnul, dacă aş avea o flotă întreagă. S-o vînd, să-mi iau ceva case, o blondă, hai două, gagici şi să fiu şef de stat. Mic de sfat, mare la stat. Cînd să se bucure de toate astea, numai bine că Dimitrie, răpus de oboseală, adormi ca un prunc.
La naiba.
În acest timp, chiar la colţul blocului său, netam-nisam, o ţigancă trupeşă, căreia-i mersese buhul în cartier că ar fi cam ţăcănită, se apucase să vîndă seminţe, în cornuleţe de hîrtie de ziar. Şi asta, în toiul nopţii.
Tîmpiţi mai sunt oamenii. Mai mult, sau mai puţin.
Şi din cînd în cînd ploua. Cînd te aşteptai mai puţin.
Dimitrie îşi trase cearşaful pe cap ca să se apere de o rază de soare care-i cădea fix pe ochi, strecurîndu-se cu parşivenie printre jaluzele, şi medită profund la toate astea. Apoi se gîndi că n-ar fi rău să aibă şi el o barcă, nici prea mică, dar nici prea mare, cu care să cutreiere lumea. Să facă, de ce nu, chiar o croazieră în jurul lumii. Trecînd din mări în oceane, luptîndu-se cu valurile uriaşe, cu rechinii şi cu singurătatea. Dar şi mai bine ar fi, îşi zise Dimitrie luptîndu-se din greu cu somnul, dacă aş avea o flotă întreagă. S-o vînd, să-mi iau ceva case, o blondă, hai două, gagici şi să fiu şef de stat. Mic de sfat, mare la stat. Cînd să se bucure de toate astea, numai bine că Dimitrie, răpus de oboseală, adormi ca un prunc.
La naiba.
În acest timp, chiar la colţul blocului său, netam-nisam, o ţigancă trupeşă, căreia-i mersese buhul în cartier că ar fi cam ţăcănită, se apucase să vîndă seminţe, în cornuleţe de hîrtie de ziar. Şi asta, în toiul nopţii.
Tîmpiţi mai sunt oamenii. Mai mult, sau mai puţin.
LOCUL DE MUNCĂ AL LUI DIMITRIE
Dimitrie lucra în domeniul dreptului de abator.
De cum apăru legea 88 din 1995 care reglementează aceste drepturi ce pe vremea ceauşistă erau pe nedrept ignorate, Dimitrie s-a angajat cu trup şi suflet într-o instituţie de profil.
Cum activa Dimitrie în domeniu?
V-am spus: cu trup şi suflet.
Vreţi mai multe amănunte din munca sa specifică?
Ei bine, hai.
Zilnic Dimitrie trecea
pe la abator, dreptul să şi-l ia. (Remarcaţi versurile pline de emoţie!)
El nu pretindea decît dreptul de abator pe care toată lumea trebuia să-l respecte şi să i-l ofere. ( Aici e proză, deci cu accente mai dramatice!)
Nu de alta, că i-ar fi plăcut lui Dimitrie chestia asta, sau mai ştiu eu ce. Dar aşa prevede şi acum legislaţia în vigoare.
Iar sancţiunile sunt în continuare foarte mari la această lege excesiv de punitivă, inspirată de legislaţia europeană.
Mama lor de europeni.
De cum apăru legea 88 din 1995 care reglementează aceste drepturi ce pe vremea ceauşistă erau pe nedrept ignorate, Dimitrie s-a angajat cu trup şi suflet într-o instituţie de profil.
Cum activa Dimitrie în domeniu?
V-am spus: cu trup şi suflet.
Vreţi mai multe amănunte din munca sa specifică?
Ei bine, hai.
Zilnic Dimitrie trecea
pe la abator, dreptul să şi-l ia. (Remarcaţi versurile pline de emoţie!)
El nu pretindea decît dreptul de abator pe care toată lumea trebuia să-l respecte şi să i-l ofere. ( Aici e proză, deci cu accente mai dramatice!)
Nu de alta, că i-ar fi plăcut lui Dimitrie chestia asta, sau mai ştiu eu ce. Dar aşa prevede şi acum legislaţia în vigoare.
Iar sancţiunile sunt în continuare foarte mari la această lege excesiv de punitivă, inspirată de legislaţia europeană.
Mama lor de europeni.
STAREA CIVILĂ A LUI DIMITRIE
Chiar dacă nu părea, Dimitrie era căsătorit. Avea şi vîrsta. Se însurase mai de mult cu o distinsă doamnă pe nume Catrina, care, între timp, terminase jurnalismul la o universitate particulară. Dintr-acelea care apăruseră după revoluţie, ca ciupercile după ploaie. Doamna Catrina nu făcea politică. Nici Dimitrie nu agrea acest gen de activitate în slujba cetăţeanului. În schimb, doamna Catrina îi făcuse lui Dimitrie un copil. Odată cu trecerea anilor, copilul crescuse în mod firesc, dar acum era mereu plecat în delegaţie.
Ca s-o spunem pe-a dreaptă, nu prea dădea pe acasă. Iar ca să păstrăm sinceritatea tonului, nici Dimitrie nu prea se omora cu datul pe-acasă, mai ales de cînd administratorul schimbase codul la interfon cu unul cu multe cifre şi litere, imposibil de reţinut. Acum, codul avea nu mai puţin de 12 cifre în care erau intercalate literele X, W şi, colac peste pupăză, un d mic. Ca la draci.
Dimitrie ştia doar că începe cu cifra 3, şi asta pentru că era simplu: familia lui era compusă din trei persoane: el, fii-su şi doamna Catrina. A, mai ţinea minte că, printre cifre era şi un d de la Dimitrie, pe care, nu se ştie de ce, administratorul, de-al naibii ce e, îl pusese mic.
Ce nu ştia Dimitrie este că această metodă de memorizare se numeşte mnemotehnică.
Dar, foarte bine, putea trăi şi fără asta.
Ca s-o spunem pe-a dreaptă, nu prea dădea pe acasă. Iar ca să păstrăm sinceritatea tonului, nici Dimitrie nu prea se omora cu datul pe-acasă, mai ales de cînd administratorul schimbase codul la interfon cu unul cu multe cifre şi litere, imposibil de reţinut. Acum, codul avea nu mai puţin de 12 cifre în care erau intercalate literele X, W şi, colac peste pupăză, un d mic. Ca la draci.
Dimitrie ştia doar că începe cu cifra 3, şi asta pentru că era simplu: familia lui era compusă din trei persoane: el, fii-su şi doamna Catrina. A, mai ţinea minte că, printre cifre era şi un d de la Dimitrie, pe care, nu se ştie de ce, administratorul, de-al naibii ce e, îl pusese mic.
Ce nu ştia Dimitrie este că această metodă de memorizare se numeşte mnemotehnică.
Dar, foarte bine, putea trăi şi fără asta.
marți, septembrie 22, 2009
DIMITRIE, SEPTEMBRIE 22
Încep astăzi publicarea unui şir de episoade al căror erou este Dimitrie. Acest om, că altfel nu pot să-i spun, este contemporan cu noi, locuieşte poate în apartamentul de alături, sau în cel de vizavi, ori, în cel mai bun caz, într-unul de pe strada cealaltă. Sau cealaltă. Are o familie, doi cîini, o slujbă şi, mai ales are diferite gînduri şi, uneori, vise. Cîteodată are aceleaşi gînduri ca şi mine, alteori, nu. Întrucît îl cunosc foarte bine, pot afirma cu toată convingerea că, de cele mai multe ori, nu. Totuşi, cînd e să-şi facă de cap, dă la iveală un sentimentalism dureros de profund. Eu sunt de părere că e un personaj obişnuit, însă interesant, dacă e să ne ghidăm după învăţăturile marilor filosofi care susţin că nu e om să nu aibă părţi interesante.
Dar să trecem la prima întîmplare.
Iată, a venit şi solstiţiul de toamnă. Adică, acea zi în care întunericul nopţii durează tot atît de mult ca şi lumina zilei. Ce treabă minunată! De-acu, ziua scade şi scade treptat, iar noaptea, dimpotrivă, creşte, la fel de treptat.
Se poate spune pe drept cuvînt că toamna s-a instaurat pe deplin.
Chiar în această noapte, ţînţarii îl pişcară rău de tot pe Dimitrie, undeva în zona bine irigată sangvinic a labei piciorului. Drept, piciorul drept, ca să fim specifici.
Acesta se trezi, se scărpină vîrtos să scape de mîncărime şi zise: fire-aţi voi ale dracului de lighioane spurcate.
Doamna Catrina se foi plescăind pe pernă şi mormăi ceva neinteligibil.
În schimb, Dimitrie puse capul jos şi, în timp ce dormea, visă un loc unde ţînţarii erau mult mai prietenoşi.
Dar să trecem la prima întîmplare.
Iată, a venit şi solstiţiul de toamnă. Adică, acea zi în care întunericul nopţii durează tot atît de mult ca şi lumina zilei. Ce treabă minunată! De-acu, ziua scade şi scade treptat, iar noaptea, dimpotrivă, creşte, la fel de treptat.
Se poate spune pe drept cuvînt că toamna s-a instaurat pe deplin.
Chiar în această noapte, ţînţarii îl pişcară rău de tot pe Dimitrie, undeva în zona bine irigată sangvinic a labei piciorului. Drept, piciorul drept, ca să fim specifici.
Acesta se trezi, se scărpină vîrtos să scape de mîncărime şi zise: fire-aţi voi ale dracului de lighioane spurcate.
Doamna Catrina se foi plescăind pe pernă şi mormăi ceva neinteligibil.
În schimb, Dimitrie puse capul jos şi, în timp ce dormea, visă un loc unde ţînţarii erau mult mai prietenoşi.
luni, septembrie 21, 2009
Cum se spală o pernă din pene de gîscă
Această postare mi-a fost inspirată de prietenul meu Remus Radu care a păţit-o.
Se ştie, cea mai grozavă dintre toate pernele inventate, e aia care are burdihanu plin de pene de gîscă. O găseşti rar, dar des la IKEA. E regina pernelor. E suedeza blondă. Costă 65 de lei. Textura e blîndă, de bumbac, iar tuşeul ei îndeamnă urechea la visări obscene, dar gestionabile.
Numai că, după doi ani de pus capul încărcat de gînduri pe ea, se adună jegul şi nasul dă semnalul că trebuie spălată.
Dai pe google "cum se spală o pernă din pene de gîscă". Găseşti 65 de sfaturi dintre care, trei, duşmănoase, zic să nu te pună dracu să speli vreodată o pernă din pene de gîscă.
Totuşi, eşti decis s-o faci, căci senzaţia de murdar te obligă. Şi-apoi, chiar dacă majoritatea decide, că doar trăim într-o ţară democratică, tot îţi rămîne dreptul să faci ce vrei. Nu e niciodată prea tîrziu să începi o viaţă nouă.
O mai miroşi pentru ultima oară şi o arunci în hăul aristonului de lux. Bagi la programul cel mai delicat: numărul 11, acelaqşi ca pentru bikinii cu şvarovski de domniţe. Cel mai delicat, cum ziceam.
Zici push şi hardughia se pune în mişcare.
Neliniştea aşteptării te obligă să-ţi aprinzi o ţigară.
Din cînd în cînd, te ridici şi te uiţi la panoul maşinii. E digital. Te gîndeşti cîţi ingineri n-au dormit, imaginînd o asemenea minune care poate spăla pînă şi o pernă din puf de gîscă! Inovaţia de la Svartzkopf e nimic pe lîngă asta.
Mai sunt 15 minute. E timp să-ţi ungi şi o felie de pîine cu salată de vinete.
Dar oare ce se întîmplă cu perna ta iubită, acolo în măruntaiele maşinii.
Îţi închipui cum se umple ea cu apă, cum fiecare fulg se îneacă în detergent şi ameţeşte rotindu-se furibund, devenind lax şi lipicios.
Cînd să-ţi mai aprinzi o ţigară, se aude ţiuuuu, şi sari să vezi rezultatul.
Scoţi din cuvă o masă amorfă, o pungă de pînză în care atîrnă o boalfă de vreo cinci kile
Nici vorbă de perna ta, regina pernelor, care-ţi ţine loc de iubit(ă). În viaţa ta n-or să se usuce cele 567 980 de mii de pene ude, aşa cum sunt înfăşurate în prezervativul de bumbac.
Ce-i de făcut, te întrebi aidoma lui Lenin, în celebrul document.
Iei cuţitul chinezesc marca Sollingen şi tai învelitoarea. Răstorni penele în cada de la baie. Atîrni faţa de pernă pe sîrma din balcon. Fulgii, se usucă ei în cadă. După trei zile. Atunci începe distracţia. Zici că-i simplu, dar nu e. Iei cu ambele mîini cît încap mai multe pene. Cînd să le pui în în sacul de bumbac, mai rămîn vreo două. Restul se împrăştie prin baie. Mai încerci odată. Şi înc-o dată. Îţi dai seama că în două sute de ani, ai să reuşeşti să îngrămădeşti la loc toţi fulgii.
În două sute de ani.
Să le ia naiba de perne suedeze.
Se ştie, cea mai grozavă dintre toate pernele inventate, e aia care are burdihanu plin de pene de gîscă. O găseşti rar, dar des la IKEA. E regina pernelor. E suedeza blondă. Costă 65 de lei. Textura e blîndă, de bumbac, iar tuşeul ei îndeamnă urechea la visări obscene, dar gestionabile.
Numai că, după doi ani de pus capul încărcat de gînduri pe ea, se adună jegul şi nasul dă semnalul că trebuie spălată.
Dai pe google "cum se spală o pernă din pene de gîscă". Găseşti 65 de sfaturi dintre care, trei, duşmănoase, zic să nu te pună dracu să speli vreodată o pernă din pene de gîscă.
Totuşi, eşti decis s-o faci, căci senzaţia de murdar te obligă. Şi-apoi, chiar dacă majoritatea decide, că doar trăim într-o ţară democratică, tot îţi rămîne dreptul să faci ce vrei. Nu e niciodată prea tîrziu să începi o viaţă nouă.
O mai miroşi pentru ultima oară şi o arunci în hăul aristonului de lux. Bagi la programul cel mai delicat: numărul 11, acelaqşi ca pentru bikinii cu şvarovski de domniţe. Cel mai delicat, cum ziceam.
Zici push şi hardughia se pune în mişcare.
Neliniştea aşteptării te obligă să-ţi aprinzi o ţigară.
Din cînd în cînd, te ridici şi te uiţi la panoul maşinii. E digital. Te gîndeşti cîţi ingineri n-au dormit, imaginînd o asemenea minune care poate spăla pînă şi o pernă din puf de gîscă! Inovaţia de la Svartzkopf e nimic pe lîngă asta.
Mai sunt 15 minute. E timp să-ţi ungi şi o felie de pîine cu salată de vinete.
Dar oare ce se întîmplă cu perna ta iubită, acolo în măruntaiele maşinii.
Îţi închipui cum se umple ea cu apă, cum fiecare fulg se îneacă în detergent şi ameţeşte rotindu-se furibund, devenind lax şi lipicios.
Cînd să-ţi mai aprinzi o ţigară, se aude ţiuuuu, şi sari să vezi rezultatul.
Scoţi din cuvă o masă amorfă, o pungă de pînză în care atîrnă o boalfă de vreo cinci kile
Nici vorbă de perna ta, regina pernelor, care-ţi ţine loc de iubit(ă). În viaţa ta n-or să se usuce cele 567 980 de mii de pene ude, aşa cum sunt înfăşurate în prezervativul de bumbac.
Ce-i de făcut, te întrebi aidoma lui Lenin, în celebrul document.
Iei cuţitul chinezesc marca Sollingen şi tai învelitoarea. Răstorni penele în cada de la baie. Atîrni faţa de pernă pe sîrma din balcon. Fulgii, se usucă ei în cadă. După trei zile. Atunci începe distracţia. Zici că-i simplu, dar nu e. Iei cu ambele mîini cît încap mai multe pene. Cînd să le pui în în sacul de bumbac, mai rămîn vreo două. Restul se împrăştie prin baie. Mai încerci odată. Şi înc-o dată. Îţi dai seama că în două sute de ani, ai să reuşeşti să îngrămădeşti la loc toţi fulgii.
În două sute de ani.
Să le ia naiba de perne suedeze.
joi, septembrie 17, 2009
BANCUL LUNII SEPTEMBRIE
Fără nici un apropo.
La adunarea festivă, domnul Preşedinte ţine o cuvîntare. Unul dintre spectatori către cel din faţa sa:
- Vă daţi, vă rog, jos pălăria, nu-l văd bine pe domnul Preşedinte.
Peste cateva momente :
- Nu vă trageţi puţin mai la stînga, tot nu-l văd perfect. Peste un minut :
- Încă puţin vă rog ...
- Să nu vă dau şi un binoclu ? întreabă exasperat cel din faţă.
- A, nu mulţumesc, am lunetă la puşcă...
La adunarea festivă, domnul Preşedinte ţine o cuvîntare. Unul dintre spectatori către cel din faţa sa:
- Vă daţi, vă rog, jos pălăria, nu-l văd bine pe domnul Preşedinte.
Peste cateva momente :
- Nu vă trageţi puţin mai la stînga, tot nu-l văd perfect. Peste un minut :
- Încă puţin vă rog ...
- Să nu vă dau şi un binoclu ? întreabă exasperat cel din faţă.
- A, nu mulţumesc, am lunetă la puşcă...
MOARTEA UNUI ARTIST
În 15 septembrie 2009, încă un mare artist român şi-a luat zborul spre tărîmul de dincolo. Ne-a părăsit, la doar 70 de ani, NICU CONSTANTIN, cel al cărui umor debordant a ars cu acidul ironiei usturătoare prostia, lenea, nepăsarea, timp de peste cincizeci de ani.
Popular şi modest, celebrul actor a stîrnit, cu umorul lui exploziv, de pe scenă sau de pe ecrane, uriaşe valuri de simpatie. De după lentilele groase ale ochelarilor, cu alura lui bonomă, cu aparenta lui naivitate, cu o căldură umană nestăvilită, a ştiut ca nimeni altul să rostească adevăruri crude. Ne-a înveselit într-un fel numai al lui, obligîndu-ne totodată să medităm la valorile profunde ale omenescului. Adevărată stea a comediei româneşti, Nicu Constantin a dat, în fiecare apariţie, un sens profund dictonului „rîzînd se pedepsesc moravurile”.
Dumnezeu să-l odihnească în pace şi lumină!
Aici la noi e din ce în ce mai trist.
miercuri, septembrie 16, 2009
CAPUL LUI DECEBAL VREM. LA TOPIT
O panaramă macrocefalică din bronz, care seamănă vag cu poza regelui dac Decebal pe care-o ştiu din cărţile de istorie, a fost cocoţată într-un spaţiu floral din centrul Municipiului european Bacău.
De cîte ori am trecut pe lîngă oroarea aia, m-am întrebat cine-i dobitocul care a aprobat amplasarea ei acolo. Mai întîi că nu e o statuie, nici măcar bust. E un cap. Ar putea fi al oricui, nimeni nu ştie cum arăta adevărat Decebal. E o copie după presupusul cap al lu Decebal de pe Columna lui Traian. Dar, să zicem. Decebal la Decebal.
Bacăul e un oraş fără mari repere identitare. În afară de Bacovia, de ruinele Curţii Domneşti de la Biserica Precista, şi de presupusa casă în care s-a născut Alecsandri ( de fapt, o gogoriţă inventată), oraşul acesta nu are decît o istorie recentă, preponderent legată de industrie, şi aceea pe cale de distrugere.
Iaca s-a gîndit cineva că n-ar fi rău ca Bacăul să şi-l asume pe Decebal. Mai ales, că, de vreo patruzeci de ani, avem şi un hotel frumos cu acest nume.
În loc să mai facă nişte trotuare, să mai asfalteze ceva stăzi, cu 30 000 de lei Bacăul a cumpărat capul lui musiu Decebal, de la un artist cică profesionist.
Numa că trebuia şi un soclu. Soclul, te-ai uitat la soclu? Cred că l-a conceput celebrul constructor Dorel. Este o capodoperă a prostului gust, o manea de faianţă pe care cocleşte o placă de bronz cu numele autorului, aproape la fel de mare ca opera în sine.
Ceva mai de cacao am văzut prin satele noastre unde tronează penibil cîte-un aşa zis monument înfăţişînd moaca vreunui erou al locului. Idioţii ăştia semidocţi care au puterea de decizie şi strică şi bruma de bun gust pe care o mai au românii, ar trebui împuşcaţi în cap. Pentru că ei nu fac un rău doar imaginii oraşului.
Ei atentează la bunul simţ al generaţiilor care vin.
Văd că azi e mare agitaţie, că capul (sic) a fost dat jos de către nişte muncitori care lucrau pe-acolo cu un excavator.
Nici nu-mi pasă. Ba chia am un motiv să mă bucur în ziua asta de după Marea Asumare, în care nu s-a întîmplat nimic.
De cîte ori am trecut pe lîngă oroarea aia, m-am întrebat cine-i dobitocul care a aprobat amplasarea ei acolo. Mai întîi că nu e o statuie, nici măcar bust. E un cap. Ar putea fi al oricui, nimeni nu ştie cum arăta adevărat Decebal. E o copie după presupusul cap al lu Decebal de pe Columna lui Traian. Dar, să zicem. Decebal la Decebal.
Bacăul e un oraş fără mari repere identitare. În afară de Bacovia, de ruinele Curţii Domneşti de la Biserica Precista, şi de presupusa casă în care s-a născut Alecsandri ( de fapt, o gogoriţă inventată), oraşul acesta nu are decît o istorie recentă, preponderent legată de industrie, şi aceea pe cale de distrugere.
Iaca s-a gîndit cineva că n-ar fi rău ca Bacăul să şi-l asume pe Decebal. Mai ales, că, de vreo patruzeci de ani, avem şi un hotel frumos cu acest nume.
În loc să mai facă nişte trotuare, să mai asfalteze ceva stăzi, cu 30 000 de lei Bacăul a cumpărat capul lui musiu Decebal, de la un artist cică profesionist.
Numa că trebuia şi un soclu. Soclul, te-ai uitat la soclu? Cred că l-a conceput celebrul constructor Dorel. Este o capodoperă a prostului gust, o manea de faianţă pe care cocleşte o placă de bronz cu numele autorului, aproape la fel de mare ca opera în sine.
Ceva mai de cacao am văzut prin satele noastre unde tronează penibil cîte-un aşa zis monument înfăţişînd moaca vreunui erou al locului. Idioţii ăştia semidocţi care au puterea de decizie şi strică şi bruma de bun gust pe care o mai au românii, ar trebui împuşcaţi în cap. Pentru că ei nu fac un rău doar imaginii oraşului.
Ei atentează la bunul simţ al generaţiilor care vin.
Văd că azi e mare agitaţie, că capul (sic) a fost dat jos de către nişte muncitori care lucrau pe-acolo cu un excavator.
Nici nu-mi pasă. Ba chia am un motiv să mă bucur în ziua asta de după Marea Asumare, în care nu s-a întîmplat nimic.
duminică, septembrie 13, 2009
SERGIU TOADER SĂ-MI PLĂTEASCĂ DREPTURI DE AUTOR
Cam acu zece ani pe vremea asta, urmau nişte alegeri. Constantinescu şi regimul lui de caca era clar îngenunchiat de securitate, afacerea ţigareta strălucea în soare, totul era de rahat, iar puliticienii se certau, fix ca acuma, mîncînd rahat cu polonicul spre adormirea naţiei. Iar naţia dormea cu gura căscată. Deja vu, care va să zică.
În Bacău, Monitorul era dirijat spre normal de către Cristian Grosu şi Liviu Avram.
Deşteptarea era neutrică, deoarece Seche era pe cai mari şi urma să obţină al doilea mandat ca primar de Bacău. În rest, nici nu mai ştiu ce presă era pe-aicişa.
Şi numa ce-ntr-o zi mă-ntîlnesc cu Grosu şi-ntr-alta cu Dan Iacob şi le zic un plan. Să nu mai pomenim nimic de neicuşorii din politică. Să nu mai trimitem reporteri la conferinţele de presă. Să nu-i mai băgăm în seamă de fel.
A durat vreo două luni embargoul. Puliticienii au ţipat, ne-au înfierat pe noi, ăi de luaserăm o asemenea aberantă decizie, ne-au chemat patronii la ordin, noi am ameninţat cu demisia. De la telespectatori sau de la cititori, n-a reclamat nimeni absenţa ştirilor politice.
Numai că, la un moment dat, Codruţa Turcu, patroana postului unde eram director, m-a anunţat că tre să-mi reducă salariul, din cauză de draci laci lipsă de bani. Mi-am dat demisia. La scurt timp, Cristi Grosu şi Liviu Avram au fost "solicitaţi" la Adevărul, la Bucureşti. Îi chemase Dumitru Tinu, pe casă, posturi şi salarii grase.
Nici Dan Iacob n-a mai supravieţuit mult la Deşteptarea lui Sechelariu care, între timp, se înrolase în PSDR.
Acu, pe acelaşi scenariu, la REALITATEA, Sergiu Toader se dă deontolog şi nu-i mai primeşte pe ecran de-alde Becali, Vadim, etc. Abia aştept să văd dacă-şi dă demisia sau va fi avansat. Avansat unde?
În Bacău, Monitorul era dirijat spre normal de către Cristian Grosu şi Liviu Avram.
Deşteptarea era neutrică, deoarece Seche era pe cai mari şi urma să obţină al doilea mandat ca primar de Bacău. În rest, nici nu mai ştiu ce presă era pe-aicişa.
Şi numa ce-ntr-o zi mă-ntîlnesc cu Grosu şi-ntr-alta cu Dan Iacob şi le zic un plan. Să nu mai pomenim nimic de neicuşorii din politică. Să nu mai trimitem reporteri la conferinţele de presă. Să nu-i mai băgăm în seamă de fel.
A durat vreo două luni embargoul. Puliticienii au ţipat, ne-au înfierat pe noi, ăi de luaserăm o asemenea aberantă decizie, ne-au chemat patronii la ordin, noi am ameninţat cu demisia. De la telespectatori sau de la cititori, n-a reclamat nimeni absenţa ştirilor politice.
Numai că, la un moment dat, Codruţa Turcu, patroana postului unde eram director, m-a anunţat că tre să-mi reducă salariul, din cauză de draci laci lipsă de bani. Mi-am dat demisia. La scurt timp, Cristi Grosu şi Liviu Avram au fost "solicitaţi" la Adevărul, la Bucureşti. Îi chemase Dumitru Tinu, pe casă, posturi şi salarii grase.
Nici Dan Iacob n-a mai supravieţuit mult la Deşteptarea lui Sechelariu care, între timp, se înrolase în PSDR.
Acu, pe acelaşi scenariu, la REALITATEA, Sergiu Toader se dă deontolog şi nu-i mai primeşte pe ecran de-alde Becali, Vadim, etc. Abia aştept să văd dacă-şi dă demisia sau va fi avansat. Avansat unde?
BACĂU - BRAŞOV ŞI RETUR (3)
Nu că ar fi treaba cuiva cum s-a terminat întîmplarea de la Poiana Sărată, dar nici nu vă pot lăsa cu gura căscată, să vă imaginaţi voi cine ştie ce. Păi, na, m-au luat pe sus şi m-au dus cu Loganu din dotare la postul de poliţie din sat. Numa mi-au arătat cătuşele, dar nu mi le-au pus, că cică la intelectuali nu se face, că ei au conştiinţă. Da mi-au pus pixu-n mînă şi-un teanc de A4. Cum scriam eu cea de-a cinşpea pagină că ce şi cum a fost, grasului i-a sunat telefonul, cu simfonia destinului, ştiţi, da da da daaaaaam... Beethoven. Tipu a zis alo şi-a ieşit din birou. Eu am continuat să scriu. Cînd îl descriam cît mai corect pe plodul cel mic, adică pe blonduţul cu ochelari şi şapcă NASA pe cap, caraliul intră zîmbind:
- Domnu, vă mulţumim şi ne scuzaţi, da ştiţi, datoria. I-au găsit pe ăia. O familie de nebuni. S-au gîndit cum să se distreze în vacanţă. Ăla mic a fost cu ideea să se dea disperaţi că şi-au încuiat cheile în maşină. Şi să se rîdă de oameni corecţi, ca dumneavoastră.
De ce v-am relatat toate astea? Ca să vedeţi că facerea de bine, futere de mamă nu e o simplă vorbă.
Cît despre restul călătoriei Bacău - Braşov şi retur, a fost minunat: o zi excelentă, peisaje de plîngi de frumoase, şoseaua bună, traficul suficient de aglomerat ca să te excite depăşirile.
PS. La Hanul Lina, în coborîre spre Breţcu, dacă te uiţi în stînga eşti în avion. Şi-ţi pocnesc urechile.
- Domnu, vă mulţumim şi ne scuzaţi, da ştiţi, datoria. I-au găsit pe ăia. O familie de nebuni. S-au gîndit cum să se distreze în vacanţă. Ăla mic a fost cu ideea să se dea disperaţi că şi-au încuiat cheile în maşină. Şi să se rîdă de oameni corecţi, ca dumneavoastră.
De ce v-am relatat toate astea? Ca să vedeţi că facerea de bine, futere de mamă nu e o simplă vorbă.
Cît despre restul călătoriei Bacău - Braşov şi retur, a fost minunat: o zi excelentă, peisaje de plîngi de frumoase, şoseaua bună, traficul suficient de aglomerat ca să te excite depăşirile.
PS. La Hanul Lina, în coborîre spre Breţcu, dacă te uiţi în stînga eşti în avion. Şi-ţi pocnesc urechile.
sâmbătă, septembrie 12, 2009
BACĂU - BRAŞOV ŞI RETUR (2)
Cum ziceam aseară înainte să adorm buştean (şi să visez că am dat un anunţ la ziar că vînd pe Cuchi şi o pereche de saboţi galbeni de nu i-am avut niciodată, şi tot primeam telefoane că cît costă animalul, că dacă n-am şi vreun rotweiler sau ceva cîini adevăraţi, iar unu voia să cumpere un singur sabot, anume ăla stîng, că pe ăla-l pierduse în cascada Duruitoarea astă vară cînd se îndrăgostise de gagică-sa), căscam gura la individul care vîrîse rigla între cheder şi geam şi o tot freca în sus şi-n jos, fără nici un rezultat. Mai întîi am rîs de cît de bleg e, dar, după ce-am avut maţu plin şi am tras două ţigări, m-o cuprins mila şi m-am oferit să încerc eu. Eu fiind un tip manual, adică peste medie de îndemînatec.
Ca să înţelegeţi faza: era destul de cald, brazii atigeau cerul, un autocar îşi vărsase turiştii gîngurind în parcare, ei se repeziseră la chioşcul cu mici. La buda cu intrare un leu se făcuse coadă, iar de pe braşovean curgeau sudorile. Era clar momentul în care trebuia să intervin.
Aşa că am pus mîna pe riglă şi am şters-o de mîneca de la cămaşa în carouri. M-am uitat atent preţ de cîteva lungi clipe locul unde aveam să operez, m-am încruntat şi apoi am aruncat cîte o privire de expert fiecăruia dintre cei care îşi puseseră în mine toate speranţele. Familiei sinistrate li se alăturaseră mai într-o parte şi două turiste care înfulecau sendviciuri cu cîrnaţi de oaie şi usturoi că cam puţeau. Una din ele avea şi o sticlă de coca cola pe jumate plină cu un lichid verde. Cred că era ceai de mentă, că zicea că o cam doare burta.
Deci, iau ustensila şi-o introduc în portieră, deschizînd ca la ginecolog, buza chederului. N-am simţit nici cea mai mică rezistenţă, ca şi cum aş fi înfipt rigla prin gaura un butoi. Vreo cinci minute, am mişcat linia drepta-stînga, mai sus, mai jos, oblic, transversal, şi dracu mai ştie cum. Nimic. Nici un căcat de tijă n-am atins. M-am concentrat mai puternic, ca să-mi pot imagina schiţa tehnică a mecanismului de deschidere. Pe naiba. Curgea şi de pe mine transpiraţia, dar mi-era greu să renunţ, recunoscînd că sunt la fel de bleg ca braşoveanul. Într-un tîrziu, mi-am zis să iau o pauză. Să mă şterg de sudoare şi să trag două fumuri. Cînd mă uit, în spatele meu nu mai era niimeni. Familia se evaporase şi, de asemenea şi cele două turiste mîncăcioase dintre care una avea crampele respective. Mă uit prin parcare şi văd cum lumea îşi vedea de treabă, grătarul umpluse cu fum de mici toată valea Oituzului, şi de mine se apropiau doi puliţişti. Unul era mai gras, la vreo patruj de ani, ălălalt blond şi clăpăug. Au zis bună ziua în cor şi ăla mai tînăr zice calm:
- Da ce faci matale aicişa? Spargi maşinile la oameni?
- Nu, domle, cum să sparg maşini? Eu am maşina mea şi mă duc la Braşov.
- Adică nu se vede ce faci? Hai domnu că am mai văzut de ăştia ca tine. Actele dumitale.
- Păi i-am dat cheia de la maşina mea la proprietar şi n-a putut să deschidă. După aia m-a rugat să deschid eu cu rigla asta. Aia neagră e maşina mea şi actele le am în torpedou.
Recunosc că eram cam confuz şi mă cam bîlbîiam. Brusc mi-am dat seama că în ochii lor eram un hoţ.
- Bine, zice grasul, hai la maşină şi dă actele şi mai vedem noi.
Caralii mă urmează spre Lacettiul meu şi eu mă caut de cheie. Cheia pauză. Boul de Braşov nu mi-o dăduse înapoi.
- Domnilor, era un bărbat aşa şi aşa, cu doi copii şi nevastă-sa, au zis că şi-au încuiat cheile în maşină şi eu le-am dat cheia mea ca să-i ajut. Oamenii tre să fie pe-aici, că n-aveau cum să plece de tot.
- Bine, bine, ia arată-ni-i, acceptă grăsuţul, scoţînd de la spate cătuşele.
Mă ia cu călduri. Băieţii mă urmează la budă, în bar, în restaurant, la recepţia pensiunii şi asistă neîncrezători la toate căutările mele. Cătuşele se aud zdrăngănind.
E clar că am încurcat-o rău de tot. Nimeni nu i-a văzut pe cei patru. Nici ăla de strîngea hîrtiile prin parcare nu-şi aduce aminte de nimic, deşi căscase şi el gura lîngă mine la cum se chinuia braşoveanul să deschidă maşina cu cheia mea. Între timp, plecase şi autocarul cu tot cu martora mea cu ceaiul de mentă. Băi, a dracului poveste, ia te uită în ce rahat m-am băgat!
Ca să înţelegeţi faza: era destul de cald, brazii atigeau cerul, un autocar îşi vărsase turiştii gîngurind în parcare, ei se repeziseră la chioşcul cu mici. La buda cu intrare un leu se făcuse coadă, iar de pe braşovean curgeau sudorile. Era clar momentul în care trebuia să intervin.
Aşa că am pus mîna pe riglă şi am şters-o de mîneca de la cămaşa în carouri. M-am uitat atent preţ de cîteva lungi clipe locul unde aveam să operez, m-am încruntat şi apoi am aruncat cîte o privire de expert fiecăruia dintre cei care îşi puseseră în mine toate speranţele. Familiei sinistrate li se alăturaseră mai într-o parte şi două turiste care înfulecau sendviciuri cu cîrnaţi de oaie şi usturoi că cam puţeau. Una din ele avea şi o sticlă de coca cola pe jumate plină cu un lichid verde. Cred că era ceai de mentă, că zicea că o cam doare burta.
Deci, iau ustensila şi-o introduc în portieră, deschizînd ca la ginecolog, buza chederului. N-am simţit nici cea mai mică rezistenţă, ca şi cum aş fi înfipt rigla prin gaura un butoi. Vreo cinci minute, am mişcat linia drepta-stînga, mai sus, mai jos, oblic, transversal, şi dracu mai ştie cum. Nimic. Nici un căcat de tijă n-am atins. M-am concentrat mai puternic, ca să-mi pot imagina schiţa tehnică a mecanismului de deschidere. Pe naiba. Curgea şi de pe mine transpiraţia, dar mi-era greu să renunţ, recunoscînd că sunt la fel de bleg ca braşoveanul. Într-un tîrziu, mi-am zis să iau o pauză. Să mă şterg de sudoare şi să trag două fumuri. Cînd mă uit, în spatele meu nu mai era niimeni. Familia se evaporase şi, de asemenea şi cele două turiste mîncăcioase dintre care una avea crampele respective. Mă uit prin parcare şi văd cum lumea îşi vedea de treabă, grătarul umpluse cu fum de mici toată valea Oituzului, şi de mine se apropiau doi puliţişti. Unul era mai gras, la vreo patruj de ani, ălălalt blond şi clăpăug. Au zis bună ziua în cor şi ăla mai tînăr zice calm:
- Da ce faci matale aicişa? Spargi maşinile la oameni?
- Nu, domle, cum să sparg maşini? Eu am maşina mea şi mă duc la Braşov.
- Adică nu se vede ce faci? Hai domnu că am mai văzut de ăştia ca tine. Actele dumitale.
- Păi i-am dat cheia de la maşina mea la proprietar şi n-a putut să deschidă. După aia m-a rugat să deschid eu cu rigla asta. Aia neagră e maşina mea şi actele le am în torpedou.
Recunosc că eram cam confuz şi mă cam bîlbîiam. Brusc mi-am dat seama că în ochii lor eram un hoţ.
- Bine, zice grasul, hai la maşină şi dă actele şi mai vedem noi.
Caralii mă urmează spre Lacettiul meu şi eu mă caut de cheie. Cheia pauză. Boul de Braşov nu mi-o dăduse înapoi.
- Domnilor, era un bărbat aşa şi aşa, cu doi copii şi nevastă-sa, au zis că şi-au încuiat cheile în maşină şi eu le-am dat cheia mea ca să-i ajut. Oamenii tre să fie pe-aici, că n-aveau cum să plece de tot.
- Bine, bine, ia arată-ni-i, acceptă grăsuţul, scoţînd de la spate cătuşele.
Mă ia cu călduri. Băieţii mă urmează la budă, în bar, în restaurant, la recepţia pensiunii şi asistă neîncrezători la toate căutările mele. Cătuşele se aud zdrăngănind.
E clar că am încurcat-o rău de tot. Nimeni nu i-a văzut pe cei patru. Nici ăla de strîngea hîrtiile prin parcare nu-şi aduce aminte de nimic, deşi căscase şi el gura lîngă mine la cum se chinuia braşoveanul să deschidă maşina cu cheia mea. Între timp, plecase şi autocarul cu tot cu martora mea cu ceaiul de mentă. Băi, a dracului poveste, ia te uită în ce rahat m-am băgat!
vineri, septembrie 11, 2009
BRAŞOV DUS ÎNTORS
N-am poze. Am scăpat fujiul pe beton şi s-a dus naibii. De-aia nu puteţi vedea nebunia de frumuseţe a Văii Trotuşului de la Bacău la Comăneşti şi de acolo la Tîrgu Ocna şi peste munţi, în secuime. Da vă jur că, măcar o dată în viaţă, merită să faceţi drumul ăsta. E cel mai frumos din lume.
Bun. Gata cu reclama travel in.
Poiana Sărată, han, grătar, popas, cam la 100 de Km de Bv. Juma de drum, foame, necesar de potol, cafea, altele. Cum parchez bolidul meu negru de mafiot ( desenat de Giugiaro!!!), mă întîmpină cu semne prietenoase un bărbat grăsuţ, bruneta de nevastă-sa cu cei doi copii între 8 şi 11 ani. Toţi cu gurile pînă la urechi şi ţopăind de bucurie, de parcă eram unchiu cel bogat din Canada. Săru mîna, zic plozii, doamna zîmbeşte complice, bărbatul îmi întinde mîna ca unui prieten de-o viaţă: Domnu, avem o mare rugăminte. Ne daţi puţin cheia de la maşină, că la noi s-au blocat uşile şi cheia e-n contact.
Da cum să nu, zic io, poftim.
Chevrolet la Chevrolet. Omul bagă cheia, suceşte, o scote puţin, o suceşte, o gîdilă, trece la portiera din dreapta, forţează. Pauză. Nu merge. Nu-i Dacia. Domnu, zic, sunt vreo zece mii de variante de cheie la modelul Giugiaro, şi la loto nimereşti mai uşor. Dar puteţi încerca cu o riglă de plastic, am văzut în filme cum fac spărgătorii.
A, da, cum de nu m-am gîndit, zice grăsunul tată. Da de unde să ia o riglă?
Ei, na, de la şef, tre să aibă o linie pe-aici.
Vine victorios cu o riglă, în timp ce îmi eu beau cafeaua, decis să nu mă implic prea tare, conştient că facerea de bine-i futere de mamă.
Mă uit cu cîtă neîndemînare potriveşte scula între geam şi cheder, cum o apasă şi-o bagă cît mai mult în portieră, cum o mişcă înainte şi înapoi.
Urmarea mîine, că mi-e somn.
Bun. Gata cu reclama travel in.
Poiana Sărată, han, grătar, popas, cam la 100 de Km de Bv. Juma de drum, foame, necesar de potol, cafea, altele. Cum parchez bolidul meu negru de mafiot ( desenat de Giugiaro!!!), mă întîmpină cu semne prietenoase un bărbat grăsuţ, bruneta de nevastă-sa cu cei doi copii între 8 şi 11 ani. Toţi cu gurile pînă la urechi şi ţopăind de bucurie, de parcă eram unchiu cel bogat din Canada. Săru mîna, zic plozii, doamna zîmbeşte complice, bărbatul îmi întinde mîna ca unui prieten de-o viaţă: Domnu, avem o mare rugăminte. Ne daţi puţin cheia de la maşină, că la noi s-au blocat uşile şi cheia e-n contact.
Da cum să nu, zic io, poftim.
Chevrolet la Chevrolet. Omul bagă cheia, suceşte, o scote puţin, o suceşte, o gîdilă, trece la portiera din dreapta, forţează. Pauză. Nu merge. Nu-i Dacia. Domnu, zic, sunt vreo zece mii de variante de cheie la modelul Giugiaro, şi la loto nimereşti mai uşor. Dar puteţi încerca cu o riglă de plastic, am văzut în filme cum fac spărgătorii.
A, da, cum de nu m-am gîndit, zice grăsunul tată. Da de unde să ia o riglă?
Ei, na, de la şef, tre să aibă o linie pe-aici.
Vine victorios cu o riglă, în timp ce îmi eu beau cafeaua, decis să nu mă implic prea tare, conştient că facerea de bine-i futere de mamă.
Mă uit cu cîtă neîndemînare potriveşte scula între geam şi cheder, cum o apasă şi-o bagă cît mai mult în portieră, cum o mişcă înainte şi înapoi.
Urmarea mîine, că mi-e somn.
luni, septembrie 07, 2009
PROSTUL DE AUR - EDIŢIA 2009 - BRAŞOV - ROMÂNIA
La ediţia asta, penibiluţă rău, cu prezentatori handicapaţi, solişti pîrîţi şi invitaţi de doi lei, un gigel din norvegia a luat Premiul pentru popularitate şi, imediat şi Cerbul de bronz. Asta pentru că directoarea Festivalului, dată dracului de deontoloagă ce e, a refuzat să dezvăluie juriului care solist a obţinut cele mai multe SMS-uri din partea telespectatorilor. România, land of choice, e din nou unică prin această performanţă: un concurent care obţine simultan o menţiune şi un premiu.
Bravo România, bravo Tembeliziunea română!
Din nou fruntaşi în întrecerea mondială la imbecilitate.
Bravo România, bravo Tembeliziunea română!
Din nou fruntaşi în întrecerea mondială la imbecilitate.
duminică, septembrie 06, 2009
CUM CRESC COARNELE LA ÎNGERI
Deci spaima de-am trăit-o azi, mai rar.
Dau să intru în curte şi mă pomenesc că năvăleşte un tip peste mine. Se cam clătina, c-un bidon de bere în mînă. Nu-l văzusem în viaţa mea. Şi-mi întinde mîna. Şi zice:
Hai salut, pretine! Băi, cîtă muie ai luat tu la viaţa ta? Că eu am luat la greu. Toate muile pe care le-am loat, le-am scris la carnet. Bă, ţi-arăt carnetu!
Dau să-nchid poarta, dar tipul pune picioru-n ea: Stai nenicule, să-ţi spun, că merită, cum cresc cornele la îngeri.
Mai întîi că pe patru ianuar 1990 trebuia să mă facă şef peste echipa de dulgheri. S-a dus dracu. A venit revoluţia şi-am ajuns la cepeuneu, la Bucureşti. Că ieream drăcos, cu gura mare. Păi nu io l-am scos pe Tanase în şuturi din sediu? Cine l-a scos? Ce dacă ierea prim secretar. Dă-l în pizda măsii. Io aveam brasardă de tricolor cunosc pe lume, el n-avea. I-am tras nişte şuturi în cur şi i-am zis bă boule să nu te mai prind pe-aicea, ai înţeles faza? Ţi-ai trăit traiu, ţi-ai halit mălaiu. După aia i-am confiscat Kenturile şi ce-am mai găsit
pe la el pin birou. Erea comunist, dă-l în fasole. Avea o sticlă de uischian de 12 ani. Şi un cas Sanyo care ce mi-am dorit io un cas de ăla, s-ascult Sinulescu la iarbă verde, cu famelia.
Iar după aia, a fost mişto. M-a chemat şefu, mi-a dat delegaţia şi beletul şi-a zis că reprezint revoluţia noastră în capitală. Faiiiiiin. Boier. Hotel, haleala la cameră, tot plătit de băieţi. A-ntîia. Da n-a durat mult. Nici un an. Am venit napoi pintre ai mei, c-acolo mi-erea locu. Făceam greve să nu ia Stanciu fabrica. Că ieram înainte la CTC şi la brigada artistică. Eream tare de tot. Mă ştia toţi. Rău de gură. Deci am făcut greve fo doi ani. Toată ziua. Odată am făcut şi noaptea grevă. Atunci m-o dat şi la televizor. Adică ce, să juca ei cu mine, care-am făcut revoluţia? Ce vorbeşti? Mi-a dat ăia şi apartament în centru, lîngă catedrală, numai să tac dracului. Nu chiar am tăcut, da de domolit m-am mai domolit. Că eria şi vrîsta. Animalu de Staciu a luat fabrica ş-a vîndut-o la bucată. Futu-l în cur să-l fut. Am apucat să cumpăr şi io doi metri cubi de grinzi, douşcinci de foraibăre şi cinşpe robineţi de calorifer. Total am dat fo mie de lei. Cinci beri. Muie tare. Scris la carnet. Dupe aia, am băgat bani la Caritas, nu mult. Aşa am zis să nu exagerez. Io dormeam şi ăia vegheau cum să-mi deie muie.
Am loat o bucată de teren pe baza că ieream revoluţionar cu carnet. Păi să nu fac o casă pent fiică-mia? Ce-s prost? Am vîndut apartamentu cu 7.000 şi peste două săptămîni ăla de l-a luat l-a dat cu 15 ooo. Altă muie. Da căcat, că io cu banii am acoperit casa lu fiică-mea. Numai că vaca s-a cărat în Spania. Şi s-a măritat acolo. Şi io tre să-i plătesc impozitele că doar ie fiică-mea. Şi nu poci s-o las fără casă. Altă muie. Da de la fiică-mea nu se pune. Da cât îi pula n-o să mai steie fătuca asta a mea pe-aici.
Acuma io am o mare problemă. Anu trecut pe vremea asta am notat la carnet că beam un blidon de bere seara.
Azi văd c-am trecut la carnet c-am luat două blidoane de la chioşcu lu grasa de la colţ.
Oare oi fi alcolic?
Ia zî drept, că ştiu că eşti ziarist, n-a voie să mă minţăşti.
Că io sunt opinia publică, bă muie!
N-am nimic de-mpărţit cu viaţa.
S-a dus.
Ce mi-a dat, am luat.
Şi m-am dus.
Ce i-am dat, a luat.
Şi s-a dus.
Dai şi tu de-o şpîrlă?
Dau să intru în curte şi mă pomenesc că năvăleşte un tip peste mine. Se cam clătina, c-un bidon de bere în mînă. Nu-l văzusem în viaţa mea. Şi-mi întinde mîna. Şi zice:
Hai salut, pretine! Băi, cîtă muie ai luat tu la viaţa ta? Că eu am luat la greu. Toate muile pe care le-am loat, le-am scris la carnet. Bă, ţi-arăt carnetu!
Dau să-nchid poarta, dar tipul pune picioru-n ea: Stai nenicule, să-ţi spun, că merită, cum cresc cornele la îngeri.
Mai întîi că pe patru ianuar 1990 trebuia să mă facă şef peste echipa de dulgheri. S-a dus dracu. A venit revoluţia şi-am ajuns la cepeuneu, la Bucureşti. Că ieream drăcos, cu gura mare. Păi nu io l-am scos pe Tanase în şuturi din sediu? Cine l-a scos? Ce dacă ierea prim secretar. Dă-l în pizda măsii. Io aveam brasardă de tricolor cunosc pe lume, el n-avea. I-am tras nişte şuturi în cur şi i-am zis bă boule să nu te mai prind pe-aicea, ai înţeles faza? Ţi-ai trăit traiu, ţi-ai halit mălaiu. După aia i-am confiscat Kenturile şi ce-am mai găsit
pe la el pin birou. Erea comunist, dă-l în fasole. Avea o sticlă de uischian de 12 ani. Şi un cas Sanyo care ce mi-am dorit io un cas de ăla, s-ascult Sinulescu la iarbă verde, cu famelia.
Iar după aia, a fost mişto. M-a chemat şefu, mi-a dat delegaţia şi beletul şi-a zis că reprezint revoluţia noastră în capitală. Faiiiiiin. Boier. Hotel, haleala la cameră, tot plătit de băieţi. A-ntîia. Da n-a durat mult. Nici un an. Am venit napoi pintre ai mei, c-acolo mi-erea locu. Făceam greve să nu ia Stanciu fabrica. Că ieram înainte la CTC şi la brigada artistică. Eream tare de tot. Mă ştia toţi. Rău de gură. Deci am făcut greve fo doi ani. Toată ziua. Odată am făcut şi noaptea grevă. Atunci m-o dat şi la televizor. Adică ce, să juca ei cu mine, care-am făcut revoluţia? Ce vorbeşti? Mi-a dat ăia şi apartament în centru, lîngă catedrală, numai să tac dracului. Nu chiar am tăcut, da de domolit m-am mai domolit. Că eria şi vrîsta. Animalu de Staciu a luat fabrica ş-a vîndut-o la bucată. Futu-l în cur să-l fut. Am apucat să cumpăr şi io doi metri cubi de grinzi, douşcinci de foraibăre şi cinşpe robineţi de calorifer. Total am dat fo mie de lei. Cinci beri. Muie tare. Scris la carnet. Dupe aia, am băgat bani la Caritas, nu mult. Aşa am zis să nu exagerez. Io dormeam şi ăia vegheau cum să-mi deie muie.
Am loat o bucată de teren pe baza că ieream revoluţionar cu carnet. Păi să nu fac o casă pent fiică-mia? Ce-s prost? Am vîndut apartamentu cu 7.000 şi peste două săptămîni ăla de l-a luat l-a dat cu 15 ooo. Altă muie. Da căcat, că io cu banii am acoperit casa lu fiică-mea. Numai că vaca s-a cărat în Spania. Şi s-a măritat acolo. Şi io tre să-i plătesc impozitele că doar ie fiică-mea. Şi nu poci s-o las fără casă. Altă muie. Da de la fiică-mea nu se pune. Da cât îi pula n-o să mai steie fătuca asta a mea pe-aici.
Acuma io am o mare problemă. Anu trecut pe vremea asta am notat la carnet că beam un blidon de bere seara.
Azi văd c-am trecut la carnet c-am luat două blidoane de la chioşcu lu grasa de la colţ.
Oare oi fi alcolic?
Ia zî drept, că ştiu că eşti ziarist, n-a voie să mă minţăşti.
Că io sunt opinia publică, bă muie!
N-am nimic de-mpărţit cu viaţa.
S-a dus.
Ce mi-a dat, am luat.
Şi m-am dus.
Ce i-am dat, a luat.
Şi s-a dus.
Dai şi tu de-o şpîrlă?
sâmbătă, august 29, 2009
Finalcountdown
Pe MTV se derulează un remember Michael Jackson.
Dacă nu sunteţi amnezici şi vă amintiţi frisoanele care v-au răscolit fibra prin anii 80, cînd priveaţi la un video VHS contorsiunile incredibile ale Starului, alăturaţi-vă aici şi scrieţi: COLOSAL.
Dacă, pe cinstite, n-aţi mai auzit vreodată pînă şi de la Michael încoace o simfonie de ritmuri şi de sunete şi de gesturi mai complexă şi mai armonioasă, alăturaţi-vă aici şi scrieţi: COLOSAL.
Dacă n-aţi mai văzut vreodată o asemenea risipă de imaginaţie şi de energie ca în clipurile lui, alăturaţi-vă aici şi scrieţi: COLOSAL.
Remember the time. Dangerous. Thriller.
COLOSAL.
joi, august 27, 2009
BUNIC LA MAHMUDIA
Mi s-a părut corect ca azi, 27 august 2009, să mă trezesc devreme, să asist la naşterea zilei care m-a prins la Mahmudia, pe cuirasatul LAVINIA. La cinci dimineaţa e ceaţă pe Dunăre şi linişte. Pe navă, toată lumea doarme. În acelaşi timp, în faţa maternităţii Medicalservice din Bacău, Dragoş, fiu-meu fumează, aşteptînd ivirea altui soare la care Diana, Norişoara, a trudit nouă luni de zile. Voi fi azi bunic de Radu. Cum o fi asta, să fii bunic?
marți, august 25, 2009
NAUFRAGIU PE LACUL ROŞU
La orele 14.30, distrugătorul CREDIDAM, care ne poartă de trei zile pe culmile succesului în lupta noastră aprigă cu futilizatorii ilegali, a naufragiat.
Cînd să intrăm pe braţul care duce la staţiunea peste care stăpîneşte Ioana Vîntu, fiica lui SOV, vaporaşul s-a înţepenit într-un banc de nisip şi-acolo a rămas. Inspectorii s-au aruncat în valuri cu dăruire şi dragoste de muncă pentru drepturile artiştilor şi s-au pus pe împins hardughia de 20 de tone. S-a mişcat ceva, ceva, dar tot eşuată e şi acum, chiar dacă eforturilor noastre musculare li s-a adăugat, la un moment dat, şi forţa unei bărci care, trecînd întîmplător prin zonă, a încercat să remorcheze nava amiral a artiştilor.
Căpitanul navei, Viorel, înjură tematic, marinăreşte şi dă din umeri cînd îl întreb ce dracu facem. Nu poţi să dai SOS cînd naufragiezi într-un lac adînc de nici doi metri. Ar fi ridicol. Nici la 112 nu poţi apela, că mor ăia de rîs. Nimeni nu-i rănit, voioşia domneşte în rîndul expediţionarilor confruntaţi pentru prima oară cu o situaţie de criză, mai ceva ca aia în care ne-a băgat guvernul. În orice caz, vasul nostru nu se va scufunda, că n-are unde. Deşi ar fi şi mai interesant.
Vă ţin la curent, mai ales că în curînd se termină şi motorina, iar aici, între ape şi pămînt, se va aşterne liniştea tulburată doar de ţipetele pelicanilor şi de sunetul melodios al asfinţitului...
NEMŢI LA SULINA
Lîngă vaporaşul nostru desuet, ieri a amarat la chei yahtul Los Gorriones. Îl vedeţi: are un pescaj de 2,5 metri şi catarg înalt de 22. Nu e trecător să nu se oprească să caşte gura la graţiile navei. Are un motor de 110 cai, pentru manevre portuare şi vele pentru croazieră în larg. Fireşte că velele sunt automate şi că e dotat cu cele mai sofisticate şmechrii tehnice de navigaţie. E-al dracu de elegant. Şi proprietarii la fel. Marion şi Hans Steimberg, doi medici anestezişti din Germania, fac o călătorie în jurul Mării Negre. Aseară i-am invitat pe puntea noastră, la un pahar de prietenie. Doamna a băut apă minerală, iar domnul, două guri de vin. Au văzut porturi în Turcia, Georgia, Ucraina şi acum sunt la Sulina. Ne-au povestit că în Georgia e o sărăcie lucie, dar că oamenii sunt foarte primitori. Despre Ucraina, ne-au spus că birocraţia şi corupţia sunt incrdibile, că au trebuit să dea şpagă pentru orice fleac de serviciu, că funcţionarii sunt nesimţiţi şi nu mişcă un deget fără suta de dolari. Erau ofuscaţi că la Odesa, într-o oră, au numărat pe stradă 15 Porsche Cayenne, în timp ce la ei în Munchen, dacă vezi unul într-o oră. M-am abţinut să-i spun că la noi e şi mai rău ca-n Ucraina, ca să nu-i sperii.
Am fost surprins cînd ne-au gratulat că vameşii români şi funcţionarii portuari nu le-au pretins bacşiş, au fost prompţi şi prietenoşi. Cel mai mult i-a mirat că s-au putut înţelege cu ei în limba engleză.
Acum au plecat spre Tulcea. La anul, au de gînd să revină în România, să vadă şi interiorul ţarii, despre care au auzit că e fabulos. Sper să nu se sature repede de fabulosul românesc.
sâmbătă, august 15, 2009
GHID DE CONVERSAŢIE FEMEIE-BĂRBAT
Pentru că femeile vin de pe Venus, iar bărbaţii vin de pe Marte şi, de aceea, una vorbim şi alta ne-nţelegem, şi deoarece uichendurile în doi sunt din ce în ce mai greu de suportat (şi, iaca, iar e duminică), vă pun la dispoziţie un ghid de conversaţie femeie-bărbat, din care fiştecare să priceapă ce-o putea.
FEMEIA TRADUCERE
Da = Nu
Nu = Da
Poate = Nu
Nu-i nimic… = Tîmpitule !!!
Imi pare rău = O să-ţi pară rău!!!
Ne-ar trebui = Eu vreau
Fă cum vrei! = O să plăteşti cu vîrf şi îndesat!
Hotărăşte tu! = Hotărîrea cea bună ţi-am spus-o deja!
Trebuie să vorbim = Iar trebuie să te critic
Bineînţeles, fă cum vrei = Nu vreau sub nici o formă să faci asta!
Nu sunt suparată = Bineînţeles ca sunt supărată, boule!
Ai un aer atît de macho… = Ar fi cazul să te bărbiereşti.
Cum de te porţi aşa frumos ?= Iar vrei să facem sex ?
Aş vrea perdele noi = Vreau perdele, covoare, mobilă şi tapete noi.
Mă iubeşti? = Am trecut pe la magazinul de bijuterii, să-ţi spun ce mi-a plăcut?
Cît de tare mă iubeşti? = Am dat-o-n bară. Am lovit maşina!
Imaginea de sus:
Fabrice Rehel - Femme Debout Homme Couché / Woman Up Man Down - 2007
joi, august 13, 2009
ARE CINEVA VREO DURERE, UNDEVA?
Am furat de pe
http://stirea.wordpress.com aceste două fotografii.
Prima îl reprezintă pe scumpul şi iubitul prezident al udrei, Traian Băsescu, la vremea cînd era elev în Bacău, la Şcoala generală 5, absolvent al clasei a opta, promoţia 1965-1966. Pentru cine nu ştie, Traian Basescu a absolvit Liceul “Lucretiu Patrascanu” (actualmente “Gheorghe Vrinceanu”) din Bacau, profilul de matematica-fizica, in 1971. În foto, e înconjurat de foşti colegi şi aştept ca ei să se recunoască şi să-şi revendice dreptul de a spune: AM FOST COLEG(Ă) CU PREŞEDINTELE. Domnia sa avea atunci 14 ani, vîrsta la care te visezi îmbrăţişînd blonde vaporoase şi comandant, dacă se poate suprem. Visul i s-a împlinit pe deplin. El este acum Marele Cîrmaci al nostru, al tutulor, şi lui îi aducem slava noastră, întru pomenirea acestui neam, chiar dacă inima noastră e ca un hotel. Cum ar fi Hotelul Decebal la care copilul Traian se uita salivînd după ţigările şi după blugii din şopul supravegheat de băieţii cu ochi albaştri. Dar răzbunarea lui va fi cruntă.
În foto alăturată, este tatăl Marelui om mic de stat, domnul Dumitru, maior detaşat în aceeaşi epocă la unitatea de tancuri din Bacău, dar mort în 2002 de inimă. Cine are poveşti despre el, are o bere de la varanus.
Poze care acum sunt istorie şi care vor deveni şi mai istorie după un timp.
Că asta e: tempus edax rerum.
Un vaccin prea îndepărtat
Am primit de la Christiane de Renier (mare antifumătoare, bravo ei, felicitările mele!!!) un link care m-a dus pe site-ul CHUV (Centrul Spitalicesc al Universităţii din Vaud - Lausanne). Aicişa cică vaccinul antitabac descoperit de cercetătorii elveţieni va fi de găsit anul viitor în farmacii. Se cheamă Cytos (după denumirea firmei de biotehnologie unde a fost creat), dar nu se spune preţul.
Wolfgang Renner, Chief Executive Officer la Cytos Biotechnology, şi profesorul dr. Jacques Cornuz de la CHUV afirmă că vaccinul taie plăcerea de a fuma generată de nicotină, şi asta s-a demonstrat în timpul testelor clinice efectuate pe un lot de 341de fumători, din care peste 79 la sută n-au mai fumat după cea de-a doua înţepătură. Vaccin e un termen nepotrivit, deoarece nu atacă un virus propriu-zis. Serul conţine anticorpi extraşi tot din nicotină ce contracarează moleculele de nicotină încă din momentul pătrunderii ei în plămîni şi în sînge, înainte ca aceasta să ajungă la hipotalamus, centrul anatomic al plăcerii.
Experimentul a avut loc în 1996 şi, la ora aceea, se promitea că anul următor produsul va fi pe piaţă. S-a mai amînat pentru 2010 şi cică n-ar fi mîna marilor producători de tutun. (Întîmplător, concernul Phillip Morris pentru Europa are sediul - l-am şi vizitat, sîc! - în Lausanne, la cîteva sute de metri de CHUV). Ronald Levy de la Universitatea Standford-California, o somitate în cercetarea efectelor drogurilor, a declarat că: "Nici un produs farmaceutic nu poate fi mai puternic decît voinţa umană".
Mai cinic decît el, eu lansez un apel: Lăsaţi fumătorii să vină la mine. Dacă au ţigări!
Wolfgang Renner, Chief Executive Officer la Cytos Biotechnology, şi profesorul dr. Jacques Cornuz de la CHUV afirmă că vaccinul taie plăcerea de a fuma generată de nicotină, şi asta s-a demonstrat în timpul testelor clinice efectuate pe un lot de 341de fumători, din care peste 79 la sută n-au mai fumat după cea de-a doua înţepătură. Vaccin e un termen nepotrivit, deoarece nu atacă un virus propriu-zis. Serul conţine anticorpi extraşi tot din nicotină ce contracarează moleculele de nicotină încă din momentul pătrunderii ei în plămîni şi în sînge, înainte ca aceasta să ajungă la hipotalamus, centrul anatomic al plăcerii.
Experimentul a avut loc în 1996 şi, la ora aceea, se promitea că anul următor produsul va fi pe piaţă. S-a mai amînat pentru 2010 şi cică n-ar fi mîna marilor producători de tutun. (Întîmplător, concernul Phillip Morris pentru Europa are sediul - l-am şi vizitat, sîc! - în Lausanne, la cîteva sute de metri de CHUV). Ronald Levy de la Universitatea Standford-California, o somitate în cercetarea efectelor drogurilor, a declarat că: "Nici un produs farmaceutic nu poate fi mai puternic decît voinţa umană".
Mai cinic decît el, eu lansez un apel: Lăsaţi fumătorii să vină la mine. Dacă au ţigări!
TREI ANI PÎNĂ LA SFÎRŞITUL LUMII - ANUL 2012
N-am fost niciodată adeptul marilor profeţii şi,păcătos cum sunt, nu-i prea înghit pe marii profeţi. Doamne, iartă-mă, poate de aceea, sunt un religios temperat şi nu voi deveni niciodată prozelit al vreunei teorii mistice. Mă conduc după principiul Ochi văzut, ochi crăpat, pune mîna ca să crezi!
Sunt convins însă că există o forţă inteligentă superioară care ne-a creat şi care ne coordonează existenţa. De cînd mă ştiu, am fost mereu atent la ce se întîmplă în jurul meu, şi, chiar dacă uneori mă las furat de evenimente fără să le găsesc cauzele, sunt aproape sigur că nimic nu-i întîmplător.
Acum am dat la http://www.identitati.ro/Files/Teodor-Rosca-ANUL-2012.zip de "ANUL 2012" (editura INYTH MEDIA - Toronto) o cărticică de 149 de pagini care tratează un subiect extrem de în vogă: sfîrşitul lumii.
În prima jumătate, Teodor Roşca, un tip căruia zadarnic i-am căutat biografia, dar am aflat că e român stabilit în Canada, ne reaminteşte cunostinte pe care le-am dobîndit şi noi în şcoală, evidenţiate într-o altă lumină, care se vrea obiectivă şi fără de patimă.
Mai departe, autorul (care se înfăţişează pe blogul propriu ca un Mesia atoatecunoscător, deţinător al Adevărului şi al Absolutului, descedend al Luminii şi propovăduitor al Iubirii universale), amestecă ştiinţa cu ezotericul, încercînd să explice - exhaustiv, deseori gongoreic - rădăcinile religiilor şi să demonstreze că anul 2012 va marca sfîrşitul acestei lumi şi începutul alteia.
După ce exemplifică pe larg cu experimente ce ţin de paranormal şi cu documente secrete de la NASA (cum le-o fi obţinut???), Roşca afirmă: "Ceea ce este insa lesne de observat, este cum timpul si evolutia noastra se accelereaza, adica nu urmeaza o traiectorie liniara ci una exponentiala. Asta inseamna ca aceasta aceleratie va creste pana cand la un moment dat, ca urmare a unor acumulari cantitative, va avea loc un salt evolutiv, iar timpul isi va inceta curgerea lui liniara. Acesti ani sunt acum, iar termenul limita este anul 2012, cand planeta noastra va fi intr-o zona din galaxie avand mult mai multa energie si o frecventa de vibratie mult mai ridicata, intrand intr-un alt plan de existenta! Transformari climaterice si magnetice similare, sunt prezente la toate planetele din sistemul nostru solar, fiind inregistrate oficial de catre NASA, insa nu se face prea multa valva de aceasta. Ceea ce este insa de retinut este ca planeta Pamant si tot ceeea ce exista pe ea, sunt si vor fi transformate intr-o noua stare de vibratie, mai ridicata."
Ce să zic, o nouă teorie a sfîrşitului de lume bazată pe interpretări şi speculaţii deduse din alte interpretări şi speculaţii, poate emite oricine are la îndemînă o bibliografie adecvată şi niţică imaginaţie. Iar la domnul Roşca, se citeşte bine printre rînduri, dincolo de strădania de a fi persuasiv, un anume patetism care-i pune la îndoială nu doar credibilitatea, ci chiar capacităţile intelectuale.
Ia să vedem, credeţi asta? :
Suntem o generaţie norocoasă, am venit aici în acest ceas tocmai pentru a fi parte din procesul transformării planetei. Să-i respectăm pe toţi cei care sunt aici cu noi, indiferent unde se află, sau unde vor ajunge, căci într-un fel sau altul, toţi suntem speciali şi toţi vom face un mare salt în evoluţia personală, fie că vom rămâne în Dimensiunea a 3 a, sau vom sări într-a 4 a, sau unii, chiar direct într-a 5 a.
Pacea şi dragostea Creatorului să ne umple inimile! Să căutăm şi să folosim asistenţa, care este din belşug în jurul nostru şi să ne lansăm intenţia clară de a evolua accelerat.
Astfel, Universul, asemenea zânei fermecate din poveste, ne va îndeplini dorinţa. Să nu uităm că voinţa Creatorului este de fapt VOINŢA NOASTRĂ!!!
Iaca, na!
Sunt convins însă că există o forţă inteligentă superioară care ne-a creat şi care ne coordonează existenţa. De cînd mă ştiu, am fost mereu atent la ce se întîmplă în jurul meu, şi, chiar dacă uneori mă las furat de evenimente fără să le găsesc cauzele, sunt aproape sigur că nimic nu-i întîmplător.
Acum am dat la http://www.identitati.ro/Files/Teodor-Rosca-ANUL-2012.zip de "ANUL 2012" (editura INYTH MEDIA - Toronto) o cărticică de 149 de pagini care tratează un subiect extrem de în vogă: sfîrşitul lumii.
În prima jumătate, Teodor Roşca, un tip căruia zadarnic i-am căutat biografia, dar am aflat că e român stabilit în Canada, ne reaminteşte cunostinte pe care le-am dobîndit şi noi în şcoală, evidenţiate într-o altă lumină, care se vrea obiectivă şi fără de patimă.
Mai departe, autorul (care se înfăţişează pe blogul propriu ca un Mesia atoatecunoscător, deţinător al Adevărului şi al Absolutului, descedend al Luminii şi propovăduitor al Iubirii universale), amestecă ştiinţa cu ezotericul, încercînd să explice - exhaustiv, deseori gongoreic - rădăcinile religiilor şi să demonstreze că anul 2012 va marca sfîrşitul acestei lumi şi începutul alteia.
După ce exemplifică pe larg cu experimente ce ţin de paranormal şi cu documente secrete de la NASA (cum le-o fi obţinut???), Roşca afirmă: "Ceea ce este insa lesne de observat, este cum timpul si evolutia noastra se accelereaza, adica nu urmeaza o traiectorie liniara ci una exponentiala. Asta inseamna ca aceasta aceleratie va creste pana cand la un moment dat, ca urmare a unor acumulari cantitative, va avea loc un salt evolutiv, iar timpul isi va inceta curgerea lui liniara. Acesti ani sunt acum, iar termenul limita este anul 2012, cand planeta noastra va fi intr-o zona din galaxie avand mult mai multa energie si o frecventa de vibratie mult mai ridicata, intrand intr-un alt plan de existenta! Transformari climaterice si magnetice similare, sunt prezente la toate planetele din sistemul nostru solar, fiind inregistrate oficial de catre NASA, insa nu se face prea multa valva de aceasta. Ceea ce este insa de retinut este ca planeta Pamant si tot ceeea ce exista pe ea, sunt si vor fi transformate intr-o noua stare de vibratie, mai ridicata."
Ce să zic, o nouă teorie a sfîrşitului de lume bazată pe interpretări şi speculaţii deduse din alte interpretări şi speculaţii, poate emite oricine are la îndemînă o bibliografie adecvată şi niţică imaginaţie. Iar la domnul Roşca, se citeşte bine printre rînduri, dincolo de strădania de a fi persuasiv, un anume patetism care-i pune la îndoială nu doar credibilitatea, ci chiar capacităţile intelectuale.
Ia să vedem, credeţi asta? :
Suntem o generaţie norocoasă, am venit aici în acest ceas tocmai pentru a fi parte din procesul transformării planetei. Să-i respectăm pe toţi cei care sunt aici cu noi, indiferent unde se află, sau unde vor ajunge, căci într-un fel sau altul, toţi suntem speciali şi toţi vom face un mare salt în evoluţia personală, fie că vom rămâne în Dimensiunea a 3 a, sau vom sări într-a 4 a, sau unii, chiar direct într-a 5 a.
Pacea şi dragostea Creatorului să ne umple inimile! Să căutăm şi să folosim asistenţa, care este din belşug în jurul nostru şi să ne lansăm intenţia clară de a evolua accelerat.
Astfel, Universul, asemenea zânei fermecate din poveste, ne va îndeplini dorinţa. Să nu uităm că voinţa Creatorului este de fapt VOINŢA NOASTRĂ!!!
Iaca, na!
POATE NU ŞTIAŢI
Imaginea alăturată este celebra reprezentare a Omului Vitruvian, a lui Leonardo da Vinci. Ea arată că trupul omenesc se înscrie într-un pătrat, sau într-un cerc, după cum acesta îşi poziţionează mâinile. Perimetrul pătratului este egal cu circcumferinţa cercului. Cercul mic reprezintă Luna, iar cercul mare Soarele. Raportul diametrelor celor două cercuri este egal cu cel dintre diametrele Lunii şi Soarelui. Triunghiul are exact proporţiile marii piramide a lui Kheops, având unghiul bazei de 51 grade şi 51 minute.
joi, august 06, 2009
marți, august 04, 2009
NEBUN CU RIGOLĂ
Oprescu e nebun, Oprescu e nebun, ura drăguţa mea, Oprescu e nebun. Ştiţi cîntecul? Mi-a venit să-l fredonez cînd am auzit că schimbă bordurile prin centrul Capitalei. Şi l-am mai văzut şi argumentînd, beat sau nebun, că el nu pune noi borduri, ci le înlocuieşte pe alea vechi care-abia au fost schimbate, dar sunt făcute din acelaşi material cu cele dinainte, care, deasemenea, fuseseră scoase pentru că trebuiau înlocuite alea care tocmai fuseseră puse, deoarece tot din beton erau făcute.
Dacă pe studiul de fezabilitate s-a plătit suma de 200 de mii de euro, care înseamnă 5-7 la sută din valoarea proiectului, ia faceţi socoata cît va costa operaţiunea propriu-zisă. Dar nervii, mizeria şi disconfortul generate de un nou şantier în inima Bucureştiului, cît vor costa?
În loc să termine dracului de refăcut Centrul Istoric aflat în mocirlă de douăj de ani, în loc să bage-n lucru străzi fără canalizare, pavate cu glod, în loc să dea bani pe niscai parcări supra sau subterane, doctorul s-a ţăcănit. Vrea borduri din granit. Cu rigolă. În plină criză.
S-a urcat scroafa-n copac şi nimeni n-o vede. Ori io nu-s normal şi văd cum se cacă scroafa în capul nostru?
Iupiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii!
A LA TURCA BRE
Titlul rimează cu al doilea vers al unui cîntec: mămăligă cu cafe (accent pe e).
Procurorul general al Realităţii, Turcescu, s-a dat la Udrea. E negru de arţăgos ce e. A luat-o tare cu: perdelele, Bregovici, Băse, miliardele de dat înapoi, scena de Paşte, clipul cu land of choice.
Meci tare.
Şut Robert, apără madama. Degajare lungă, ministreasa, cu acte în regulă trimite pe saitul pe care nimeni nu-l bagă-n seamă. Turcescu se uită după minge, luna străluceşte şi, gooooool! Unu zero pentru Pleşcoi.
Anchetatorul repune de la centru, cu balonul de săpun al spectacolului de Paşte. Driblează iscusit cu telefoane în direct, aranjate la antrenament: cît a dat Iaşiul, cît a dat Chişu, cît a dat peneleul. Mai mult decît Ministerul Udrei. Na. Kix.
Dar Realitatea e din nou la atac, pasă în profunzimea choisului. Land of choice se dovedeşte un clip decent, mai ieftin ca ale altora. Blonda e la post, costumată în jdemii de dosare, adrese, comunicate, şi respinge atacul. Robi tentează asumarea ratingului: da iaca ce-a zis Hrebe despre tine. Madama, în loc de clăbuci, bagă zîmbete la dribling şi clipiri de gene. Bară iar.
Da cu banii daţi la jurnalişti, mită, cum e? Sexoasa scoate nişte hîrţoage îngălbenite. Ia de te uită frumosule, arţăgosule, cum te-a plătit şi pe tine Ministerul, în 2001!
Robertino e-n belea, descumpănit cum nu l-am văzut nici în meciul cu Hrebe, în care rozaliul nu i-a dat nici o şansă.
Dincolo de meciul de astă seară, confuzia-i clară. Atît de clară-i confunzia, că începe să-mi placă Elena Udrea. După cum e de-a dracului muiere, prima turistă a României, e bună de premier. Şi de premieră.
De n-or luxa-o ăştia din Comisia de anchetă. Politic, fireşte.
luni, august 03, 2009
OFERTA DE LUNI
Cedez ochi.
Cedez rinichi.
Cedez ventricol.
Cedez aniversare.
Cedez agendă telefonică.
Cedez volum de versuri.
Cedez totul.
Cedez.
Cedez rinichi.
Cedez ventricol.
Cedez aniversare.
Cedez agendă telefonică.
Cedez volum de versuri.
Cedez totul.
Cedez.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)