Zi după zi, toamna se făcea mai frumoasă. Frunzele îşi schimbau culoarea spre galben, iar tramvaiele întîrziau tot mai mult.
Şi din cînd în cînd ploua. Cînd te aşteptai mai puţin.
Dimitrie îşi trase cearşaful pe cap ca să se apere de o rază de soare care-i cădea fix pe ochi, strecurîndu-se cu parşivenie printre jaluzele, şi medită profund la toate astea. Apoi se gîndi că n-ar fi rău să aibă şi el o barcă, nici prea mică, dar nici prea mare, cu care să cutreiere lumea. Să facă, de ce nu, chiar o croazieră în jurul lumii. Trecînd din mări în oceane, luptîndu-se cu valurile uriaşe, cu rechinii şi cu singurătatea. Dar şi mai bine ar fi, îşi zise Dimitrie luptîndu-se din greu cu somnul, dacă aş avea o flotă întreagă. S-o vînd, să-mi iau ceva case, o blondă, hai două, gagici şi să fiu şef de stat. Mic de sfat, mare la stat. Cînd să se bucure de toate astea, numai bine că Dimitrie, răpus de oboseală, adormi ca un prunc.
La naiba.
În acest timp, chiar la colţul blocului său, netam-nisam, o ţigancă trupeşă, căreia-i mersese buhul în cartier că ar fi cam ţăcănită, se apucase să vîndă seminţe, în cornuleţe de hîrtie de ziar. Şi asta, în toiul nopţii.
Tîmpiţi mai sunt oamenii. Mai mult, sau mai puţin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu