Încep astăzi publicarea unui şir de episoade al căror erou este Dimitrie. Acest om, că altfel nu pot să-i spun, este contemporan cu noi, locuieşte poate în apartamentul de alături, sau în cel de vizavi, ori, în cel mai bun caz, într-unul de pe strada cealaltă. Sau cealaltă. Are o familie, doi cîini, o slujbă şi, mai ales are diferite gînduri şi, uneori, vise. Cîteodată are aceleaşi gînduri ca şi mine, alteori, nu. Întrucît îl cunosc foarte bine, pot afirma cu toată convingerea că, de cele mai multe ori, nu. Totuşi, cînd e să-şi facă de cap, dă la iveală un sentimentalism dureros de profund. Eu sunt de părere că e un personaj obişnuit, însă interesant, dacă e să ne ghidăm după învăţăturile marilor filosofi care susţin că nu e om să nu aibă părţi interesante.
Dar să trecem la prima întîmplare.
Iată, a venit şi solstiţiul de toamnă. Adică, acea zi în care întunericul nopţii durează tot atît de mult ca şi lumina zilei. Ce treabă minunată! De-acu, ziua scade şi scade treptat, iar noaptea, dimpotrivă, creşte, la fel de treptat.
Se poate spune pe drept cuvînt că toamna s-a instaurat pe deplin.
Chiar în această noapte, ţînţarii îl pişcară rău de tot pe Dimitrie, undeva în zona bine irigată sangvinic a labei piciorului. Drept, piciorul drept, ca să fim specifici.
Acesta se trezi, se scărpină vîrtos să scape de mîncărime şi zise: fire-aţi voi ale dracului de lighioane spurcate.
Doamna Catrina se foi plescăind pe pernă şi mormăi ceva neinteligibil.
În schimb, Dimitrie puse capul jos şi, în timp ce dormea, visă un loc unde ţînţarii erau mult mai prietenoşi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu