Marţi, 1958

Ploua de vreo mie de ani. Stăteam pe marginea patului şi mă uitam cum plouă. La radio cînta Ioana Radu. Era programul de muzică populară „Uite-aşa-i la noi în sat”. Pe geam cădeau picături care se uneau în firişoare aiurea. Astea se scurgeau ca proastele, fără noimă spre cerceveaua de jos. Venea cîte-o picătură, se lipea de sticlă, stătea ce stătea şi o lua la vale exact pe unde nu m-aşteptam. Aşa se-ntîmpla. Ziceam că dîra se scurge prin dreapta, dar ea-şi schimba direcţia şi se şiroia prin stînga. Şi tot aşa. În programul de astăzi, la cererea dumneavoastră, dragi ascultători, cîntă Maria Tănase. Mă dusei să trec la Olt şi podaru-mi cere-un zlot. Am încercat să ghicesc direcţia pe care o va urma picătura de un milion de ori. Pînă m-am plictisit. Nu mă mai uit pe geam, m-am supărat.

Dă-l naibii de geam. Şi dă-o naibii de ploaie. Aparatul ăsta de radio e tare frumos. Telefunken 8001. N-are nimeni aşa ceva în tot oraşul. L-a adus tata după ce i-a tăiat lui Onea materialul pentru casă. Lui Onea îi trebuiau grinzi, dulapi, scînduri, rigle, ca să-şi ridice casa. N-avea bani, aşa că a plătit lemnul cu bijuteria asta de Telefunken 8001. E cu lămpi de-alea mari. Are unde lungi, medii şi scurte, are ochi magic verde şi prinde sute de posturi. Dacă învîrţi repede butonul cel mare din dreapta, se aud frînturi de cuvinte neînţelese, fragmente de muzică, ţiuituri şi piuituri de tot felul. În acelaşi timp, o linie roşie ca focul aleargă pe scala bombată pe care scrie Stockholm, Moskva, Lyon, Munchen, Sofia, London, Lisabona, în total 139 de nume de-astea de oraşe din care aud eu cuvinte şi muzică şi piuituri şi ţiuituri. Când umblu la butoane, eu sunt stăpînul, parcă-s vrăjitor. Da nu ştiu cum mi-aduce mie Telefunkenul artiştii în casă, să-i ascult cum vreau eu de tare. Cum tac ei dacă închid sonorul, adică butonul din stînga. Dar cum încape Ion Luican în el? Dar ditamai corul Orchestrei simfonice sub bagheta lui Iosif Conta? Băi, să fiu al naibii!!!

Iau pe furiş forfecuţa de pe maşina de cusut la care maică-mea trăgea o perdea, ceva. Altă minune, maşina asta de cusut Singer, cu sfinxul ei auriu pictat pe carcasă. Dar spun altădată despre Singer şi cum făceam spirale cu creioanele colorate pe roata mică de oţel.

Ziceam că iau forfecuţa şi tai pînza care acoperă difuzorul pe lung. După aia, pe lat. Mă uit înăuntrul lui Telefunken. Întuneric beznă. Nici urmă de artişti. Doar se aude corul vînătorilor, dar cîntăreţii, ioc. Nu pricep nimic.

M-o fi altoit tata? Aşa cred. Nu mai ţin minte.