Strada Avram Iancu, Joi 1966

Într-o zi, citeam „Adam şi Eva” pe pătură, în curtea din faţă. Găinile ciugulesc vesele prin iarbă. Găinile. Mereu aveam găini în curte şi mereu era una cu gîtul gol printre ele. Ei, aia mi-era cea mai dragă, pen că era deosebită. Deşi era tăiată în fiecare an, în vara următoare apărea din nou. Cătănica era. Roşcată, grea, şi foarte outoare. Plîngeam mereu când aflam, după ce-i haleam pieptul la ceaun, c-o aveam pe Cătănica în burtă. Lasă, mamă, nu te mai smiorcăi, că, la vară, ai să ai altă Cătănică.

Acum era vară, aveam altă Cătănică şi-mi era drag că venea cînd o chemam şi cîrîia încetişor, alintîndu-se. Mă soream şi-mi plăcea foarte mult cum cei doi din romanul lui Rebreanu se tot întîlneau în diferite vieţi şi se tot iubeau. Am căutat cuvîntul metempsihoză în dicţionar şi l-am învăţat. Când începe şcoala, am iar cu ce să-i fac praf pe-ăia.

Drăcoaica de Cătănica scurma, cum fac găinile. Îmi tot arunca pămînt pe pătură. Am întins mîna şi-am tras-o pe pătură. S-a cuibărit lîngă mine. Era blîndă şi mă iubea şi ea. Normal, nu? Eram la viaţa a şasea. Ăia din roman se iubeau şi mai tare. Eu o mîngîiam pe Cătănica. Soarele devenise al naibii de agresiv şi mă ustura pielea. M-am întors cu faţa în sus, iar Cătănica s-a apucat din nou de scurmat. Gata, eram plin de pămînt, ca la nebuni.

M-am ridicat. Am ameţit. Patru milioane de cerculeţe mi se învîrteau în ochi.

O iau pe găină şi-i spun să nu mai scurme, vaca dracului. Mă întind iar pe pătură şi caut pagina unde-am rămas. Cătănica-mi umple ochelarii cu ţărînă, proastă ca găina, ce vrei. O prind, şi-o trîntesc de pămînt cât pot de tare. Începe să cîrîie încetişor, de parc-ar cînta. Mişcă aripile şi-atît. Stă cuminte locului. Nu mai scurmă. Aşa, frumoaso, aşa să stai. Să văd şi eu cum se termină metempsihoza asta.

A doua zi, era tot acolo. Nu mai voia nici mîncare, nici apă. Nici nu s-a ouat. Ce naiba are ,că doar era sănătoasă. A tăiat-o tata. Au fript-o şi am mîncat-o. De la găini, eu mîncam pieptul, soră-mea mînca pulpele de sus, taică-meu ronţăia picioarele, iar maică-mea ce mai apuca.

Zice tata: Băi, da găina asta are picioarele rupte! Cum ceapa măsii de are picioarele rupte? Da maică-mea de colo: Păi a trîntit-o fii-tu ieri de mi s-a rupt sufletul. Ca pe-o minge a bătut-o de pămînt. Şi ce găină era asta. Nu era zi să nu facă un ou.

Oi fi luat-o pe cocoaşă? Aşa cred. Nu mai ţin minte.