ŢIGANE, BAGĂ ŞIŞU-N MINE. TE ROG

Doamne, ce mai plînge lumea după Marian Cozma, handbalistul omorît la Veszprem! Televiziunile se bat pe subiect, reporterii, transmit, în direct, abia ţinîndu-şi lacrimile, ultimul drum al victimei. Prin toate oraşele, maşina care poartă trupul celui care e deja erou naţional care va trăi veşnic în sufletele românilor, e întîmpinată cu spăşită emoţie şi lumînări.
Să se odihnească în pace sportivul Marian Cozma, o spun din tot sufletul.
Dar, iată un dar. Şi cînd apare un dar, hopa şi o problemă. Aceasta constă în faptul că nu pot să nu-l invidiez pe tînărul mort şi să nu-mi doresc să mierlesc şi eu într-o discotecă din Ungaria. Să nu-mi doresc să mă înjunghie o gaşcă de ţigani. Ce moarte superbă. Să devin vedetă, măcar post-mortem. Să plîngă naţia de ce mare poet am fost. Sau realizator de spectacole. Sau ziarist. Să tremure vocea Escăi dezvăluind cît de mult fumam. Să-şi tragă mucii Cătălin Radu Tănase şi să-şi reprime plînsul cînd vorbeşte despre sufletul meu de român. Să dezvăluie emoţionat că-mi plăcea barmaniţa care era, întîmplător, gagica asasinului. Să mă decoreze Băsescu. Înebuniţi de durere, LiaLia, Marele Han, Confruntădurerea, Lovin, Contrasens, Veronica, da ce zic eu, toată blogerimea mondială, plus ziariştii, să amintească posterităţii ce mare bloger şi ziarist mort sunt eu ca anonim notoriu.
Mort cum aş fi, aş trepida de plăcere.
România în doliu. Lumea ar plînge inundabil. Şi ar deveni mai bună.
Că lacrima purifică la greu.