Acum 19 ani în Bacău ( episodul 1)

N-am să spun ceea ce s-a spus. Am să spun ceea ce am văzut cu ochii mei. Nici acum nu sunt sigur că s-a petrecut cu adevărat tot ceea ce am văzut. 19 decembrie 1989. În această zi, Casa de cultură din Bacău e declarată cea mai bună instituţie de profil din România. La ora aceea, peste 1000 de bacăuani îşi etalau calităţile de artişti amatori sau creatori în peste douăzeci de cercuri artistice sau tehnice. Programele Casei de cultură prevedeau în fiecare săptămînă zeci şi zeci de manifestări: spectacole de teatru, de estradă, de muzică uşoară, de poezie şi muzică folk, de umor, de balet sau de folclor, cărora li se adăugau întîlnirile de cenaclu literar, jocuri logice ( şah, bridge sau go), activităţi la cineclub, Tehnic Club sau Club 2001 – manifestare sincretică de muzică, ştiinţă, sociologie, film şi tehnică aplicată. Oamenilor li se părea firesc să deschidă uşa Casei, indiferent că erau simpli muncitori, scriitori consacraţi sau profesori universitari. Nu-i păsa nimănui că, după Congresul XIV al P.C.R., se numea oficial Centrul de creaţie şi cultură Cîntarea României. Era unul din puţinele locuri în care oamenii puteau mima libertatea de exprimare, puteau să-şi afirme talentele, îşi puteau defula, făcînd compromisurile de rigoare, adevăratele sentimente faţă de regim. Pe scenă scăpau şopîrle împotriva lui nea Nicu, iar după cortine, în culise, se putea înjura pe săturate. În ultimul timp, presiunea vigilentă a băieţilor cu ochi albaştri parcă scăzuse. Pînă şi tovarăşul colonel Onciu şi tînărul locotenent major Toma, mereu atenţi la ce se petrecea în Căsoaie, deveniseră invizibili. În 1989, 18 decembrie a căzut într-o luni. Mă întorsesem în mare grabă duminică seara dintr-o călătorie la rudele din Ardeal . La plecare, sîmbătă pe 16, depăşisem sute de maşini LADA cu număr sovietic, toate de culoare albă sau bej, cu cel mult doi ocupanţi la bord. Mergeau cu 70 de km la oră, la distanţă constantă de 50-60 de metri una de cealaltă, formînd o coloană nesfîrşită pe tot drumul de la Bacău la Braşov. Vremea era incredibil de caldă. M-a mirat afluenţa de turişti şi, la o oprire în Tîrgul Secuiesc, am întrebat un miliţian ce-i cu atîtea maşini. M-a privit ca pe un marţian: Ce, nu ştiţi că la ei e perestroica? Ruşii îşi fac sărbătorile pe coasta Dalmaţiei, că-şi permit! De ieri dimineaţă nu aud decît pajalusta, tovarîş, cuda Timişoarî? În noaptea aceea mureau primii 66 de români care strigau Jos Ceauşescu. La Radio Europa Liberă se auzeau incredibile împuşcături, ţipete şi lozici anticomuniste. Ascultam şi mă treceau fiori. Mă simţeam suspendat în timp, înfricoşat şi speram: dar dacă totuşi? Ne era teamă să şi gîndim că s-ar putea să fie şi altfel decît epoca asta de aur în care omul nou trebuia să aibă o conştiinţă atît de înaintată, încît nici nu mai avea nevoie să mănînce, să se îmbrace, să-i fie cald şi lumină. Omul nou putea să înalţe ţara pe cele mai înalte culmni ale umanităţii doar behăind cu elan patriotic imnurile dedicate partidului şi preaiubitului său conducător. Duminică, am descoperit oraşul populat cu patrule înarmate. Un soldat, un miliţian, un membru al Gărzilor patriotice şi un civil vegheau la fiecare colţ de stradă. La Timişoara fusese declarată stare de necesitate. Mi-am amintit filmele de război cu imagini din timpul ocupaţiei fasciste. Oamenii erau surescitaţi. Cozile la pîine, lapte, salam cu soia, la tot ce însemna hrană erau din ce în ce mai lungi. La radio şi la televizor în cele două ore de program, tovarrrăşul era obsedant, din ce în ce mai prezent. Patru ore de căldură pe zi, o oră de apă caldă, întreruperi de curent frecvente între ora 7 şi 9 seara, economie peste economie, deşi celebra datorie externă a ţării fusese achitată cu surle şi trîmbiţe. Întrunirile şi grupurile mai mari de trei persoane fuseseră interzise. Teroarea numelui Ceauşescu şi al tovarăşei academician doctor inginer ne strivea. Se vorbea numai în şoaptă.
Dar dacă a îndrăznit să tragă în muncitori – pe vremea aceea, toţi românii erau denumiţi generic, oameni ai muncii! – nu se termină bine pentru el, paştele mamii lui de bîlbîit! (urmarea mîine)