În loc de sorcova vesela

Fiindcă citai în postul anterior un vers al genialului poet proletcultist Mihai Beniuc, nu văd de ce n-aş reproduce capodopera integral, mai ales că azi se merge cu uratul.
Menţionez că este vorba de un poem-manifest, care se preda la Şcoala de Literatură, prin anii 50, celor care urmau să devină descriitori ai triumfalismului proletar atotbiruitor.

"Cînd voi izbi o dată eu cu dalta
Această stîncă are să se crape
Şi va ţîşni din ea şuvoi de ape.
Băieţi, aceasta este arta!"

Şi un bonus, pentru sorcovă:

"Puse Petre-atunci piciorul
Să nu cadă compresorul.
Şi tot muntele căzu,
Numai compresorul, NU!"
(Nu-s sigur, dar cred că asta e a altui poet, pe nume A.Toma.)

Să vă fie minunat!

HIDROFIOR DE ANUL NOU

Miezul nopţii care a trecut, camera mea: o bîzîială sinistră se aude în liniştea nefirească de la marginea lui E85. Zgomotul e sacadat, şi se repetă la fiecare trei secunde. Ciulesc urechile şi ţin fumul în piept. Da, bîzîitul ţine cam două secunde, apoi pauză trei. Şi tot aşa. Termometrul arătă minus şapte grade. Deschid fereastra. Depistez direcţia. Celălat capăt al casei, dinspre beci. O bănuială îmi răceşte şira spinării: hidroforul! S-a stricat hidroforul! Ce dracu fac? Că mîine, adică azi, e ultima zi a anului. Şi după aia urmează patru zile în care toţi meşterii nu fac altceva decît să se îmbuibe cu sarmale şi să tragă la măsea. Iar eu am să stau tot atîtea zile şi nopţi fără apă dacă se arde motorul maşinăriei. Ia să-l scot din priză.
Nu se mai aude nimic. Ba da, cîinele vecinului.
Mă întorc la mine. Bine că merge caloriferul. Centrala funcţionează cu apa din circuit. E ora unu. N-am somn, cum dracu să am. Vine anul nou şi eu am să stau fără apă pînă la primăvară dacă îngheaţă apa pe conductă. Şi apa îngheaţă dacă nu circulă. Mă reped în beci, pun hidroforul în priză. Bîzzz. Pauză. Bîzzz. Pauză. Bîzz. Şi tot aşa.
Asta e, mama măsii. Măcar n-o să îngheţe. Ştiţi că apa se dilată sub zero grade. Şi sparge ţevi, olendere, robinete, coturi şi ce se nimereşte, pentru că nu mai încape. Nu-şi mai încape în ţeavă. Se umflă-n ţeavă şi o crapă. Iar cînd se dezgheaţă, e minunat! Ţîşneşte pe unde nu te-aştepţi. Arteziană la greu. Fie la duşmani. Măcar, dacă merge hidrofiorul pînă la zi, evit îngheţul. Mă bag în pat şi trag plapuma peste cap. Oricum nu pot face nimic la ora asta. Mai bine dorm. Că mîine e revelionul.
Bîzzz. Pauză. Bîzzz. Pauză. Bîzzz.
Deschid televizorul să nu mai aud cum mi se sinucide motorul de la hidrofior. Nici nu-i mai zic altfel, aşa-i zic: hidrofior, că mă ia cu fiori gîndul la catastrofa ce va să vină, ca un bonus la rahatul ăsta de criză.
Trebuie să mă împac cu soarta: o să plătesc trei-patru milioane pe curentul consumat aiurea, sau cam tot atîta pe un hidrofor nou. Măsa!

Dar ia să gîndim noi tehnic. Dacă hidrofiorul porneşte şi se opreşte ca măgarul, adică des, înseamnă că instalaţia pierde presiune. Dacă pierde presiune, undeva e o scurgere. Dacă toate robinetele sunt închise, presiune nu poate scădea decît printr-o fisură în ţeavă. Unde avem noi ţeava cea mai veche? Pe sub terasa ce frumoasă, unde vara petrecem şi jucăm şah. Pe care-am acoperit-o cu gresie eu personal de m-am ales cu febră musculară.
Carevasăzică, e vorba că vom fi obligaţi să penetrăm subteranul minunatei terase ca să depistăm pe unde ni se scurge presiunea, şi deci apa, în pămîntul paştelui mamii ei de viaţă!

La opt fix îl sun pe prietenul meu Vasile. E mahmur, a chefuit pînă în zori. Da cum să mă lase? Aduce pickamer, baros, rangă. Tîrnăcop şi lopeţi am eu. Sparge terasa din beton de-un sfert de metru pe sub care trece conducta. Mă doare betonul, mă doare gresia sfărîmată. Săpăm un şanţ de vreo doi metri, adînc de 70, de-a lungul ţevii. Dăm de un mic lac subteran în jurul unei mufe ruginite, ca vai de ea. Mufa e ceva care uneşte două bucăţi de ţeavă. Din care ţîşneşte, vorba lui Beniuc, şuvoi de ape. Găsesc prin garaj altă mufă. O înlocuim pe cea spartă. Facem proba. Iar se face lac. Mufa naibii. De unde să iei o mufă nouă pe 31 decembrie? Eşti nebun? Mai caut prin şmelţuri. Iaca încă două. Nu-s bune. Sunt trei sferturi da trebe de jumate. Mai caut. Pauză mufă. Dar un furtun de duş n-ar fi bun? Ia dă-l încoa. Ba da, se potriveşte! Da. La fix. Dumnezeule, mare eşti!
Punem pămîntul la loc. La vară am treabă să pun altă gresie. Dă-o naibii, tu să fii sănătos! - mormăie Vasile ştergîndu-şi transpiraţia cu fesul marca Adidas.
Hopa, curge apă fără bîzzz bîzzz. Radem cîte un gin tonic. Vasile, eşti bun! Şi eu. Puţin.
Hidrofiorul îşi face treaba.
Drept urmare, mă duc să fac un duş. Şi spre seară am să sărbătoresc revelionul. Şi hidrofiorul şi ultima spargere a terasei.
Şi-am să beau un pahar în plus pentru tine care mă citeşti şi-am să-ţi urez să nu-ţi fie criza aşa de neagră cum se-anunţă. Mie am să-mi urez cam tot aşa ceva.
Hai că se-aud dobele urşilor de la Comăneşti.
La mulţi ani, 2009!

POST NEGATIV

N-aş vrea să scriu că mi-e rău. N-aş vrea să scriu că mă năpădeşte frigul de-afară şi dinăuntru. N-aş vrea să scriu că e criză şi că guvernocul a vorbit de rău anul care stă să vină. N-aş vrea să scriu că am văzut scris pe ecranul de la N24 "ALEGERI ELECTORALE". N-aş vrea să scriu că vin scumpirile. N-aş vrea să scriu că am spaime, îndoieli, întrebări.
N-aş vrea să scriu nimic din ceea ce n-aţi vrea să citiţi.

BEAU CU MORŢII

Mă feresc de patetism ca de dracu. Dracul e o extremă, extremele nu-mi plac, patetismul e tot o extremă, de-aia mă feresc de el. Şi totuşi, de sărbători mi-am aprins în cameră o lumînare. Dintr-un film polonez, "Vraciul", mi-am amintit o replică: Lumina pe care-o aprinzi aici pentru cei care-au fost, îţi luminează viaţa. Cam teatrală replică pentru mine, dar mi-am zis: fie ce-o fi!
Am aprins-o cu bricheta, m-am fript la degetul mare şi în timp ce-l sugeam mi-am spus că lumina asta să fie pentru Tăticu şi pentru Virgil, şi pentru Tatamoşu şi pentru Bunica şi pentru cei doi unchi Nelu şi Costică ai mei care s-au sinucis, şi pentru Maître Ghelu şi pentru mama lui Feri şi pentru toţi cei după care îmi pare rău că s-au dus pe lumea cealaltă.
Afară se face că ninge.
Le-ar fi plăcut să vadă cum afară se face că ninge. Şi să bem o moleculă de ţuică împreună, le-ar fi plăcut.
Poate că ei beau acolo. Şi eu beau pentru ei aici.
Am făcut o pauză din uitatul la lumînare am scris repede gîndul ăsta şi poate am să mă uit la pozele morţilor. Nu chiar acum.
Ar fi de-a dreptul patetic.

UN NOU PREFECT DE BACĂU

Se zvoneşte că, de cel puţin 48 de ore, judeţul Bacău are un nou prefect.
Este vorba de DORIAN POCOVNICU, fost director al cotidianului Deşteptarea, consilier judeţean, membru marcant al PSD, care îl va înlocui pe penelistul Claudiu Şerban.
Algoritmul politic al protocolului de guvernare dintre PSD şi PDL prevede ca judeţele să aibă prefecţi de aceeaşi coloratură cu preşedinţii aleşi ai consiliilor judeţene. Bacăul ar urma să aibă un prefect din partea PSD.

Partea mea de revoluţie

Poate că nu prea aveţi chef să vă amintiţi de urîtul, întunericul şi teama în care am trăit pînă în 1990.
Poate că v-aţi săturaţi să citiţi despre înjosirea la care eram supuşi sistematic.
Poate că sunteţi atît de tineri şi nici nu aveţi cum şi de ce să analizaţi ce a însemnat comunismul în România.
Ştiu că vi se pare hilar şi incorect ca un tip care a fost membru al PCR să aibă o atitudine atît de critică faţă de vechiul regim. N-am să mă justific, ar fi prea multe de spus. Am să vă spun doar atît, urăsc comunismul deoarece m-a dezamăgit. E simplu: crezi în cineva care se dovedeşte fals, laş, trădător, hoţ, şmecher, profitor. Nu stai lîngă el toată viaţa, îl dai dracului după o vreme şi încerci să-l uiţi.
Cert este că întîmplările din decembrie 1989 au făcut din România o ţară de eroi tragici pentru care formula hamletiană „A fi sau a nu fi” s-a transformat într-o altă tulburătoare întrebare: „A fost sau n-a fost?”. Asocierea cu lumea teatrului este cu atît mai valabilă, cît, peste timp, misterele revoluţiei române au devenit mai greu de descifrat, oricîte mărturii s-ar fi adăugat. Am fost simpli actori. Atunci, în efluviul de entuziasm şi emoţie nu puteam să ne dăm seama că spectacolul revoluţiei are şi un regizor.

În Bacău, revoluţia s-a impus ca o stare de fapt, fără violenţă. Slavă Domnului. Armata a fraternizat instantaneu cu noua putere. Puţini dintre noi cunoşteau care sunt frîiele, mecanismele cu care se conduce un oraş, un judeţ. Au fost multe ezitări. Cred că tocmai teama de a nu greşi ne-a făcut să greşim uneori. Şi aceste greşeli, între care cea mai mare a fost aceea că n-am avut suficientă încredere în noi înşine şi am permis altora ( pe care i-am crezut de bună credinţă!) să ni se alăture, au făcut ca, în scurt timp, să ne trezim înafara treburilor obştei, să fim îndepărtaţi de către unii care fuseseră în eşalonul doi al puterii comuniste.

Da, a fost revoluţie şi în Bacău, fie şi pentru că oamenii care au avut curajul să forţeze uşile comitetului judeţean de partid erau animaţi de convingerea că idealul comunist al dreptăţii şi al libertăţii se dovedise o minciună sfruntată. Pentru ei nu a mai contat că dictatorul era încă în funcţie, că structurile represive încă funcţionau, că securitatea era cu ochii pe ei, filmîndu-i, nu pentru istorie, ci pentru eventuale represalii. Pentru ei contau morţii de la Timişoara, frigul şi foamea. Şi întunericul care, la propriu şi la figurat, izolase complet România de valorile lumii civilizate.

Poate niciunul dintre noi nu conştientiza atunci că schimbarea ne va înfrăţi cu Europa. Dar, uite că, acum, Bacăul este un oraş din estul Europei.

URARE DE CRĂCIUN

DRAGII MEI,

DUPĂ CUM AŢI CONSTATAT,
FERICIREA NI SE ADMINISTREAZĂ ÎN DOZE MICI ŞI RARE.
FACEŢI VOI ÎNŞIVĂ SĂ VĂ FIE VIAŢA BUNĂ !
CUM AR VENI, SERVIŢI-VĂ SINGURI.

SĂ FIŢI SĂNĂTOŞI ŞI VESELI!

Acum 19 ani în Bacău (episodul 6) - 24 decembrie 1989

Spectacolul din faţa Casei de cultură a fost un triumf. De Crăciun, băcăuanii şi-au luat raţia de libertate. Toate formaţiile de amatori ale sindicatelor, actorii de la Teatrul Bacovia, copiii de la Palatul Pionierilor şi şoimilor patriei si-au dat măsura talentului în faţa a peste zece mii de spectatori. Trei ore şi jumătate sute de recitatori, dansatori şi cîntăreţi au primit ovaţiile publicului. Preţ de o clipă, mi-a trecut prin gînd expresia panem et circenses, dar, în faţa entuziasmului sincer al martorilor şi protagoniştilor la actul artistic, am dat deoparte sarcasmul. Nimeni nu se mai gîndea că era, de fapt, o reeditare a ediţei a cincea a festivalului naţional Cîntarea României. Lipseau dedicaţiile către iubiţii conducători şi către bravul partid comunist. Pentru prima oară în istoria oraşului, corurile reunite ale Învăţămîntului, Intreprinderii de Maşini Unelte şi de la Intreprinderea de Avioane au abordat cu tot patosul un program de colinde şi de cîntece religioase de Crăciun. Era clar că, încălcînd interdicţiile ideologice, băcăuanii îşi păstraseră credinţa în Dumnezeu.

Din balconul FSN-ului, noii conducători ai judeţului gustau din borcanul cu miere al puterii şi, aidoma foştilor activişti de partid, vegheau bucuria naţiunii. De vizavi, cu scenariul în mînă după coloanele masive ale Casei de cultură, mă uitam din cînd în cînd la acoperişurile blocurilor care înconjură piaţa. Mă îngrozea gîndul că un singur nebun ar fi putut ucide sute de oameni cu un singur încărcător. Am avut întotdeauna o imaginaţie bogată. N-a fost nici cel mai mic incident.

În Bucureşti canonada începuse din nou. Nu se ştie cine, sau se ştie, chemase de la Cîmpina două plutoane de militari să apere aeroportul Otopeni. Ordine contradictorii au făcut ca aceştia să fie luaţi drept terorişti. S-a tras asupra lor şi, mai bine de cincizeci de tineri au murit, complet nevinovaţi. La televiziune, în Piaţa Operei, la Arhitectură şi în Piaţa Romană, în multe locuri, mureau oameni. N-aveam de unde şti că moartea venea în virtutea ideii că o revoluţie trebuie să aibă victime ca s-o legitimeze. Ca să fie credibilă, schimbarea regimului cerea victime şi lacrimi. Cine-şi putea închipui atît cinism la autorii acestui măcel care a făcut mai multe victime după fuga Ceauşeştilor, decît înainte ?

Aşadar, suntem în ajunul Crăciunului 1989, duminică. Vremea nefiresc de caldă pînă atunci, a revenit la normalul unei luni de iarnă. Ninge cu fulgi mari.

De la hotelul Moldova sună directorul Petrescu, disperat că o mulţime de oameni îl asediază ca să cumpere portocale şi banane. Doar Gospodăria de partid şi marile hoteluri primeau de sărbători delicatese exotice. Erau din import, pe valută, şi se dădeau cu porţia. În fiecare an era bătălie pe ele. Hrebi pune mîna pe telefon şi vorbeşte, numai el ştie cu cine. Peste trei zile, un tren întreg cu zece vagoane burduşite cu fructe din Egipt se descărca în gara Bacău. Aşa da, n-au murit oamenii ăia degeaba! Avem portocale! Bravo, tînără şi viguroasă Revoluţie! Luaţi, copii, şi vă bucuraţi!

Nu ştiu de ce, dar iar îmi vine în minte, total anapoda, dictonul acela latinesc...

Mă caută Răzvan Haritonovici. Să intre. Cioculeţul caţavencian are probleme cu hîrtia pentru ziarul tineretului revoluţionar, că şi tineretul e o forţă. Primul număr fusese conceput chiar în noaptea revoluţiei. Eu propusesem să se cheme PUR ŞI SIMPLU, şi aşa a rămas. Fusesem naş incontestabil, dar, într-un fel, şi tătic,cu două zile în urmă, cînd Savin, instalat în fotoliul ocupat pînă atunci de secretarul cu propaganda al partidului, Natalia Jipa, întîmpinase cu reticenţă ideea ca în Bacău să mai apară altă publicaţie în afară de DEŞTEPTAREA. Cine-s ăştia, ce vor, ce, nu le-ajunge un ziar? Hîrtia e scumpă, şi-apoi, cine ştie ce bazaconii scriu ei acolo?! – mi-a strigat nervos blondul cu ochelari. Era vicepreşedinte doar de două ore, pentru că-l chemasem de-acasă să pună umărul la lucrarea noastră. Domnu’ Savin, da-ţi-o dracului, sunt băieţii de la Cenacul S.F., de la Clepsidra ! E Răzvan Haritonovici, e Alex. Ungureanu, e Liviu Avram care-a lucrat la Opinia studenţească, sunt scriitori, au condei şi sunt de-ai noştri! Nu mai putea el, marele vicepreşedinte al judeţului, de asta. Răspunsul a fost un categoric NU.

Hai la Geo, atunci.

Bine, zice Geo după ce ne ascultă între două telefoane, da’ plătiţi hîrtia. Da, domle, plătim din încasări!

Aproape doi ani, săptămînalul Pur şi Simplu şi-a acoperit din încasări toate cheltuielile. A fost o publicaţie de succes, a creat o şcoală de altfel de presă, a impus un spirit viu, implicat, vulcanic, lipsit de convenienţe. Şi fără compromisuri. Petru Cimpoeşu, Ovidiu Bufnilă, Doru Kalmuski, Gil Ioniţă, apoi Gabriela Vrânceanu şi Remus Radu semnau articole vehemente, încărcate de ironie, dar fără patimă sau părtinire. Redacţia Pur şi Simplu e responsabilă de organizarea primului concurs de MISS din istoria Bacăului – cîştigat de superba Camelia Lupu care a primit ca trofeu un curcan uriaş – , dar şi prima şi singura întîlnire a SRI -ului Bacău cu presa. Puteau face orice, dar ceea ce au făcut băieţii de la Pur şi Simplu, a fost cu măsură, cu demnitate, responsabil şi cu bun simţ.

De-a lungul celor şaisprezece ani, Revoluţia română a fost aprins subiect de discuţii. Am vorbit cu mulţi locuitori ai altor oraşe, la Piatra Neamţ, la Feteşti, la Alba Iulia sau la Constanţa. Peste tot în România a existat un Val Mănescu să deschidă fără noimă televizorul la ora 12 în ziua de 22, peste tot un Verigeanu cu staţia de amplificare, terorişti pe care nu i-a văzut nimeni, un Geo Popa exaltat, un Hrebenciuc atotştiutor, un Tamaş misterios, un cer plin de elicoptere şi avioane vizibile doar pe ultra-performantele aparate radar ale redutabilei noastre armate, o mulţime înnebunită după libertate, după portocale şi după spectacol. Peste tot, urmărind cu atenţie imaginile transmise la televiziunea română liberă, naţiunea mea dragă şi-a manifestat dragostea pentru revoluţie şi a susţinut schimbarea regimului. Naţiunea mea entuziastă, reprezentată de indivizi pur şi simplu inimoşi care trăiesc azi din salariul minim pe economie.

Iar pentru că s-au identificat cu poporul român şi i-au dorit numai binele, peste tot au fost şi români care au profitat de orice ocazie ca să le fie LOR bine, în ideea că, dacă mi-e bine mie, poporului meu nu poate să-i fie rău. Aud că sunt zeci de mii de revoluţionari cu brevet. În toate oraşele, inclusiv în cele în care nici din greşeală nu s-a tras nici un foc. Brevetul de revoluţionar te scuteşte de impozite, îţi dă spaţii comerciale moca, îţi permite să mergi gratis cu trenul şi să te pupi cu prefectul în funcţie la fiecare 22 decembrie, în faţa flăcării de la monumentul celor căzuţi în Revoluţie. Brevetul de revoluţionar e un căluş de ultimă generaţie. De cînd mă ştiu, am refuzat să mi se pună căluş în gură. Am preferat să mănînc căcat, dacă-i adevăr, ca şi mulţi alţii care s-au recuzat din funcţia de revoluţionar. Noi ne-am asumat atunci toate riscurile, chiar dacă ele erau reale doar în mintea noastră.

Peste tot, alte personaje în aceeaşi piesă. Peste tot, DEMOCRAŢIE a fost cel din urmă cuvînt învăţat, pentru că democraţia presupune şi obligaţii.

E o duminică liniştită azi, 24 decembrie 1989. Numai cei aflaţi în sediul fostului PCR mai cred că în România s-a petrecut o schimbare epocală. Poporul oraşului şi judeţului meu îşi vede de treabă. Sărbătoreşte cu sarmale de porc, şpriţ bun, ţigară colea. Diseară, procesul lui Ceauşescu, au anunţat că se dă la televizor.

... Să vezi tu, să treacă sărbătorile astea, cum îl dăm noi jos pe porcu’ de director. Crucea mamii lui, auzi, să-mi taie ziua că m-a prins fumînd în fabrică!... Da’păi io, c-am luat ca tot omu’ două scînduri de-mi trebuia la magazia asta nouă, să mă dea afară chioru’ ăla de maistru, tu-l în cur pe măsa!... Da’ lasă Vasilică, nu te mai supăra că-i Crăciunu’ şi la noi, e păcat să-njuri. Să-ţi spun eu: nu zic că nu ne-a dat Plăcintă ca primă de sărbătoare cîte o găină şi patruzeci de ouă, da-ţi ajunge? El să mănînce bine, cu cucoana lui, de rest, ce-i pasă? Şi nici la activiştii ăştia, nu le mai ajungeai cu prăjina la nas, lua-i-ar dracu’, ptiu, doamne, iartă-mă! Lu’ Soare ăsta, vecinu’, secretarul de partid de la ICSAT îi vine muşchiuleţul şi salamul de Sibiu acasă şi eu nu apuc nici adidaşi la alimentara!...Bine că avem program toată ziua la televizor şi nu ne mai ia curentul. Văd că şi cu apa caldă s-a mai aranjat, da-le-ar Dumnezeu sănătate la revoluţionarii ăştia, că merită!... Băi, da’ Iliescu ăsta, simpatic om! Şi ce frumos vorbeşte, ne spune doamnelor şi domnilor, nu ţipă ca animalu’ ăla. Deştept şi modest, ai văzut, s-a pus ultimul pe listă, cu voia noastră, dacă-i dăm voie , adică! Păi cum să nu-i dăm voie? Poftim, domnule, poftim de ne conduce, că eşti de-al nostru, intelectual, şi ai pulovăr ca ăla de mi l-a dat fiică-mea de ziua mea! Hai noroc, să ne trăiască!

...Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, ţara mea de glorii, ţara mea de vis,

Braţele nervoase, arma de tărie...Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul... cum era frate, na c-am uitat! A, da, se termina cu La trecutu-ţi mare, mare viitor! Asta e: La trecutu-ţi mare, mare viitoooor!!!

Zilele alea au trecut foarte repede, aproape că nimeni nu şi le mai aduce aminte. Crăciunul însîngerat ni i-a arătat pe dictatori legaţi, judecaţi, condamnaţi şi împuşcaţi. Mane, tekel, fares, ca-n Biblie. Cu litere de foc de pistol automat sovietic. Între Crăciun şi anul nou s-a dat liber, să petreacă naţia minunata Revoluţie. Să-şi plîngă morţii, cei care îi au. Să se aşeze lucrurile.

La începutul lui ianuarie 90, Biroul executiv al Consiliului judeţean Provizoriu de Uniune Naţională m-a numit, prin Decizia 30, în baza dispoziţiilor art. 8 din Decretul-Lege nr.2 din 1989, şi ale art.3 din Decretul-Lege nr. 81 din 1990 membru în Comisia de protocol şi relaţii externe. Ar trebui să fiu şi acum în activitate, de vreme ce n-am primit nici o hîrtie care să mă anunţe că s-ar fi desfiinţat comisia cu pricina!

Numirea a venit ca un cadou de consolare prevestitor de rele. Pe 10 ianuarie, cu sula-n coaste, Iliescu admite pluripartitismul în România şi primeşte, mai mult silit, la negocieri, partidele istorice. Totodată, cine avea douăzeci şi unu de adepţi, putea înfiinţa un nou partid. Frontul Salvării Naţionale, care ar fi trebuit să fie garantul neutru al fragedei democraţii, este transformat în partid, fără ca membrii săi să fie consultaţi. Pe deasupra, pentru că fusese creat în arşiţa Revoluţiei, i se atribuia prin lege un bonus de 50 la sută din locurile noului organism creat, Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională (CPUN).

M-a revoltat mai întîi minciuna lui Iliescu Ion cum că n-ar fi spus niciodată că FSN nu va fi partid şi că, neutru, va garanta legile democraţiei. Apoi, m-a dezamăgit opacitatea băcăuanilor la ideea de a primi în Consiliu partide cu alte concepţii politice decît ale lor. Acum sunt convins că nici nu aveau habar ce înseamnă ideologie de partid şi nici cît e de important ca într-un organism de decizie să existe mai multe păreri, să se discute şi să se aplice cea mai bună idee.

Unanimitatea, unitatea, asta dă tărie poporului, îl face de neînvins în faţa oricărui duşman. N-am învăţat noi asta încă de cînd am primit cravata roşie de pionier ? A înnebunit Preşedintele? Cine mai e şi Căposu ăsta? Ce să caute capitaliştii ăştia veroşi care au supt sîngele poporului zeci de ani, în democraţia noastră? Cine-i moşulică ăsta cu papion, aţi auzit careva de domnul Raţiu ? Ce, noi nu suntem destul de buni să facem din România o ţară liberă şi prosperă, cu agricultura noastră modernă, cu cîtă industrie minunată avem ? Tre’ să vină îmbuibaţii ăştia care n-au mirosit măcar salamul cu soia şi n-au gustat nechezol în viaţa lor, să ne înveţe ce să facem în ţara noastră? Cînd noi avem creier cît să mai dăm şi la alţii! Da, da, da, aici sunt şi artiştii cei mai talentaţi, şi inventatorii cei mai grozavi şi muncitorii cei mai destoinici din Europa, e dovedit. N-am avut noi pînă acum curent şi benzină şi materii prime, că le-a tăiat împuţitu ăla ca să-şi pună chiuvete de aur în baie şi să-i dea bani prinţişorului să joace la cazinouri, dar acuma a venit timpul să arătăm noi lumii cine suntem cu adevărat!

Stafiile lui Caragiale şi Ceauşescu îşi amestecau discursurile în sala mare de şedinţe a Palatului administrativ din Bacău.

Inginerul Mihăilescu care ceruse admiterea Partidului Naţional Agrar în CPUN, era ironizat şi respins. Ca şi venerabilul Vasile Cepar, om de o ţinută morală impecabilă, fondatorul Partidului Naţional Liberal la Bacău. Le-am susţinut vehement cauza mai mult instinctual, simţeam că au şi ei dreptatea lor, ca în pilda cu regele Solomon.

Mi-am anunţat demisia într-o şedinţă a Consiliului judeţean de Uniune Naţională pe la mijlocul lui ianuarie 1990. Ce-am vrut, şi ce-a ieşit! Cu un nod mare în gît, am enunţat şi motivele. Jurasem pe adevăr şi s-a făcut minciună. Nimeni n-a plîns că părăsesc Revoluţia. Doar Hrebe a rostit mai mult pentru el: fiecare e liber să facă exact ce vrea cu viitorul lui. Ştia el ce ştia. M-am grăbit să ies din sală, dar n-am trîntit uşa. Mă aşteptau băieţii, prietenii mei de la Pur şi Simplu. Gil s-a apucat să cînte un cîntec pe care nu l-am mai auzit după aceea: Valule, valule, de ce rupi tu malurile ?

Pe lîngă carnagiul din Capitală, de la Cluj,din Sibiu şi Brăila, Revoluţia din Bacău pare acum o dulce portocală din care s-a înfruptat cine a fost mai puternic, mai fără scrupule, mai fără remuşcări. Cred cu toată convingerea, acum, la nouăsprezece ani după, că Revoluţia de la Bacău a ţinut două zile şi două nopţi. Apoi a început Marea Reorganizare, menită să-i pună la locul desemnat de destin sau de, cine ştie?, pe cei care au ştiut să tacă şi să facă.

Chiar dacă nouă, celor care-am fost protagonişti, ne-ar plăcea să putem zice cu mîna pe inimă că Revoluţia băcăuană a ţinut măcar pînă în iunie, luna alegerilor din 1990, momentul nostru de glorie atît a durat : două zile şi două nopţi.

Umblînd cu mierea, unii dintre noi s-au uns pe degete şi au prins gustul puterii.

Alţii s-au mulţumit cu gloria uitării.

Mie mi-e dor de spectacolele mele, de cenaclu şi de Pur şi Simplu.

Post scriptum : Săptămîna Revoluţiei din Bacău a pus în fruntea judeţului pe următorii membri ai primului Consiliul judeţean al Frontului Salvării Naţionale: Aurel Acatincăi, Avram Constantin, Barabaş Florin, Barabaş Octavian, Bagdasar Laurenţiu, Cociorvă Eugen, Cimpoeşu Petru, Ciofu Dan Marian, Ciobanu Irimia, Erdeş Ştefan, Iancu Viorel, Iacob Mihai Gheorghe, Iacubov Cornel, Gogu Aurel, Grecea Cezarina, Holcă Cristinel, Groşanu Gheorghe, Lupu Gheorghe, Lungu Margareta, Mihăilescu Vasile, Manea Sevastian, Marian Elena, Mănescu Emilian Valentin, Mititelu Mircea, Mack Emil, Mişca Neculai, Măgureanu Sorin, Nistor Sorin, Trifan Vasile, Ţampău Florinel Aurelian, Talabă Chiriţă, Talpău Teodor, Ţugui Constantin, Talpău Constantin, Olindaru Mircea, Onică Nicolae, Pruteanu Vasile, Pintilie Dorel, Radu Vasile, Roşu Marin, Şerban Emanoil Lucian, Şahaghian Gabriel, Zaharia Carla, Munteanu Victor, Gheorghe Popa, Savin Viorel, Dragu Stelian, Hrebenciuc Viorel, Stoian Lucian, Pîrvuţoiu Constantin, Nistor Vasile, Enache Ioan, Olariu Gabriel, Tamaş Emil, Fulga Gelu Alexandru, Ioniţă Ioan, Păun Vasile, Munteanu Adrian, Neagu Gheorghe, Postolache Mihai. Total membri CJFSN :62.

Nu mai e nici o urmare a acestei poveşti în ediţia următoare. Poate la anul viitor, dacă-mi mai amintesc ceva.