BEAU CU MORŢII

Mă feresc de patetism ca de dracu. Dracul e o extremă, extremele nu-mi plac, patetismul e tot o extremă, de-aia mă feresc de el. Şi totuşi, de sărbători mi-am aprins în cameră o lumînare. Dintr-un film polonez, "Vraciul", mi-am amintit o replică: Lumina pe care-o aprinzi aici pentru cei care-au fost, îţi luminează viaţa. Cam teatrală replică pentru mine, dar mi-am zis: fie ce-o fi!
Am aprins-o cu bricheta, m-am fript la degetul mare şi în timp ce-l sugeam mi-am spus că lumina asta să fie pentru Tăticu şi pentru Virgil, şi pentru Tatamoşu şi pentru Bunica şi pentru cei doi unchi Nelu şi Costică ai mei care s-au sinucis, şi pentru Maître Ghelu şi pentru mama lui Feri şi pentru toţi cei după care îmi pare rău că s-au dus pe lumea cealaltă.
Afară se face că ninge.
Le-ar fi plăcut să vadă cum afară se face că ninge. Şi să bem o moleculă de ţuică împreună, le-ar fi plăcut.
Poate că ei beau acolo. Şi eu beau pentru ei aici.
Am făcut o pauză din uitatul la lumînare am scris repede gîndul ăsta şi poate am să mă uit la pozele morţilor. Nu chiar acum.
Ar fi de-a dreptul patetic.