marți, decembrie 23, 2008

Acum 19 ani în Bacău (episodul 6) - 24 decembrie 1989

Spectacolul din faţa Casei de cultură a fost un triumf. De Crăciun, băcăuanii şi-au luat raţia de libertate. Toate formaţiile de amatori ale sindicatelor, actorii de la Teatrul Bacovia, copiii de la Palatul Pionierilor şi şoimilor patriei si-au dat măsura talentului în faţa a peste zece mii de spectatori. Trei ore şi jumătate sute de recitatori, dansatori şi cîntăreţi au primit ovaţiile publicului. Preţ de o clipă, mi-a trecut prin gînd expresia panem et circenses, dar, în faţa entuziasmului sincer al martorilor şi protagoniştilor la actul artistic, am dat deoparte sarcasmul. Nimeni nu se mai gîndea că era, de fapt, o reeditare a ediţei a cincea a festivalului naţional Cîntarea României. Lipseau dedicaţiile către iubiţii conducători şi către bravul partid comunist. Pentru prima oară în istoria oraşului, corurile reunite ale Învăţămîntului, Intreprinderii de Maşini Unelte şi de la Intreprinderea de Avioane au abordat cu tot patosul un program de colinde şi de cîntece religioase de Crăciun. Era clar că, încălcînd interdicţiile ideologice, băcăuanii îşi păstraseră credinţa în Dumnezeu.

Din balconul FSN-ului, noii conducători ai judeţului gustau din borcanul cu miere al puterii şi, aidoma foştilor activişti de partid, vegheau bucuria naţiunii. De vizavi, cu scenariul în mînă după coloanele masive ale Casei de cultură, mă uitam din cînd în cînd la acoperişurile blocurilor care înconjură piaţa. Mă îngrozea gîndul că un singur nebun ar fi putut ucide sute de oameni cu un singur încărcător. Am avut întotdeauna o imaginaţie bogată. N-a fost nici cel mai mic incident.

În Bucureşti canonada începuse din nou. Nu se ştie cine, sau se ştie, chemase de la Cîmpina două plutoane de militari să apere aeroportul Otopeni. Ordine contradictorii au făcut ca aceştia să fie luaţi drept terorişti. S-a tras asupra lor şi, mai bine de cincizeci de tineri au murit, complet nevinovaţi. La televiziune, în Piaţa Operei, la Arhitectură şi în Piaţa Romană, în multe locuri, mureau oameni. N-aveam de unde şti că moartea venea în virtutea ideii că o revoluţie trebuie să aibă victime ca s-o legitimeze. Ca să fie credibilă, schimbarea regimului cerea victime şi lacrimi. Cine-şi putea închipui atît cinism la autorii acestui măcel care a făcut mai multe victime după fuga Ceauşeştilor, decît înainte ?

Aşadar, suntem în ajunul Crăciunului 1989, duminică. Vremea nefiresc de caldă pînă atunci, a revenit la normalul unei luni de iarnă. Ninge cu fulgi mari.

De la hotelul Moldova sună directorul Petrescu, disperat că o mulţime de oameni îl asediază ca să cumpere portocale şi banane. Doar Gospodăria de partid şi marile hoteluri primeau de sărbători delicatese exotice. Erau din import, pe valută, şi se dădeau cu porţia. În fiecare an era bătălie pe ele. Hrebi pune mîna pe telefon şi vorbeşte, numai el ştie cu cine. Peste trei zile, un tren întreg cu zece vagoane burduşite cu fructe din Egipt se descărca în gara Bacău. Aşa da, n-au murit oamenii ăia degeaba! Avem portocale! Bravo, tînără şi viguroasă Revoluţie! Luaţi, copii, şi vă bucuraţi!

Nu ştiu de ce, dar iar îmi vine în minte, total anapoda, dictonul acela latinesc...

Mă caută Răzvan Haritonovici. Să intre. Cioculeţul caţavencian are probleme cu hîrtia pentru ziarul tineretului revoluţionar, că şi tineretul e o forţă. Primul număr fusese conceput chiar în noaptea revoluţiei. Eu propusesem să se cheme PUR ŞI SIMPLU, şi aşa a rămas. Fusesem naş incontestabil, dar, într-un fel, şi tătic,cu două zile în urmă, cînd Savin, instalat în fotoliul ocupat pînă atunci de secretarul cu propaganda al partidului, Natalia Jipa, întîmpinase cu reticenţă ideea ca în Bacău să mai apară altă publicaţie în afară de DEŞTEPTAREA. Cine-s ăştia, ce vor, ce, nu le-ajunge un ziar? Hîrtia e scumpă, şi-apoi, cine ştie ce bazaconii scriu ei acolo?! – mi-a strigat nervos blondul cu ochelari. Era vicepreşedinte doar de două ore, pentru că-l chemasem de-acasă să pună umărul la lucrarea noastră. Domnu’ Savin, da-ţi-o dracului, sunt băieţii de la Cenacul S.F., de la Clepsidra ! E Răzvan Haritonovici, e Alex. Ungureanu, e Liviu Avram care-a lucrat la Opinia studenţească, sunt scriitori, au condei şi sunt de-ai noştri! Nu mai putea el, marele vicepreşedinte al judeţului, de asta. Răspunsul a fost un categoric NU.

Hai la Geo, atunci.

Bine, zice Geo după ce ne ascultă între două telefoane, da’ plătiţi hîrtia. Da, domle, plătim din încasări!

Aproape doi ani, săptămînalul Pur şi Simplu şi-a acoperit din încasări toate cheltuielile. A fost o publicaţie de succes, a creat o şcoală de altfel de presă, a impus un spirit viu, implicat, vulcanic, lipsit de convenienţe. Şi fără compromisuri. Petru Cimpoeşu, Ovidiu Bufnilă, Doru Kalmuski, Gil Ioniţă, apoi Gabriela Vrânceanu şi Remus Radu semnau articole vehemente, încărcate de ironie, dar fără patimă sau părtinire. Redacţia Pur şi Simplu e responsabilă de organizarea primului concurs de MISS din istoria Bacăului – cîştigat de superba Camelia Lupu care a primit ca trofeu un curcan uriaş – , dar şi prima şi singura întîlnire a SRI -ului Bacău cu presa. Puteau face orice, dar ceea ce au făcut băieţii de la Pur şi Simplu, a fost cu măsură, cu demnitate, responsabil şi cu bun simţ.

De-a lungul celor şaisprezece ani, Revoluţia română a fost aprins subiect de discuţii. Am vorbit cu mulţi locuitori ai altor oraşe, la Piatra Neamţ, la Feteşti, la Alba Iulia sau la Constanţa. Peste tot în România a existat un Val Mănescu să deschidă fără noimă televizorul la ora 12 în ziua de 22, peste tot un Verigeanu cu staţia de amplificare, terorişti pe care nu i-a văzut nimeni, un Geo Popa exaltat, un Hrebenciuc atotştiutor, un Tamaş misterios, un cer plin de elicoptere şi avioane vizibile doar pe ultra-performantele aparate radar ale redutabilei noastre armate, o mulţime înnebunită după libertate, după portocale şi după spectacol. Peste tot, urmărind cu atenţie imaginile transmise la televiziunea română liberă, naţiunea mea dragă şi-a manifestat dragostea pentru revoluţie şi a susţinut schimbarea regimului. Naţiunea mea entuziastă, reprezentată de indivizi pur şi simplu inimoşi care trăiesc azi din salariul minim pe economie.

Iar pentru că s-au identificat cu poporul român şi i-au dorit numai binele, peste tot au fost şi români care au profitat de orice ocazie ca să le fie LOR bine, în ideea că, dacă mi-e bine mie, poporului meu nu poate să-i fie rău. Aud că sunt zeci de mii de revoluţionari cu brevet. În toate oraşele, inclusiv în cele în care nici din greşeală nu s-a tras nici un foc. Brevetul de revoluţionar te scuteşte de impozite, îţi dă spaţii comerciale moca, îţi permite să mergi gratis cu trenul şi să te pupi cu prefectul în funcţie la fiecare 22 decembrie, în faţa flăcării de la monumentul celor căzuţi în Revoluţie. Brevetul de revoluţionar e un căluş de ultimă generaţie. De cînd mă ştiu, am refuzat să mi se pună căluş în gură. Am preferat să mănînc căcat, dacă-i adevăr, ca şi mulţi alţii care s-au recuzat din funcţia de revoluţionar. Noi ne-am asumat atunci toate riscurile, chiar dacă ele erau reale doar în mintea noastră.

Peste tot, alte personaje în aceeaşi piesă. Peste tot, DEMOCRAŢIE a fost cel din urmă cuvînt învăţat, pentru că democraţia presupune şi obligaţii.

E o duminică liniştită azi, 24 decembrie 1989. Numai cei aflaţi în sediul fostului PCR mai cred că în România s-a petrecut o schimbare epocală. Poporul oraşului şi judeţului meu îşi vede de treabă. Sărbătoreşte cu sarmale de porc, şpriţ bun, ţigară colea. Diseară, procesul lui Ceauşescu, au anunţat că se dă la televizor.

... Să vezi tu, să treacă sărbătorile astea, cum îl dăm noi jos pe porcu’ de director. Crucea mamii lui, auzi, să-mi taie ziua că m-a prins fumînd în fabrică!... Dapăi io, c-am luat ca tot omu’ două scînduri de-mi trebuia la magazia asta nouă, să mă dea afară chioru’ ăla de maistru, tu-l în cur pe măsa!... Da’ lasă Vasilică, nu te mai supăra că-i Crăciunu’ şi la noi, e păcat să-njuri. Să-ţi spun eu: nu zic că nu ne-a dat Plăcintă ca primă de sărbătoare cîte o găină şi patruzeci de ouă, da-ţi ajunge? El să mănînce bine, cu cucoana lui, de rest, ce-i pasă? Şi nici la activiştii ăştia, nu le mai ajungeai cu prăjina la nas, lua-i-ar dracu’, ptiu, doamne, iartă-mă! Lu’ Soare ăsta, vecinu’, secretarul de partid de la ICSAT îi vine muşchiuleţul şi salamul de Sibiu acasă şi eu nu apuc nici adidaşi la alimentara!...Bine că avem program toată ziua la televizor şi nu ne mai ia curentul. Văd că şi cu apa caldă s-a mai aranjat, da-le-ar Dumnezeu sănătate la revoluţionarii ăştia, că merită!... Băi, da’ Iliescu ăsta, simpatic om! Şi ce frumos vorbeşte, ne spune doamnelor şi domnilor, nu ţipă ca animalu’ ăla. Deştept şi modest, ai văzut, s-a pus ultimul pe listă, cu voia noastră, dacă-i dăm voie , adică! Păi cum să nu-i dăm voie? Poftim, domnule, poftim de ne conduce, că eşti de-al nostru, intelectual, şi ai pulovăr ca ăla de mi l-a dat fiică-mea de ziua mea! Hai noroc, să ne trăiască!

...Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, ţara mea de glorii, ţara mea de vis,

Braţele nervoase, arma de tărie...Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul... cum era frate, na c-am uitat! A, da, se termina cu La trecutu-ţi mare, mare viitor! Asta e: La trecutu-ţi mare, mare viitoooor!!!

Zilele alea au trecut foarte repede, aproape că nimeni nu şi le mai aduce aminte. Crăciunul însîngerat ni i-a arătat pe dictatori legaţi, judecaţi, condamnaţi şi împuşcaţi. Mane, tekel, fares, ca-n Biblie. Cu litere de foc de pistol automat sovietic. Între Crăciun şi anul nou s-a dat liber, să petreacă naţia minunata Revoluţie. Să-şi plîngă morţii, cei care îi au. Să se aşeze lucrurile.

La începutul lui ianuarie 90, Biroul executiv al Consiliului judeţean Provizoriu de Uniune Naţională m-a numit, prin Decizia 30, în baza dispoziţiilor art. 8 din Decretul-Lege nr.2 din 1989, şi ale art.3 din Decretul-Lege nr. 81 din 1990 membru în Comisia de protocol şi relaţii externe. Ar trebui să fiu şi acum în activitate, de vreme ce n-am primit nici o hîrtie care să mă anunţe că s-ar fi desfiinţat comisia cu pricina!

Numirea a venit ca un cadou de consolare prevestitor de rele. Pe 10 ianuarie, cu sula-n coaste, Iliescu admite pluripartitismul în România şi primeşte, mai mult silit, la negocieri, partidele istorice. Totodată, cine avea douăzeci şi unu de adepţi, putea înfiinţa un nou partid. Frontul Salvării Naţionale, care ar fi trebuit să fie garantul neutru al fragedei democraţii, este transformat în partid, fără ca membrii săi să fie consultaţi. Pe deasupra, pentru că fusese creat în arşiţa Revoluţiei, i se atribuia prin lege un bonus de 50 la sută din locurile noului organism creat, Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională (CPUN).

M-a revoltat mai întîi minciuna lui Iliescu Ion cum că n-ar fi spus niciodată că FSN nu va fi partid şi că, neutru, va garanta legile democraţiei. Apoi, m-a dezamăgit opacitatea băcăuanilor la ideea de a primi în Consiliu partide cu alte concepţii politice decît ale lor. Acum sunt convins că nici nu aveau habar ce înseamnă ideologie de partid şi nici cît e de important ca într-un organism de decizie să existe mai multe păreri, să se discute şi să se aplice cea mai bună idee.

Unanimitatea, unitatea, asta dă tărie poporului, îl face de neînvins în faţa oricărui duşman. N-am învăţat noi asta încă de cînd am primit cravata roşie de pionier ? A înnebunit Preşedintele? Cine mai e şi Căposu ăsta? Ce să caute capitaliştii ăştia veroşi care au supt sîngele poporului zeci de ani, în democraţia noastră? Cine-i moşulică ăsta cu papion, aţi auzit careva de domnul Raţiu ? Ce, noi nu suntem destul de buni să facem din România o ţară liberă şi prosperă, cu agricultura noastră modernă, cu cîtă industrie minunată avem ? Tre’ să vină îmbuibaţii ăştia care n-au mirosit măcar salamul cu soia şi n-au gustat nechezol în viaţa lor, să ne înveţe ce să facem în ţara noastră? Cînd noi avem creier cît să mai dăm şi la alţii! Da, da, da, aici sunt şi artiştii cei mai talentaţi, şi inventatorii cei mai grozavi şi muncitorii cei mai destoinici din Europa, e dovedit. N-am avut noi pînă acum curent şi benzină şi materii prime, că le-a tăiat împuţitu ăla ca să-şi pună chiuvete de aur în baie şi să-i dea bani prinţişorului să joace la cazinouri, dar acuma a venit timpul să arătăm noi lumii cine suntem cu adevărat!

Stafiile lui Caragiale şi Ceauşescu îşi amestecau discursurile în sala mare de şedinţe a Palatului administrativ din Bacău.

Inginerul Mihăilescu care ceruse admiterea Partidului Naţional Agrar în CPUN, era ironizat şi respins. Ca şi venerabilul Vasile Cepar, om de o ţinută morală impecabilă, fondatorul Partidului Naţional Liberal la Bacău. Le-am susţinut vehement cauza mai mult instinctual, simţeam că au şi ei dreptatea lor, ca în pilda cu regele Solomon.

Mi-am anunţat demisia într-o şedinţă a Consiliului judeţean de Uniune Naţională pe la mijlocul lui ianuarie 1990. Ce-am vrut, şi ce-a ieşit! Cu un nod mare în gît, am enunţat şi motivele. Jurasem pe adevăr şi s-a făcut minciună. Nimeni n-a plîns că părăsesc Revoluţia. Doar Hrebe a rostit mai mult pentru el: fiecare e liber să facă exact ce vrea cu viitorul lui. Ştia el ce ştia. M-am grăbit să ies din sală, dar n-am trîntit uşa. Mă aşteptau băieţii, prietenii mei de la Pur şi Simplu. Gil s-a apucat să cînte un cîntec pe care nu l-am mai auzit după aceea: Valule, valule, de ce rupi tu malurile ?

Pe lîngă carnagiul din Capitală, de la Cluj,din Sibiu şi Brăila, Revoluţia din Bacău pare acum o dulce portocală din care s-a înfruptat cine a fost mai puternic, mai fără scrupule, mai fără remuşcări. Cred cu toată convingerea, acum, la nouăsprezece ani după, că Revoluţia de la Bacău a ţinut două zile şi două nopţi. Apoi a început Marea Reorganizare, menită să-i pună la locul desemnat de destin sau de, cine ştie?, pe cei care au ştiut să tacă şi să facă.

Chiar dacă nouă, celor care-am fost protagonişti, ne-ar plăcea să putem zice cu mîna pe inimă că Revoluţia băcăuană a ţinut măcar pînă în iunie, luna alegerilor din 1990, momentul nostru de glorie atît a durat : două zile şi două nopţi.

Umblînd cu mierea, unii dintre noi s-au uns pe degete şi au prins gustul puterii.

Alţii s-au mulţumit cu gloria uitării.

Mie mi-e dor de spectacolele mele, de cenaclu şi de Pur şi Simplu.

Post scriptum : Săptămîna Revoluţiei din Bacău a pus în fruntea judeţului pe următorii membri ai primului Consiliul judeţean al Frontului Salvării Naţionale: Aurel Acatincăi, Avram Constantin, Barabaş Florin, Barabaş Octavian, Bagdasar Laurenţiu, Cociorvă Eugen, Cimpoeşu Petru, Ciofu Dan Marian, Ciobanu Irimia, Erdeş Ştefan, Iancu Viorel, Iacob Mihai Gheorghe, Iacubov Cornel, Gogu Aurel, Grecea Cezarina, Holcă Cristinel, Groşanu Gheorghe, Lupu Gheorghe, Lungu Margareta, Mihăilescu Vasile, Manea Sevastian, Marian Elena, Mănescu Emilian Valentin, Mititelu Mircea, Mack Emil, Mişca Neculai, Măgureanu Sorin, Nistor Sorin, Trifan Vasile, Ţampău Florinel Aurelian, Talabă Chiriţă, Talpău Teodor, Ţugui Constantin, Talpău Constantin, Olindaru Mircea, Onică Nicolae, Pruteanu Vasile, Pintilie Dorel, Radu Vasile, Roşu Marin, Şerban Emanoil Lucian, Şahaghian Gabriel, Zaharia Carla, Munteanu Victor, Gheorghe Popa, Savin Viorel, Dragu Stelian, Hrebenciuc Viorel, Stoian Lucian, Pîrvuţoiu Constantin, Nistor Vasile, Enache Ioan, Olariu Gabriel, Tamaş Emil, Fulga Gelu Alexandru, Ioniţă Ioan, Păun Vasile, Munteanu Adrian, Neagu Gheorghe, Postolache Mihai. Total membri CJFSN :62.

Nu mai e nici o urmare a acestei poveşti în ediţia următoare. Poate la anul viitor, dacă-mi mai amintesc ceva.