Nu cred că am dormit mai mult de juma de oră toată noaptea. Din oră în oră, aceeaşi obsedantă înregistrare preluată de la Radio Novi Sad, zgomote seci de kalaşnicoave şi strigăte, la Europa Liberă. Libertate. Alegeri libere. Jos Ceauşescu. În acelaşi timp, la Radio Bucureşti, nimic altceva decît cîntece patriotice, partidul, Ceauşescu, România şi comunicatul cu sinuciderea laşului de Milea care refuzase ordone să se tragă în manifestanţii de la Timişoara. Cine ar fi putut dormi?
Aveam un Oltcit la care încă plăteam rate. Crăpase ceva la motor, uleiul dăduse pe-afară şi-l dusesem la Dacia Service ancorat la ştangă de maşina doctorului Moraru. Eram binecunoscut de toţi mecanicii, nu numai pentru că jaful de maşină avusese probleme încă de nou, dar şi pentru că-l adusesem acolo pe Iustin Capră, inventatorul Soletei ( o maşinuţă super, cu design futurist şi consum de trei litri la sută) şi pe Alexandru Mironov, care le vorbiseră pe înţeles despre noutăţile auto în lumea civilizată. Tehnic Club-ul de la Casa de cultură din Bacău era primul din ţară şi muncitorii erau încîntaţi să mai audă şi altceva decît erau obligaţi să asculte la şedinţele de partid sau de sindicat.
Dar în dimineaţa asta maistrul e încruntat, oamenii nu-mi mai răspund la salut cu zîmbetele cunoscute. E ceva în atmosferă care ne-apasă pe toţi. Ştim cu toţii de crimele de la Timişoara şi abia ne abţinem să nu înjurăm pe faţă.
Fără chef, Mihai desface şuruburile şi scoate pistoanele. E un mecanic bun şi un om bun. Mormăie ca pentru el : morţii mamii lui de bou, auzi, să tragă-n noi, dom Val, nenorocitu’ dracului de cizmar! Muncim de dăm în brînci şi duminica, îngheţăm aici, mă duc acasă şi-acolo-i mai cald în frigider decît în cameră! Haleală, ioc, apă caldă, ioc, lumină, canci. La televizor, două ore el, el cu ea, şi iar el! Asta-i viaţă, în paştele mamii lui de bîlbîit! Şi el pune armata pe noi !
Pe perete, o lozică roşie spicuieşte din gîndirea înţeleaptă a marelui strateg ceva despre bunăstarea oamenilor muncii ca ţel suprem al politicii partidului nostru. Cîteva litere lipsesc. Se citeşte „oamenii muci”.
Doctorul Virgil Muraru îmi era ca un frate. Fusese dat afară din partid pentru că îndrăznise să solicite paşaport. Ar fi vrut să studieze antropologia în Australia. Cîţiva ani, securitatea îl chemase săptămînal să dea explicaţii în scris că de ce nu-i plac condiţiile din România. Şi pe mine, că de ce i-am împrumutat maşina de scris la care-şi redactase cererea pentru paşaport. În felul acesta, regimul ne obliga să-l iubim fără rezerve. Eram şi noi nişte oameni muci, mai ales că văzuserăm de trei ori filmul The Wall, o nebunie de desen animat alternat cu imagini reale, pe muzică de Pink Floyd, despre dictatură şi libertate. Fireşte că nu putea rula pe ecranele româneşti, era prea adevărat, prea provocator.
Seara, pe scena Casei de cultură, în faţa a opt sute de spectatori, solistul Adrian Daminescu cîntă şlagăre internaţionale în limba engleză. Îşi încheie recitalul cu Breaking the Wall. Delir. Sala cere trei bisuri. Să spargem zidul, asta are conotaţii noi în zilele astea cînd în vestul ţării se moare pentru libertate. În culise, Gabi Cotabiţă mă adună lîngă el. Vine şi Dida Drăgan. Îmi arde sufletul. Plîngem toţi. De ce n-a dat nimic la oameni după ce i-a pus să facă atîtea sacrificii ca să achite datoria externă ? De ce dracu n-a demisionat, dobitocu’, în noiembrie? De ce-a trebuit să omoare oameni?
Tembeliziunea anunţă un comunicat important. Simţim cum ni se înmoaie genunchii. Pupăza naţională, Postelnicu şi Dăscălescu în picioare, pe post de decor. Ceauşescu, mai ţeapăn ca niciodată, încordat, hopa, şi el în picioare. Poate acum, în ultima secundă, îşi desemnează vreun succesor, sau anunţă alegeri libere, sau că dă mîncare şi benzină la liber. Ţi-ai găsit! Acelaşi limbaj de lemn, gîngăvit şi prăfuit, pentru ultima oară din studioul de la Comitetul Central, dragi tovarăşi şi tovarăşe şi prietini, nu credeţi ceea ce auziţi, iar ceea ce vedeţi, e provocărili, e agenturili! Şi poporul, poporul şi iar poporul. Şi suveranitatea. Şi mîndria. Ceauşescu-România.
Şi morţii furaţi şi incineraţi pe ascuns. Şi dă-i cu gloanţe. Dă-i cu bocanci, cu bastoane. Şi bagă-l la zdup pe prostul de popor care mai ieri făcea bătături la palme de la aplauze. Şi lasă-i pe copii să crape de frig şi de foame. Socialismul cere sacrificii.
N-ar mai apuca Crăciunul, zice Cotabiţă desfigurat de plîns.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu