luni, decembrie 22, 2008

Acum 19 ani în Bacău (episodul 5) - 23 decembrie 1989

După miezul nopţii (suntem deja în 23 decembrie), în piaţă mai rămăseseră cîteva sute de tineri care se uitau la televizorul color din balcon şi, din cînd în cînd, mai strigau răguşiţi că armata e cu noi, Timişoara, Timişoara. Şi că nu pleacă acasă. Discursurile de la balcon încetaseră. Doar televizorul funcţiona, pus pe marginea unei ferestre de la etaj, cu sunetul preluat de staţia lui Verigeanu. Gigi Iacob rămăsese şef la butoanele de amplificare peste Revoluţia română în direct. Pe holuri domnea un semiîntuneric sumbru, dar în birouri revoluţionarii se bucurau că Petru Plăcintă, directorul Avicolei şi Răducan Ion, şeful Fabricii de pîine, le trimiseseră bunătăţile de pe lume, ca să mănînce şi ei ceva după atîtea ore de tensiune cumplită. În cabinetul primului secretar, 10-15 revoluţionari se uitau la televizor şi mestecau salam de Sibiu şi pâine albă. Eu primisem sarcina să răspund la telefonul guvernamental, cel cu stema României socialiste. Ecranul ne transmitea teroarea din Bucureşti. Şefii noştri aleşi se retrăseseră la sfat tainic în cămăruţa de odihnă adiacentă cabinetului. Gringo era la post, vigilent, la uşa de la intrare.
E cald în birou, miroase a portocale, e trecut de 1 noaptea şi mi-e somn. E a treia noapte de nesomn. Sună telefonul şi se prezintă generalul Guşe, de la comandamentul FSN Bucureşti. Răspund prompt că în Bacău revoluţionarii îşi fac datoria, că utilităţile oraşului funcţionează, că organele de miliţie şi armata colaborează, că nu sunt evenimente deosebite, că securiştii sunt la locurile lor, consemnaţi în sediul lor. Eram tare mîndru că pot da raportul ăsta în vreme ce, în Bucureşti, situaţia era total scăpată de sub control. Guşe îmi spune să transmit Revoluţiei de la Bacău mult succes, să avem grijă şi să aşteptăm ordine. Să trăiţi!

Timpul trece greu. Ana, secretara zice că-i moartă de oboseală şi ar vrea să plece acasă. Ok. Noapte bună!
Pe la unu jumătate, sună Enăchescu, comandantul aeroportului Bacău, şi comunică extrem de precipitat prezenţa înspre Prut a unei escadrile de opt elicoptere. Ştiam că orice zbor fusese interzis încă de ieri pe la ora patru după-amiaza, aşa că cer pentru prima oară în viaţă o legătură telefonică pe fir guvernamental. Mă ascultă acelaşi general Guşe şi mă asigură că nu-i ceea ce se vede pe radarul din Bacău şi că e război electronic. Altă dandana ! Oricum, dacă apar deasupra noastră, au belit-o, antiaeriana noastră e gata să deschidă focul – zice Enăchescu, iar mie mi se face părul măciucă.
În jumătate de oră, telefoanele au tot zbîrnîit, anunţînd catastrofe menite să bage în boale şi pe cel mai instruit agent anti-tero. Eram anunţaţi că rezervoarele de amoniac de la combinatul chimic fuseseră minate. Că apa din reţeaua oraşului e otrăvită. Că pe dealul Măgura santinelele semnalează lumini ciudate. Apoi că, la fabrica de pîine, făina e infestată cu bacterii mortale. Fiecare apel declanşa o alertă. Băieţii noştri abia aşteapta să fie folositori cauzei şi oraşului nostru drag aşa că, la maşini, să rezolvăm problemele.
Pe acest fond al alarmelor – care, ulterior s-au dovedit cît se poate de false -, uşa se izbeşte de perete şi un glas tunător ne ordonă celor rămaşi la datorie la comanda judeţului să părăsim încăperea. Cît mă pricep la uniformele militare, bag de seamă că personajul e îmbrăcat neregulamentar : pantaloni soldăţeşti, pantofi de ofiţer, veston de soldat cu petliţe albastre, de securitate, şi manta descheiată de locotenent de artilerie. Şapcă de subofiţer, cu insignă mică. Ţinută neconformă. Îl întreb cine e şi-mi spune tăios că nu mă priveşte, că are ordine superioare şi-l pune pe soldatul care-l însoţea să caute bomba. E un film cu tîmpiţi: bietul soldat îşi pune kalaşnicovul pe umăr şi caută bomba prin bibliotecă, pe sub birouri, pe după draperii. Puşca se bălăngăne şi-i cade pe picior. Soldatul şchioapătă, e rănit. Prima victimă a revoluţiei băcăuane. Mă pufneşte rîsul.
Intrusul se apropie şi-mi şopteşte confidenţial că e trimis de colonelul Plotogea, că-l cheamă Tamaş şi că toate telefoanele sunt ascultate, că sunt microfoane peste tot. Desface cu o şurubelniţă unul din aparate şi scoate triumfător o piesă mică, neagră pe care mi-o prezintă drept echipament de emisie. Recunosc în mîna lui un banal condensator de filtraj. Militarul nu se dă bătut: omule, pe hotelul Bistriţa de vizavi sunt două cuiburi de mitraliere îndreptate spre cabinetul ăsta! În plus, securiştii s-au instalat şi la hotelul Decebal şi în apartamentele conspirative din spatele Palatului administrativ, în balcoane, e plin de explozibil. I-auzi, avem şi noi teroriştii noştri! Da, domle, sediul revoluţiei noastre e înconjurat de terorişti!
Oare o să avem vreodată dovada că toate zvonurile astea au stat la baza unei diversiuni abile, menite să îndepărteze intruşii din sediu ?
Îi fac Preşedintelui nostru un raport complet. Răguşit, cu ochii injectaţi, dărîmat de oboseală, Geo Popa hotărăşte pe la ora 1 să rupă pisica. Îl însoţeşte, patern şi experimentat, procurorul militar Cozma, cel care avea să fie, peste puţin timp, acuzator în celebrul proces al grupului Timişoara. Li se alătură, decişi, căpitanul Carp de la gărzile patriotice şi procurorul Dragu. Ori ei, ori noi, paştele mamii lor de ceauşişti! Sunt trimişi oameni să cerceteze împrejurimile. Gelu Cociorvă, Vasile Trifan, Dumitru Chiribău, Aurel Gogu, Gheorghe Lupu, Adrian Munteanu şi cine mai ştie cine, pleacă în recunoaştere. Militărosul Tamaş îşi arogă misiunea să instaleze posturi de tragere la ferestrele clădirii. De la comandamentul garnizoanei un pluton de militari TR (termen redus) primise ordin să apere revoluţia noastră. Sunt imberbi, n-au decît o săptămînă de armată. Nici nu ştiu să ţină puşca în mînă. Deschid larg ferestrele şi se postează cîte doi în cadru, chipurile să înspăimînte teroriştii. E absurd! E o mascaradă ! Tamaş îşi face numărul şi nimeni nu pare să-şi dea seama că, pentru eventualii terorişti de afară, omuleţii noştri în uniforme sunt ţinte perfecte, ar putea fi vînaţi oricînd.
Aşadar, la fiecare fereastră de la etaj, cîte un soldat. Dar sunt multe birouri încuiate. Unde sunt cheile ?
Nu mai pricep nimic. Am fost de faţă cînd tovarăşul Lăzăroiu, omul de legătură al partidului cu organele de securitate, i-a predat lui Geo cheile de la toate uşile de la etaj . Geo le-a pus într-o cutie de lemn cu intarsii de mahon. Tamaş urlă : La dracu, Geo, ce-ai făcut cu cheile? Tre’ să deschidem biroul ăsta, e o poziţie strategică, geamul dă spre policlinică! De-acolo vin teroriştii! Tre’ să punem un soldat aici! Carp face o demonstraţie de forţă şi loialitate şi se repede cu umărul în uşa unde acum, în 2005, e instalat preşedintele Consiliului Judeţean. Nu-mi explic cum naiba nu se poate deschide o uşă. Cînd ceea ce trăieşti ţi se pare un vis, sigur te afli într-un moment nepotrivit exact în locul nepotrivit. Mai ales dacă misteriosul colonel militar Cozma te ia părinteşte de braţ şi te sfătuieşte să pleci liniştit acasă, că au ei grijă să fie bine!

Plec singur spre zona de sud a oraşului, de unde ar fi trebuit să apară tancurile şi teroriştii plecate din Focşani să distrugă frageda Revoluţie din Bacău. E întuneric şi pustiu. Doar cîţiva cîini vagabonzi dădeau semn c-ar fi interesaţi de ce se mai întîmplă.

După vreo două ore mă întorc în Centru. La intrarea din spate, Gringo şi Ion Mişca mîncau salam cu pîine şi vegheau Revoluţia. Soldaţii fuseseră retraşi de la ferestre. Linişte. Tamaş nu-i de găsit pînă pe la ora opt dimineaţă. Cînd l-am întrebat de ce făcuse toată mascarada cu microfoanele, bomba şi teroriştii, m-a luat de după umăr şi mi-a spus la ureche: Bătrîne, controlează-te şi fii atent la ce spui, că printre noi sunt o mulţime de securişti. Pe mine să nu mă acuzi de diversiune, că eu sunt de partea voastră. Am un frate ucis la Tg. Mureş şi nu mă las pînă nu-l răzbun. Şi cine o să-mi stea în cale o să aibă de-a face cu ăsta ! şi-mi pune pistolul în coaste. Vrei să mori? N-ai copii acasă ? Vezi că tu îţi cam bagi nasul unde nu-ţi fierbe oala. Nu te mai agita. Băi, eu ca militar am şi eu ordine, nu acţionez de capul meu! – mi-a mai spus, ascunzîndu-şi arma la spate. Un zîmbet misterios, de om care ştie mult mai multe decît poate spune, a fost răspunsul lui cînd am fost curios să aflu de la cine primeşte ordine.
(Locotenentul major Tamaş a fost extrem de activ în cadrul Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională din Bacău pînă în luna iunie 1990, în virtutea unei detaşări emise de Direcţia Generală a Penitenciarelor unde-şi avea locul de muncă în calitate de ofiţer de contrainformaţii, după cum am aflat ulterior. A primit apoi transferul la Direcţia de Poliţie Mureş cu grad de... maior. Şeful lui direct, colonelul Ciurel, comandantul penitenciarului din Bacău, era contrariat că avansarea în grad a subalternului său se făcuse fără ştirea lui şi fără respectarea regulamentelor militare în vigoare la ora aceea. La întîlnirea anuală a revoluţionarilor, în 1992, s-a vehiculat ideea că Emil Tamaş ar fi murit undeva în Ardeal.)

E o sîmbătă însorită. Oraşul forfoteşte în febra cumpărăturilor de Crăciun. Cozi şi cozi pe la toate magazinele. Cu plase şi fără, în centrul oraşului încep să se adune oamenii, curioşi să vadă cum mai merge revoluţia în Bacău. Culoarele Palatului vibrează de relatările întîmplărilor din noaptea trecută. Pluteşte zvonul că documentele secrete ale judeţenei PCR dispăruseră din arhivă, că fuseseră încărcate în două camioane militare şi duse nu se ştie unde. Oare de ce nu mă mir? Noaptea revoluţionarilor fusese atît de halucinantă, încît nimic nu mai părea extraordinar, mai ales după anunţul că dictatorii fuseseră arestaţi la Tîrgovişte şi că vor fi judecaţi de un tribunal militar. Ca naziştii la Nuremberg. Ca în filme.

De fapt, toate evenimentele din zilele lui decembrie 89 s-au succedat ca într-un scenariu ale cărui pagini fuseseră amestecate de o vijelie drăcească. Un regizor nevăzut le punea în scenă la întîmplare. De aceea, replicile, cadrele şi secvenţele sunt atît de amestecate în mintea fiecărui participant. De aceea amintirile protagoniştilor nu se potrivesc decît într-o mică măsură. Şi înţeleg de ce fiecare are adevărul său : din aceleaşi motive pentru care şi eu îl deţin pe al meu.

Cert este că în jurul orei zece mulţimea devenise din nou compactă şi cerea, din ce în ce mai vehement, lista celor care-şi asumaseră rolurile de conducători al revoluţiei băcăuane. Prin fax, de la guvern, sosise în cursul nopţii o depeşă semnată de însuşi domnul Iliescu care ordona revoluţionarilor din fiecare judeţ să-şi desemneze 15 oameni de bună credinţă care să-i reprezinte. Într-un birou de la parter, împreună cu Cimpoeşu şi Dragu, am decis cine erau cei care urmau să se constituie în Comitetul FSN Bacău. Ne-am gîndit să fie reprezentate toate categoriile profesionale, aşa era moda. Eu le-am scris numele cu creionul pe o bucată de hîrtie. În capul listei, Geo Popa, actor, simbolul revoluţiei băcăuane. Urmau colonelul Plotogea şi inginerul Corneliu Bălan. La poziţia 4 figurează Viorel Savin, pe care-l chemasem de-acasă pentru calităţile sale de organizator şi care urma să fie al doilea vicepreşedinte al FSN. Procurorii Stelian Dragu şi Gabriel Olariu şi maiorul Gheorghe Hăisan trebuiau să vegheze asupra justeţii şi legalităţii măsurilor care se impuneau. Locurile 9 – 15 erau ocupate de, să-i zicem aşa, societatea civilă: Sorin Măgureanu ( operator calcul), Mircea Bălănucă (şofer), Neculai Mişca (mecanic), Ion Enache (ziarist), Lucian Stoian (cercetător ştiinţific) şi Constantin Pîrvuţoiu (inginer). Am citit lista la microfon şi lumea din faţa balconului a aplaudat frenetic. Habemus papa!
Comitetul s-a reunit în prima sa şedinţă, întregit cu Viorel Hrebenciuc şi cu locotenentul Emil Tamaş. Ulterior, componenţa aleşilor s-a modificat din raţiuni necunoscute, dar cei desemnaţi iniţial au rămas în majoritate pe posturi pînă prin luna iunie.

Apoi, în după amiaza lui 23 decembrie, s-a găsit ceva concret de făcut şi pentru mine, ca să nu mai încurc iţele. Proaspătul vicepreşedinte al Frontului Salvării Naţionale Bacău îmi dă dispoziţie să organizez seara un spectacol mamut pe scările Casei de cultură, să cînte artiştii amatori primul Crăciun Liber, să fie poezii despre ţară şi popor, dar să fie şi rugăciuni, slujbă religioasă şi colinde. Să fie amplificare bună, să se audă pînă-n zare bucuria primului Crăciun Liber în Bacău! Să se termine cu Să vă dea Domnul tot ce doriţi, să se vadă că s-a schimbat ceva. Ceauşescu încă nu era de găsit, iar noi cîntam colinde despre Isus în centrul Bacăului.